De același autor
Moda a continuat si dupa 1989: astazi se cauta înca explicatii generale despre excelenta romaneasca, în loc sa se faca analize comparative pentru a o deconstrui. De ce-ar urma intelectualii de dupa 1989 o traditie caracteristica, în egala masura, extremei drepte si extremei stangi? Un raspuns e limpede: pentru ca multi din intelectualii de azi, cand Stahl nu mai traieste, sunt cei care l-au atacat acum doua decenii. Celalalt raspuns e mai înfricosator: pentru ca destui intelectuali tineri par sa urmeze linia Cioran-Eliade, nu Stahl-Gusti, în principal din comoditate cognitiva. De ce? Fiindca si lor li se pare mai usor sa-si sporeasca respectul de sine prin mijloace facile, mai degraba, decat pe cai anevoioase. Problema ramane inconfortul provenit din apartenenta la o "cultura minora", dublat de ambitia de a o depasi rapid si cu putine investitii. Membrii trio-ului de aur nu doar ca au reusit sa îsi asigure glorie, dar au si scris sute de pagini care pot fi citite drept retetare de vindecare de "cultura minora".
Chiar daca astazi formarea ca intelectual presupune un alt bagaj de cunostinte decat meniul de Platon plus filosofie germana recomandat de Noica (selectat pentru "puritatea" sa filosofica, deci fara nimic care ar fi putut aduce a teorie sociala), absolventii de facultate si post-doctoranzii Romaniei de azi îsi sustin în mod frecvent discursul de stiinta sociala tot cu citate din calugari ortodocsi, Cioran si Vulcanescu, deci un fel de Nae Ionescu la mana a doua. Iar majoritatea programelor postuniversitare sunt dominate de subiecte postmoderne care mai de care mai inconsistente, de la imaginar la istoria ideilor, o abordare mai consistenta din perspectiva stiintei sociale lipsind cu desavarsire. Nu e nimic în neregula cu aceste subiecte, ca sa nu existe vreo neîntelegere, cata vreme acestea nu se substituie teoriei sociale si nu îsi imagineaza ca pot propune teorie sociala. Cei care se ocupa cu aceste domenii "prea des se arata incapabili sa clarifice daca genealogia ideii urmarite este explicit vizibila si pentru purtatorii ideii cu pricina, sau mai curand una atribuita de istorici, o genealogie veritabil "perceputa" fata de una "atribuita" (...) Ca atare istoria ideilor este în general nesociologica".(1) Aceasta suprematie a domeniilor de acest gen poate indica tendinta dominanta a pietei, dar si preferintele celor care selecteaza participantii la aceste programe. Fenomenul e cel putin straniu, pentru o tara care are o nevoie disperata sa duca la bun sfarsit modernizarea sa neîncheiata, ca modelele intelectuale sa nu fie Henri H. Stahl sau George Palade, ci Emil Cioran sau Petre Tutea.
Si aici apare problema de fond: poate o elita care e incapabila sa se modernizeze pe sine sa joace acest rol esential pentru restul societatii? Societatii romanesti îi lipseste expertiza, îi lipseste o elita academica autentica, experti în toate domeniile, de la studii europene (2) la economie si sociologie, de la mediu la drept constitutional. Am fost anul trecut cu studentii pe teren, sa cercetam dificultatile de a face politica în mediul rural: într-un sat, fruntasul taranist, în loc sa fie preocupat de alegeri, ma urmarea sa-mi dea sa citesc eseurile lui despre Cioran. Filmam în paralel un documentar: nu l-am putut convinge pe singurul intelectual mai luminat din zona Scornicestilor sa-mi raspunda direct la întrebarea de ce toata lumea de acolo l-ar mai vota pe Ceausescu daca ar fi în viata. In loc de asta, m-am ales cu citate din Eliade, Noica si Cioran. De la nivelul cel mai elevat la cel mai sarac, asemenea trimiteri sau genealogii încep sa sune a kitsch filosofic.
Macar a generat investitia de dupa '89 în disciplinele umaniste "pure" ceva de valoare? S-au adus contributii pe masura celor interbelice? Cu alte cuvinte, autismul social a produs macar opere de calitate? Din pacate, raspunsul este negativ. Contributia romaneasca în domeniul stiintelor umane astazi este în mare masura insignifianta pe plan international. De stiintele sociale, în care nu s-a investit nimic si care au devenit mai mult un spatiu de reciclare al fostilor propagandisti, ministri si ratati de tot felul din alte discipline, nici nu face sa vorbim deocamdata. Stiinte ca matematica, biologia sau informatica, discipline total ignorate în clasamentele realizarilor sociale ale intelectualitatii din Romania, sunt singurele care puncteaza ceva în orice sistem de evaluare academica. Continuam o traditie în care, daca încrucisam o axa secularism-traditionalism (în genul celei utilizate de Ronald Inglehart), cu una empiricism-spiritualism, majoritatea intelectualilor romani din acest secol se grupeaza în cadranul traditionalism-spiritualism, cu nume izolate, ca Vianu, Stahl sau Golopentia, risipite în rest. Ce poate fi mai straniu si nepotrivit pentru o tara care are o nevoie disperata de a recupera un enorm decalaj de dezvoltare din toate domeniile?
