Pe aceeași temă
Publicăm în avanpremieră câteva pagini noi din ediţia a doua, revăzută şi adăugită, a cărţii lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (sub tipar la Ed. Polirom). Din lipsă de spaţiu, redacţia a renunţat la notele bibliografice. (n. red.)
Pentru poetul simbolist Mircea Demetriade tutunul este – cum se exprimă G. Călinescu – „un mijloc de a se sustrage realului“. Este chiar un drum „al nemuririi“ spre paradisul artificial: „Urce profumul / Din narghelea, / Cu dânsul fumul / Pe mintea mea. // Tutun, tutun, tutun / Suim prin al tău fum / Tutun, tutun, tutun / Al nemuririi drum. // A ta beţie / Tutun divin / Mi-arată mie / Un rai ce-i plin“ (Renegatul, 1893).
În poemele lui Demetriade beţia olfactivă, sinestezia şi narcoza sunt foarte prezente: „Beţia cuvânt sfânt / Lăsată-i pe pământ / În flori mirositoare / În inimi iubitoare / Şi-n planta ce fumăm / La cer să nenălţăm“ sau „flora tropicală ce-mbată şi omoară“, „putrede-orhidee, bolnave scandaloase“, „filtruri satanice“, „beţia luxuriei nebune“, „orchestra de senzaţii“ etc.
Mircea Demetriade: „Haşiş, otravă cruntă“
În melopeea în trei acte compusă de Mircea Demetriade (Renegatul, 1893), protagonistul Mahmud este un român convertit la Islam şi stabilit la Istanbul. Desuetă şi plină de locuri comune, piesa a fost pusă în scenă la Teatrul Naţional, în ianuarie 1893, cu Constantin Nottara în rolul principal. Înconjurat de cadâne, hanâme şi de muzicanţi cântând manele tânguitoare, Mahmud îşi îmbie tovarăşii de orgii să se îmbete cu alcool (rachiu cu mastic), interzis de Coran („băutura de lege blestemată“), dar şi cu licitul haşiş: „Prietini staţi, acasă la voi aci sunteţi. / Murat, haşişuţi place, de vrei să te îmbeţi / Din palme bate, robul
veni-v-aci pe loc“.
Răpus de melancolie („Cu cât mai mult în juru-mi se strâng averi, eu caz / Urâtul mi-e tovarăş, ce nu-mi mai dă răgaz“), renegatul Mahmud se hotărăşte să se sinucidă cu haşiş: „Haşiş, otravă cruntă, dar dulce multor, vreau / Prin tine locuinţa de veacuri să mi-o iau!“.
Nu este posibilă sinuciderea prin inhalarea de fum de opium sau de haşiş. Şi totuşi, poetul îl face pe Mahmud să-şi pregătească narghileaua cu haşiş pentru a beneficia de o „moarte plăcută“: „Vreau moartea mea să fie plăcută, peste fire; / Din moarte aşi vrea de-i chipul sămi fac o nemurire!“. Urmează o adevărată odă închinată sinuciderii provocate de haşiş, luat într-o doză „îndoită“: „Haşişul îndoieşte, şil ia. Atunci în pripă / Vedea-vei a ta moarte, albind cu-a ei aripă! / Uşor ea se coboară cu văzul lâncezând, / O vezi ca o mireasă, la dreapta ta, şezând. / Şin juru-ţi se aude o muzică cerească, / Şi ochiţi văd că ziua începe să roşească. / Încet, încet vederea se pierde... se strecor... / În juruţi albe forme... te stingi, apoi uşor... / Suflareaţi se ridică spre gât cu greutate... / Şi pleoapa peste văzu-ţi greoae se abate... / Iar sufletul din aripi bătând la-al morţii port, / Materia sau lutul rămâne rece, mort!“.
Ion Pillat: Opium în “Grădina între ziduri“
Ieşit din mantaua parnasianului Macedonski şi traducător al poeziilor lui Rimbaud şi Baudelaire, poetul simbolist Ion Pillat nu putea să rateze tema – atât de generoasă – a visului provocat de halucinogene. O abordează, de pildă, într-un poem intitulat chiar Opium: „De-atâtea nopţi fumăm otravă... / E iarăşi un oraş malez, / Cu luna galbenă, bolnavă, / Pe plantaţiunea de orez / Perfect pătrată ca o tavă“.
Pentru poet efectele stupefiantului acoperă toată plaja posibilă. Vorba lui Demetriade: „îmbată şi omoară“. Opiumul declanşează „extazele lui [Buddha] Sakya-Muni“, produce vise, halucinaţii şi viziuni, dar este şi otrava provocatoare de moarte, chiar dacă una „dulce“: „Şi eu, urmând învins cornacul / Pe ţărmul unui vis malez, / Maplec, robit din nou, pe lacul / Închipuirii – ce-l creez / În dulcea moarte ce-o dă macul“.
„Malez“ (malais) este un franţuzism pentru „malaiez“. Localizarea într-un „oraş malaiez“ este semnificativă. Evident, este o trimitere directă la Orientul exotic, cum face şi Macedonski. Dar este mai mult decât atât. Pentru imaginarul colectiv european, Malaiezia era „un tărâm al opiumului“. Anume din limba malaieziană au preluat britanicii şi francezii termenul amok (intrat ca neologism şi în limba română), care denumeşte furia criminală generată de abuzul de opium sau nebunia provocată de lipsa drogului. În 1769, căpitanul James Cook a consemnat şi explicat termenul malaiezian amuck în jurnalul călătoriei sale în Asia de Sud-Est. Vezi şi nuvela lui Stefan Zweig, Amok ou Le fou de Malaisie, scrisă în 1922.
