Pe aceeași temă
Ziua de 13 iunie 1990, care avea sa provoace cea mai violenta mineriada din istoria Romaniei postcomuniste, a debutat cu evacuarea brutala a Pietei Universitatii si a manifestantilor anticomunisti, cu maltratarea grevistilor foamei, perchezitionarea Institutului de Arhitectura, blocarea zonei cu scutieri, perchezitionarea studentilor pentru a fi verificati daca au manifeste legionare(!), arestarea a sute de persoane si încarcarea lor în dube spre a fi transportate în lagarul de la Magurele (unde au fost interogate abuziv si maltratate). Detasamente muncitoresti au fost apoi aduse de catre autoritati pentru a sprijini fortele de ordine. Spre pranz a început un microrazboi civil între fortele de ordine si resturile manifestantilor: avansari si retrageri, marcate de actiunea belica a pietrelor, bucatilor de lemn, diverselor proiectile, sticlelor incendiare.
Filmul evenimentelor surprinde evacuarea dura a manifestantilor din Piata Universitatii, vandalizarea Institutului de Arhitectura, efectuata de presupusi muncitori de la IMGB (Intreprinderea de Masini Grele din Bucuresti), incendierea Ministerului de Interne, devastarea unor institutii oficiale, sosirea minerilor (înarmati) deveniti "instanta suprema de ordine si decizie în Capitala", investiti cu puteri discretionare (au interzis aparitia unor publicatii, au devastat sedii de partide si facultati, au molestat si maltratat pe oricine le parea suspect).
O serie de diversiuni au fost menite a starni starea de confuzie a opiniei publice. Politistilor militari, de pilda, li s-a spus ca trebuie sa curete Piata Universitatii de bisnitari: drept care, acestia au actionat în consecinta. Evenimentele s-au precipitat odata cu atacarea Ministerului de Interne, a Politiei si a Televiziunii. In preajma celei din urma institutii, s-a distribuit (sau confiscat) benzina pentru sticle incendiare, actiunea fiind patronata de diversi instigatori apartinand de fosta Securitate sau de fosta Militie. Ziarele opozitiei, aparute dupa mineriada, au subliniat cateva lucruri stridente care acuzau în mod evident puterea (echipa lui Ion Iliescu, în mod special) de implicare directa în organizarea evenimentelor din 13-15 iunie 1990: 1) politia nu a încercat niciodata sa evacueze bisnitarii si lumpenii care se strecurasera în Piata Universitatii pe parcursul manifestatiei-maraton, dimpotriva, a speculat si încurajat infiltrarea acestora printre manifestantii anticomunisti; 2) manifestantii din Piata Universitatii au fost, aproape constant, filmati, spre a li se retine figurile (deci s-a mizat pe faptul ca acestia vor fi arestati, interogati etc., candva); 3) minerii sositi în Capitala au fost calauziti întotdeauna de civili care le indicau unde sa se opreasca, unde sa se deplaseze si pe cine sa agreseze; 4) fortele de ordine si minerii au procedat la agresarea intentionata a celor banuiti a fi studenti, desi Liga Studentilor si Asociatia Studentilor Arhitecti se retrasesera, dupa alegeri, din Piata Universitatii; 5) Televiziunea a evitat sa dea pe post, în zilele de 14-15 iunie, scene cu minerii maltratand populatia civila (în schimb, în ziua de 13 iunie, proiectase instigator, timp îndelungat, scene cu asa-zisa "rebeliune legionara" din Capitala); 6) minerii au fost chemati la Bucuresti, în ziua de 13 iunie, la pranz, înainte de atacarea cladirilor Ministerului de Interne, Politiei si Televiziunii, ceea ce demonstreaza o premeditare a incendierii si devastarii acestor institutii; 7) în dimineata zilei de 13 iunie, au fost mutate o serie de arhive cu dosare din sediul Politiei, ca si cum s-ar fi stiut ca aceasta avea sa fie atacata. Atunci cand minerii au ajuns în Capitala, situatia din Bucuresti fusese deja stabilizata. Prin urmare, actiunea minerilor a continuat, de fapt, actiunea devastatorilor diversionisti din 13 iunie (instrumentati de fosta Securitate).