Toate relele au o cauza, iar distrugerea si profunda pervertire a vietii intelectuale romanesti se explica prin represiunea si infiltrarea comunista considerabil mai profunde decat în Ungaria sau Polonia. Variabila care explica diferenta dintre cultura politica a elitelor de azi din Romania si, respectiv, Ungaria este suprimarea totala a oricarei opinii divergente, în special a oricarei disidente de stanga, pe toata durata comunismului romanesc. Romania nu a avut, nici macar în cadrul partidului comunist, un grup de reflectie alternativa: toti potentialii Lukácsi si Kolakowski ai nostri au murit în închisoare. Personaje de dreapta, mai mult sau mai putin convertite, precum Constantin Noica, parintele Dumitru Staniloae, Nicolae Steinhardt sau Petre Tutea, au avut voie sa faca prozeliti, chiar daca în afara Universitatii. E uimitoare omogenitatea ideologica si profilul comun al acestor mentori charismatici activi în anii '80: toti aveau cam aceleasi vederi; multi erau de fapt preoti ortodocsi ori calugari care facusera parte din dreapta intelectuala chiar în perioada interbelica.(3) Din stanga democrata sau din liberali se alesese însa, si e greu de crezut ca din întamplare, praful.
Se poate pune întrebarea legitima ce nu e în regula cu spiritualismul ortodox, în afara de faptul ca nu e apt sa contribuie la modernizarea Romaniei? Din nefericire, destule. Nu din întamplare a fost asociat cu atitudinile nedemocratice din secolul douazeci. Cand nu e utilizat de intelectuali, ortodoxismul nu se amesteca în viata practica: nu predica individualismul si nu încurajeaza cautarea dreptatii si-a moralitatii, cum face protestantismul (4), dar nici nu sprijina vreo actiune politica de genul celei predicate de tanarul Eliade sau Garda de Fier. Poate fi acuzat de incapacitatea de a pune bazele unei educatii democratice, dar de nimic mai mult. Cand ajunge însa pe mana intelectualitatii si a clericilor nationalisti, cum s-a întamplat adesea, spiritualismul ortodox devine baza de legitimare a antiliberalismului si antioccidentalismului si, de aceea, e periculos.
Centru si periferie
Destui autori occidentali, printre care Jowitt si Love (5), au identificat în Europa de Est, în special în Romania, un fel de "Lume a Treia dinaintea Lumii a Treia" si au descoperit în teoriile catorva specialisti romani în stiinte sociale niste idei care aveau sa apara, mai tarziu, în rationamentele economistilor radicali si structuralisti (6), cu privire la "perpetuarea subdezvoltarii" ori la dezvoltarea predeterminata vicios ("path-dependent"). Cei doi ajung la aceasta concluzie citand autori romani diferiti, însa influenta lui Stahl si interpretarea data de el istoriei sociale a Romaniei se simte pronuntat, în ambele cazuri. Punctul comun al argumentelor care definesc Romania ca pe un teren de experimentare a teoriei si practicii modernizarii îl constituie o alta reprezentare sociala larg raspandita. Autori romani precum Constantin Dobrogeanu-Gherea, Mihail Manoilescu si Stefan Zeletin, precum si cativa din comentatorii lor occidentali, împartasesc viziunea unei lumi asimetrice, cu legaturi între centru si periferie, în care dezvoltarea acesteia din urma depinde numai de prima.
De-aici, politicile protectioniste promovate de liberali si de "carlistii" lui Carol II si teoretizate de Manoilescu într-o carte tradusa pe scara larga si foarte influenta în America Latina mai tarziu. Fara îndoiala, politicile protectioniste s-au dovedit dezastruoase. Faptul ca modernizatorii au crezut ca protectionismul e o buna strategie de dezvoltare, într-un context extern nefavorabil si cu o galagioasa si antiliberala opozitie interna, trebuie privit cu o oarecare îngaduinta. Intelectualii romani luminati aveau si visuri mai modeste si mai realiste: s-au tradus carti si s-au scris periodic studii despre reusita tarilor mici, cu populatie preponderent rurala, cum ar fi Danemarca si Japonia - desi asemenea publicatii n-au avut niciodata o mare circulatie. La fel de adevarat este însa ca, în singurul interval de timp cand modernizatorii contemporani puteau actiona în favoarea dezvoltarii, adica între cele doua razboaie mondiale, contextul international economico-politic a fost cat se poate de neprielnic.
