Jurnal de cinema

Unul din cele mai bune filme din ultima vreme, distribuite in salile de cinema - cele putine ramase din cate erau si cele multe, nou aparute in sistem multiplex - e unul din seria Agnès Jaoui - Jean-Pierre Bacri: Comme une image/Priveste-ma! (2004). Acest cuplu e foarte cunoscut in Franta din filmele - regizate fie de Jaoui, fie de alti regizori - si-n care joaca amandoi. Comme une image e un film in primul rand cu dialoguri foarte sarcastice, de un umor ascutit si, in acelasi timp, foarte fin, o pelicula din acea categorie intelectualista, adorata de unii, detestata de altii. Important e ca fiecare sa stie la ce merge atunci cand intra in sala de cinema, iar decizia sa fie luata in deplina cunostinta de cauza. Priveste-ma! e un film despre si cu relatii interumane din societatea de azi, dominat de figura morocanoasa si acra a lui Bacri si, bineinteles, de replicile lui care taie tot si pe toti din jur. Incepand cu fiica-sa grasa si complexata si terminand cu a doua sotie, mult mai tanara ca el, slaba, frumoasa, dar cam prostuta. Dominat si bulversat (filmul) de acel moment de sinceritate al lui Etienne Cassard, personajul lui Bacri, in care ii pare rau ca e asa cum e, dar n-are ce face... Un film ce tinteste foarte sus si ajunge foarte sus, fara sa-si arda aripile.
La polul opus - printre cele mai proaste filme din ultima vreme - e unul venind tot din Franta - Double zero/Agentii zero-zero (2004), regia Gerard Pirès. E acel gen de parodie la filmul de actiune cu spioni, care nu-si gaseste rostul, cu glume cat se poate de nesarate si situatii cat se poate de stupide. Joaca in el un cuplu (iarasi) celebru in Franta - Eric Judor-Ramzy Bedia (Eric et Ramzy) - dintr-un serial comic destul de prizat, dar chiar si francezii, familiarizati cu genul de umor al celor doi, considera Double zero drept un grand navet, adica o imensa porcarie. E acel tip de film european care mai degraba face un deserviciu cinematografului european, decat sa-l promoveze. E-adevarat, cinematografia europeana e minoritara in salile romanesti, dar decat cu filme ca Double zero, mai bine deloc.

A ajuns in Romania si mult oscarizatul Million Dollar Baby/O fata de milioane (2004), in regia lui si cu Clint Eastwood. E intr-adevar un film de Oscar - lung, plicticos in primele trei sferturi, cu actori foarte cunoscuti (pe langa Eastwood - Morgan Freeman si Hilary Swank), un regizor la fel de cunoscut, ceva emotie, ceva incrancenare si nimic deosebit. Aceeasi reteta cu care Hollywood-ul merge la sigur de fiecare data. Multi spun ca Million Dollar Baby nu e un film despre box. Cu putina rautate as spune ca e-adevarat, Million Dollar Baby nu e un film despre nimic, nici macar despre box. Si chiar as spune-o/scrie-o, daca nu ar fi fost ultimele aproximativ 30 de minute, in care Million Dollar Baby este un film destul de emotionant. Si daca n-ar fi fost acel moment al despartirii pe patul de spital, cand Million Dollar Baby e un film cu adevarat emotionant. Prea putin insa ca sa-l scoata in evidenta. Are un ritm mai lent decat cel prizat de obicei de Hollywood si o rezerva de ton ce aminteste vag de Atom Egoyan. Daca ar trebui vazut sau nu? Poate ca pe derulator in primele trei sferturi si la viteza normala in ultimul sfert. Nominalizat si el la Oscaruri, pentru scenografie, imagine si melodie originala, dar neprimind nici unul din premii, din The Phantom of the Opera/Fantoma de la Opera (2004), regia Joel Schumacher, ar trebui vazute numai cateva scene somptuoase, in special cea a balului. In rest - doar inca o ecranizare, oarecare, a romanului lui Gaston Leroux, adorat (romanul) de romanticii din toate epocile cinematografului. Undeva intre Tim Burton si Jean-Pierre Jeunet, Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events/Lemony Snicket - O serie de evenimente nefericite (2004), regia Brad Siberling, e o surpriza foarte placuta. Are o atmosfera si o imagine ce amintesc de cei doi maestri ai povestilor intunecate, un ton ce aminteste de peripetiile familiei Adams si o fantezie cu nimic mai prejos decat alte povesti celebre. Ritmul nu scade, astfel ca filmul te tine de la-nceput pana la sfarsit, fara perioade trenante. Iar lui Jim Carrey nu-i vine chiar rau, de data asta, rolul clovnesc. Si pentru copii, si pentru adulti. Oscar pentru machiaje.