Ion Pillat a compus poemul Opium în 1916, după perioada sa pariziană, şi l-a publicat în 1919 – acelaşi an în care a compus Macedonski rondelul despre „visul de opium“. Poemul a fost inclus într-un volum apărut la Paris (1919) şi Bucureşti (1920) cu titlul baudelairian Grădina între ziduri, care evocă ideea de „paradis artificial“.
În anii 30, Ion Pillat a fost – împreună cu Nicolae Titulescu şi Elena Văcărescu – delegat al României la Societatea Naţiunilor Unite, cu sediul la Geneva. În septembrie 1935, membrilor din Comisia pentru chestiuni sociale (din care făcea parte poetul) li s-a cerut să prezinte un raport „în chestiunea opiumului“. Cum colegii lui s-au ferit să redacteze un astfel de raport, l-a acceptat cu mare interes Ion Pillat. Înainte de prezentarea raportului, poetul îi scria soţiei sale Maria, asigurând-o că deţine „o bogată documentaţie“ privind subiectul, iar după conferinţă că a avut „un foarte frumos succes“.
Mai pe larg vorbeşte Pillat despre acest straniu raport într-o scrisoare din 18 septembrie 1935, adresată mătuşii sale, Sabina Cantacuzino: „Astăzi debutez la Comisia V-a (Chestiuni sociale) cu un discurs în chestia specifică a Opiumului, de care fugind toţi de ea mi-au lăsat-o mie. Sunt foarte bine documentat şi pentru cei care cunosc chestia – şi în comisie sunt mulţi specialişti mai ales englezi, holandezi etc... interesaţi din cauza coloniilor – sunt sigur cel puţin că nu voi bate câmpii, au contraire“.
De remarcat este interesul pe care îl arăta poetul pentru acest subiect (la care „specialişti“ şi „interesaţi“ erau de regulă reprezentanţii ţărilor cu colonii), precum şi încrederea pe care o avea în propria sa documentare. Nu se înţelege totuşi despre ce fel de raport a fost vorba şi ce finalitate a avut. Ştim că în anii 30 Societatea Naţiunilor Unite a dat o importanţă deosebită creşterii alarmante a consumului de droguri în lume. Europa încerca să preia această problemă acută, în condiţiile în care, în ultimii ani, avuseseră loc în SUA cel puţin trei conferinţe mondiale privind utilizarea narcoticelor (la Philadelphia în 1926, la New York în 1927 şi 1932). Un alt intelectual român, Petru Comarnescu, participase în august 1932, la Geneva, la o conferinţă similară, dar axată pe problema generală a consumului de narcotice, şi nu – ca în cazul lui Pillat – pe „chestia specifică a Opiumului“. Alte referiri nu am găsit pe marginea raportului întocmit de Ion Pillat, care nu se află – cum m-a asigurat Monica Pillat-Săulescu, nepoata poetului – nici în arhiva familiei, nici în cele ale marilor biblioteci. Din păcate, nu am dat de urma acestui interesant document inedit nici în arhiva Ministerului Afacerilor Externe.
Ion Minulescu: „Nici opium, nici tutun de pipă“
În 1900, la vârsta de 19 ani, Ion Minulescu pleacă la Paris pentru a studia la Facultatea de Drept. Influenţat de literatura simbolistă franceză (Baudelaire, Nerval, Verlaine, Rimbaud ş.a.), poetul îşi abandonează studiile şi se lasă purtat de viaţa artistică a boemei pariziene: „Parisul m-a coborât pe bulevarde, / M-a exilat prin cafenele / Şi prin modestele mansarde“ (Romanţa necunoscutei). Lăsând lirica lui Minulescu acolo unde a aşezat-o G. Călinescu, şi anume „în marginea celui mai autentic simbolism“, se pot identifica în poeziile sale unele teme şi motive deja comentate. Printre ele ar fi beţia olfactivă şi narcoza afrodiziacă: „Şi teii, ce parfum / De sânuri decoltate împrăştie pe-alee“. Actul erotic se consumă într-un pat presărat „cu trandafiri şi chiparoase“ sau într-un culcuş de flori de mac, afumat cu „miresme-otrăvitoare“: „În cinstea ta, / Cea mai frumoasă din / toate fetele ce mint, / Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint, / În pat ţi-am presărat garoafe / Şi maci – / Tot flori însângerate – / Şi cu / parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate, / Iar în covorul din perete / ca şi-ntr-o glastră am înfipt / Trei ramuri verzi de lămâiţă / Şi-un ram uscat / de-eucalipt“ (Celei care minte, 1908).
Florile parfumate, fructele aromate, poveştile fără de sfârşit ale Şeherazadei, dar şi narcoticele stupefiante sunt toate aduse evident din tărâmuri exotice şi mirifice, din Orientul fabulos, „din lumea creată dincolo de zare“. Corăbiile, caiacele, galerele şi iahturile care brăzdează în lung şi-n lat lirica minulesciană pleacă spre sau sosesc din tainice porturi îndepărtate. În negrele coşmaruri ale poetului marea este pustie, matrozii şi hamalii – „duhnind a spirt şi-a iodoform“ – dorm beţi prin port, pentru că din Orient nu mai sosesc corăbiile pline cu opium şi tutun: „În port, nici un vapor, / Şi-n larg, / Nici fum, nici pânză, nici catarg!... / Din Orientul plin de soare, / De flori, de fructe aromate / Şi de poveşti neterminate, / Din Orientul plin de soare / Şi maladii molipsitoare / N-a mai sosit în port, de-azi-noapte, / Nimic / Nici flori, nici fructe coapte, / Nici opium, nici tutun de pipă“ (Marina estivală, 1928). //
Citeste si despre: opium, canabis, amfetamina, narcotice, scriitori.