Cine vede si astazi misiunile Fondului Monetar International monitorizand politicile fiscale din Bucuresti, dand verdicte si acordand interviuri presei nu poate sa nu-si aminteasca de prezenta, la Banca Nationala a Romaniei, în perioada interbelica, a unui reprezentant permanent al Bancii Frantei, mai influent decat toti guvernatorii de banci si chiar prim-ministrii. Dintre toate reprezentarile sociale care pot fi considerate "boli de crestere", imaginea Romaniei ca periferie dependenta, intelectual daca nu economic, pare cel mai greu de scuturat.
Concluzie. Acesti oameni recenti si galcevile lor
Din momentul in care acest capitol a inceput sa fie publicat in revista 22, un nou scandal a umplut paginile gazetelor de cultura: cel legat de ultimul volum al lui Horia-Roman Patapievici, Omul recent. Fie-mi ingaduit sa arunc o privire sociologica, mai mult decat orice altceva, asupra acestei dezbateri. Sa ma ierte mai cu seama prietenii ca o sa-mi permit sa privesc cu oarecare detasare episodul pentru a-l putea analiza corect. Ciudat, oricat ai fi dovedit ca esti de angajat la noi, pentru detasare trebuie totdeauna sa-ti ceri scuze: una dintre acuzele informale la adresa volumului meu Transilvania subiectiva a fost tocmai "detasarea". Obiectivitatea la noi trebuie facuta acceptabila si populara, deocamdata este vazuta ca fiind o calitate extraterestra, alien. Tot ce transcende grupurilor e prost vazut in societatile in care totul se divide intre grupuri.
Si astfel ajung la calitatea numarul unu a dezbaterii in jurul cartii lui Patapievici, caracterul ei de lupta pentru status intre grupuri de status. Exista de mai multa vreme la noi perceptia ca in lumea intelectuala s-a creat un supragrup de status, grupul Paltinis si diversi asociati mai tarzii ca Patapievici, autorii publicati de Humanitas sau 22 etc. Sustinerea neconditionata de care s-a bucurat H.-R. Patapievici din partea lui Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu, orice ar fi scris, a contribuit la aceasta imagine. Seria atacurilor a fost declansata de tanarul jurnalist Sorin Matei, preluat de C. Stanescu de la Scanteia, acum cativa ani, si de atunci valurile s-au tot dus si s-au intors. Recent, revista Echinox a publicat un alt atac la Patapievici, care incepe cu evocarea deliranta a "triunghiului financiar Dilema, 22, Humanitas". Colegii nostri clujeni si-au pierdut mintile, daca isi imagineaza ca cineva se imbogateste la aceste reviste sau edituri, nu stiu ca multi colaboreaza pe gratis pentru a ajuta la sustinerea acestor institutii in ani care au fost foarte grei si in care managerii au facut mari eforturi sa le tina la suprafata - cum probabil se intampla si in provincie. In Romania au aparut intotdeauna publicatii remarcabile in provincie, au existat scriitori si critici literari de clasa intai, ca atare furia recenta a catorva si impresia lor ca tot prestigiul e asumat incorect de Bucuresti, care conduc la afirmatii curat calomnioase, precum cea cu triunghiul financiar, e greu de inteles. Psihologic, e limpede ca invidia si frustrarea cea mai mare se asociaza cu oamenii cei mai lipsiti de stima de sine, nu cu oamenii de clasa intai din provincie. Imi vine greu sa-mi imaginez pe Adrian Marino, Andrei Corbea, Al. Calinescu sau Adriana Babeti ajungand la ecuatia: "Sau Bucurestiul ne da ce-i al nostru, sau secesionam ca sa nu mai impartim prestigiul si resursele!". E rizibil, si de asta numai oamenii obscuri semneaza asemenea manifeste, din care, ce coincidenta, multi sunt colaboratorii Observatorului Cultural si au mai publicat acolo diverse manifeste pe aceeasi linie de "Sculati-va voi ca sa ne asezam noi". Ce sa mai vorbim? E vorba de oameni de mana a doua care vor pentru ei o pozitie de mana intai prin lupta deschisa, si de oameni care vor sa arbitreze ei cine capata asemenea pozitii, deci e vorba de oameni care vor pe de o parte locul lui Patapievici, autor admirat, best sold etc, pe de alta locul lui Liiceanu sau Plesu (sa hotaram cine sunt actualii sau viitorii Patapievici). Mult din acest mecanism s-a regasit si in discutia despre antisemitismul presupus al lui Liiceanu, cand un alt grup (Breban et comp), au incercat sa atraga atentia si sa-si "upgradeze" statutul la Paris si la Bucuresti folosind subiectul Sebastian.