Head in the Clouds/Cu capul in nori (2004), regia John Duigan, e o coproductie SUA-UK-Spania-Canada, cu desfasurari de forte si lacrimi pe masura. Nu e o melodrama, ci doar o drama dulceaga, cu ceva scenografie, cu ceva peisaje, cu ceva actiuni epopeice, intinse pe o perioada de cateva decenii, cu multa romanta si prea putina provocare. Be Cool/Da-te mare si tare! (2005), regia F. Gary Gray, e o comedie anosta, cu John Travolta si Uma Thurman, comedie ce poate fi ocolita fara nici un scrupul; iar Hitch/Hitch - Consilier in amor (2005), regia Andy Tennant, una romantica, aproape la fel de anosta, cu Will Smith, ce poate fi omisa cu aceeasi lipsa de scrupule. Adoratorii de masacre n-ar trebui sa piarda The Texas Chainsaw Massacre/Masacrul din Texas (2003), regia Marcus Nispel, inspirat, pare-se, de un caz real, dar nici sa nu se astepte la mai mult decat la oameni spintecati cu fierastraul electric. Iar adoratorii fortelor obscure si ai exorcizarilor ar trebui eventual sa vada Constantine/Constantin (2004), regia Francis Lawrence, cu ceva efecte speciale si cu ceva Keanu Reeves, dar nici el mai mult decat de mana a treia.
In sfarsit, doua filme de un umanism remarcabil si rar au iesit de curand in sali: Hotel Rwanda (2004), de Terry Georg; si Diarios de motocicleta/Jurnal de calatorie (2004), de Walter Salles.
Replica-slogan din Hotel Rwanda e "Sunt cu totii niste lasi: francezii, britanicii, americanii". In Hotel Rwanda avem portretul unuia din acele sute de semi-anonimi ce ar merita Premiul Nobel pentru Pace, ca recunoastere a calitatii de Om, atat de rara printre oameni. E vorba despre managerul unui hotel din Kigali, capitala Rwandei, care, in mijlocul unei isterii generalizate, apocaliptice, are curajul sa salveze peste 1.200 de oameni care, altfel, s-ar fi alaturat milionului de masacrati ai genocidului din 1994 din aceasta tara africana, uitata si ignorata de lumea "civilizata". Lumea civilizata (partea ei belgiana) care, cu cateva decenii in urma, se ghidase dupa principiul "divide et impera" pentru a exploata o tara din lumea a treia, impartind arbitrar populatia locala in privilegiati (tutsie) si restul (hutu) si semanand astfel semintele macelului ce a urmat. Evident ca, dupa ce Rwanda a-ncetat sa mai fie o vaca de muls de catre belgieni, tara in care astazi e plasata capitala Europei n-a mai dat un sfant pe situatia pe care a lasat-o acolo. (Are cineva impresia ca americanii, aliati printre altii cu romanii, s-ar comporta altfel daca maine n-ar mai fi petrol in Irak?) Hotel Rwanda nu e un film mare, Hotel Rwanda e despre un Om cu o mare - Paul Rusesabagina. Chiar daca facut dupa regulile filmului comercial, e un film sincer, curat, emotionant, ce ar trebui proiectat la lectiile de istorie contemporana din toata lumea "civilizata". E un film despre ipocrizia lumii in care traim, despre vorbele goale atunci cand politicienii marilor sau micilor puteri vorbesc despre democratie, drepturile omului si idealuri, e un film despre cum Europa are pe constiinta 1 milion de oameni macelariti (pe langa cate alte sute de milioane oare?). Coproductie Canada-Marea Britanie-Italia-Africa de Sud.
Celalalt - Jurnal de calatorie - e filmul unui brazilian cunoscut mai ales pentru Gara Centrala (difuzat si la televiziunile romanesti), care i-a adus Ursul de Aur, la Berlin, in 1998. Vedeta latino Gabriel García Bernal il joaca pe Che Guevara in prima tinerete, cand pleaca intr-o calatorie prin America de Sud, cu un prieten, pe o motocicleta rablagita. E perioada in care se produc zvacnirile de constiinta ale eroului sud-american si cand, mai ales in Perú, ia contact cu paturile cele mai defavorizate ale societatii. E filmul unor idealuri, un road-movie fascinant, plin de umor, de adevaruri, de emotie, de umanism. E un omagiu adus idealurilor lui Che, esuate in derizoriu intr-o parte a lumii (Cuba) sau asasinate in fasa de catre cealalta parte a lumii - Che Guevara a fost omorat cand nici nu implinise 40 de ani, la ordinul CIA. E un film mai putin explicit politic - se opreste la portretul unui semi-continent asuprit de vecinul puternic din Nord si la dorinta de eliberare a oamenilor ce traiesc pe el. Un film ce trebuie vazut si din care cel putin o replica rezoneaza mult timp in minte dupa aceea: "Cum poti fi nostalgic dupa o lume pe care nu ai cunoscut-o?" - se intreba Che atunci cand ajungea la Machu Pichu. In timpul filmului iti descoperi o nostalgie stranie pentru idealurile lui Che, la fel cum Che si-a descoperit brusc nostalgia dupa lumea apusa a incasilor.