Victimele minerilor au fost cu precadere barbosii, purtatorii de ochelari, fetele în fuste scurte, persoanele cu aparate de fotografiat, camere de filmat sau reportofoane. Intr-un serial intitulat Infernul se numeste Magurele, publicat în a doua jumatate a lunii iunie 1990 în Romania libera, în sase episoade, Sorin Rosca Stanescu a analizat, prin intermediul marturiilor catorva studenti, abuzurile si violentele petrecute la arestarea acestora si, mai apoi, la unitatea de politie Magurele (unele scene narate fac parte, parca, dintr-un thriller; serialul lui Rosca Stanescu ar trebui republicat, astfel încat romanii care nu au fost constienti în 1990 de nuanta abominabila a lucrurilor petrecute sa fie constienti macar acum, la 15 ani de la evenimente). Toate depozitiile au indicat maltratarea intentionata a studentilor sau a tinerilor banuiti a fi "golani", batuti mai întai de politisti, apoi de mineri. Victimelor li s-a strigat "Moarte studentilor", iar politistilor si minerilor agresori li s-a indicat "Omorati-i". Bataile au fost aplicate la cap sau la burta si picioare. Fetele au fost agresate inclusiv sexual. Victimelor li s-a sugerat ca vor fi violate sau linsate. Unii mineri au asistat la interogatorii, ca un fel de anchetatori secunzi, purtand manusi de box si bate si facand apologia regimului Iliescu. Victimelor li s-a pretins sa admita ca au consumat droguri. Concluzia lui Sorin Rosca Stanescu este aceea ca minerii au actionat ca "trupe de soc", conlucrand cu Politia, sprijiniti si orientati de fortele de ordine si de membri ai fostei Securitati, cel mai probabil.
Minerii au sosit dupa epuizarea violentelor din Capitala si dupa ce cladirile institutiilor afectate de asa-zisa "rebeliune legionara" fusesera recuperate. Nici presedintele, nici guvernul nu erau în primejdie. Venirea minerilor a fost strict legata de pedepsirea studentilor, partidelor de opozitie si ziarelor care simpatizau opozitia, dar cei vizati au fost cu precadere studentii, într-un fel de razboi pe care minerii fusesera atatati sa îl poarte împotriva intelectualilor. Devastatorii au avut ca tinta fixa cladirea Universitatii, asa explicandu-se distrugerea aberanta a laboratoarelor, bibliotecilor sau profanarea muncii stiintifice de cercetare.
Presa straina a condamnat în unanimitate mineriada din iunie 1990: Le Monde a vorbit despre pseudomilitiile muncitoresti ale minerilor, vazand în ele o brutala si primitiva garda nationala a presedintelui Iliescu; Herald Tribune a considerat ca tehnica de intimidare a opozitiei, folosita de Ion Iliescu si regimul sau, a fost "mai mult fascista decat comunista"; The Spectator a acuzat "pogromul" efectuat de mineri împotriva studentilor si intelectualitatii; Il tempo a acuzat "teroarea rosie" din iunie 1990, la Bucuresti; Corriere della Sera a declarat "funeraliile democratiei" în Romania; La Repubblica a acuzat "marsul asupra Bucurestiului al noilor stalinisti", sesizand în mineri o "garda pretoriana" a regimului Iliescu.
La aproape sase luni de la revolutia din decembrie 1989, prin ziua de 13 iunie si mineriada consecutiva, puterea a recurs la aceeasi maniera de reprimare ca si Nicolae Ceausescu. In atacurile din 13 iunie au fost implicate elemente ale fostei Securitati si ale Politiei, precum si diferiti infractori de drept comun ori mercenari. Ceea ce s-a petrecut în timpul mineriadei din iunie 1990 a fost un fel de "fenomen Pitesti" adaptat la postcomunism, fiindca a demonstrat ideea de fratricid, intentionat pusa în scena de catre putere. Fratricidul a fost nu doar moral si psihologic, ci si brutal fizic: mortii celei mai violente si salbatice mineriade din Romania au fost înhumati ca neidentificati la Cimitirul Straulesti (în jur de 50 de corpuri).