Si astfel ajungem la a doua calitate a dezbaterii despre cartea lui H.-R. Patapievici, caracterul instrumental al argumentatiei folosite si al ideologiilor invocate. Aceasta e o boala mai veche a intelectualitatii noastre si de asta istoria noastra sub comunism e mai trista decat a tarilor din jur, in sensul ca aproape oricine s-a aratat dispus sa ia in brate aproape orice idee ca sa obtina profit, chiar daca asta implica a trimite oameni la inchisoare, pentru ca arme ca incorectitudinea ideologica s-au aratat a fi letale nu o data. Un tanar istoric, Marius Oprea, comparand represiunea noastra cu cea din alte tari vecine, imi spunea recent ca nu are rost sa ne intrebam care era ideologia universitarilor destituiti fata de a celor ramasi in sistem dupa 1950, raspunsul e clar, au plecat cei carora le-a vrut cineva locul si s-a aratat dispus sa faca tot ce e de cuviinta sa-l capete, si au ramas oameni care fusesera si legionari, si taranisti etc. Cei care foloseau odata reactionarismul folosesc azi antisemitismul, corectitudinea politica etc. Suntem intotdeauna gata la crima contra unui om mai bun caruia ii vrem locul, si asta pe o scara infricosator de mare.
Odata stabilit caracterul acestor doua lucruri, vedem de ce fondul chestiunii a devenit nediscutabil, desi cred ca eseul meu din ultimele saptamani l-a dezbatut exact pe acesta. Da, exista un filon conservator in cultura romana, care include autori si democrati si nedemocrati, care a mai fost remarcat de multi alti autori inaintea mea, incepe cu Maiorescu, trece prin Iorga, Nae Ionescu, Noua Generatie etc. si al carui reprezentant azi pare sa fie H.-R. Patapievici - d-l Lefter are dreptate ca inadecvarea unor intelectuali prestigiosi la noi a crescut doar pentru ca au ramas unde erau, desi timpurile s-au schimbat. Pe masura ce lumea a evoluat, un asemenea discurs deranjeaza din ce in ce mai mult, nu numai ca inadecvare morala, ci si ca demers epistemologic. Toata dezbaterea declansata e surprinzator de necontemporana, si cine are norocul sa duca o viata dubla, adica sa apartina si unei comunitati occidentale de intelectuali (asta nefiind echivalent cu a locui in Occident ca scriitor stingher de limba romana sau a lucra intr-o redactie din exil unde se scrie tot romaneste - acele spatii sunt prelungirea celui de aici) nu poate scapa de senzatia ca asista la o incaierare in care subiectul era actual acum vreo saizeci de ani, iar manierele provin cu modificari minimale din epoca de piatra. Pentru ca, deh, in orice demers de comunicare stilul conteaza, stilul face credibilitatea. Daca lui H.-R. Patapievici, om de caracter, ii e contrapus cineva, al carui vesnic sport este si a fost sa cenzureze pe altii, sa micsoreze gloria altora, folosind toata gama de tehnici autohtone, vorbitul pe la spate, montarea altora, si calomnia pe fata cand altele nu functioneaza, orice om care vrea sa traiasca intre oameni nu are cum sa fie decat de partea celui dintai. Bineinteles, in mod critic, ceea ce multi dintre prietenii lui H.-R. Patapievici au facut deja si vor continua sa faca. Recenzand cartea Mihaelei Miroiu care se referea la H.-R. Patapievici in urma cu cativa ani am sugerat ca simpatia lui H.-R. Patapievici pentru votul cenzitar, ca si antipatia pentru homosexuali, sunt niste reziduuri de care autorul se va dezbara pe parcurs. N-am avut pana acum dreptate, dar inca mai trag nadejde.
1. Ionescu, G. si Gellner, E., Populism, Londons Weidenfeld and Nicholson, 1969, p. 212.
2. Nu exista în Romania experti în studii contemporane despre Balcani, Germania, Rusia, ca sa ramanem doar în Europa, si nici despre Uniunea Europeana de care e o nevoie disperata. Situatia e catastrofala si în ceea ce priveste lumea musulmana sau asiatica, în general.
3. De exemplu, Dumitru Staniloae, Petre Tutea sau Nicolae Steinhardt.
4. Radulescu-Motru, Constantin, Cultura romana si politicianismul. Bucuresti, Libraria Socec et co, 1904.
5. Love, Joseph L., Crafting the Third World. Theorizing the Underdevelopment in Romania and Brazil. Stanford, Stanford University Press, 1996.
6. Jowitt, Kenneth, Social Change in Romania, 1860-1940, Berkeley, University of California, 1983, p. 2.
