17 ani de la Revolutie

Iata ca au trecut 17 ani de la ceea ce este cunoscut drept Revolutia Romana. Ne pregatim sa intram în Uniunea Europeana, sa circulam liber în acea Europa la care doar visam înainte de 1989 si, poate, treptat, sa muncim pentru sume de bani occidentale, care ne vor permite un stil de viata occidental, visul ascuns al fiecarui roman. Incredibila mi se pare capacitatea noastra de a uita, incredibil este asaltul la care suntem supusi din toate partile de pseudo-evenimente mediatice, de Columbei, de Mitici si de unicul Gigi. Am uitat ca în decembrie 1989 s-a murit pentru libertate. Paradoxul cel mai mare: sangele varsat de martirii pentru libertate a facut posibila o nemaipomenita viata ipochimenilor care acum ne inunda, personaje care parca au rupt bucatele din cultul Ceausestilor.

In decembrie 1989 aveam (doar) 12 ani si eram în vacanta de iarna, bun prilej de a juca mult fotbal în curtea unui liceu cu profil petrolier care se afla la 10 minute de mers de casa bunicilor, teren de handbal bine asfaltat si ale carui porti aveau privilegiul de fi acoperite cu o plasa de sarma care dovedea indiscutabil ca mingea a intrat în poarta (sau nu).

Stiam despre ceea ce se întampla la Timisoara. Tatal meu asculta seara Radio Europa Libera la micul aparat radio Gloria a carui scurta antena era prelungita cu o lunga sarma. Nu-mi aduc aminte daca acea sarma iesea din apartament, cel mai probabil nu, însa ea permitea captarea acelor voci libere. As putea jura ca într-una din seri, cand stateam la masa din bucatarie si îmi faceam lectiile la romana sau matematica, langa tatal meu care îsi facea de lucru si tragea cu urechea la radio, am auzit pronuntandu-se numele lui Ion Iliescu, probabil prezentat drept posibil viitor succesor al Ceausestilor. Acum, dupa atata timp, am dubii, oare nu cumva derularea ulterioara a evenimentelor din Romania postrevolutionara si-a pus amprenta asupra capacitatii memoriei mele de a înmagazina informatia? Stiam ca la Timisoara a izbucnit o revolta crunt reprimata, iar dupa cateva zile, probabil catre 19-20 decembrie, aflam siderat ca Timisoara este libera, ei alaturandu-i-se Aradul si orasul Curtici. Cum aveam o imagine destul de vaga asupra acelei regiuni din RSR, am alergat la atlasul geografic pentru lamuriri suplimentare.

Ziua de 21 decembrie 1989 a picat într-o zi de joi, tin minte. Familia mea avea programata o excursie la Bucuresti, se apropia Craciunul si Anul Nou, iar una dintre cutumele noastre familiale (dar si a altor zeci de mii de romani care avusesera norocul sa stea destul de aproape de Capitala) consta în vizitarea nu a unor fine muzee sau rafinate teatre bucurestene, ci a alimentarelor, brutariilor, cofetariilor spre o aprovizionare adecvata. Pe atunci nici nu visam ca un tur de o ora într-un hipermarket poate înlocui alergatura a trei-patru persoane, statul la coada timp de cateva ore bune cu rezultate mediocre (doua-trei salamuri pe care tatal meu trebuia neaparat sa le afume bine pentru a le transforma într-o pasta solidificata cat de cat comestibila). Ne-am urcat în Oltcit-ul familial dis-de-dimineata si am pornit-o catre Capitala, în ciuda zvonurilor care roiau si a situatiei ciudate. Nici prin gand nu le trecea parintilor mei ca vor pica în mijlocul unor evenimente istorice. De altfel, istoria fusese de mult evacuata din existenta romanilor de catre regimul comunist. Pe la Otopeni am intrat într-o bizara ceata densa, rau prevestitoare (ea prevestea fidel vremurile cetoase care veneau...).

Am parcat masina în centrul orasului fara mari probleme si ne-am început expeditia de prada în Piata Amzei. Nu mai tin minte exact traseul pe care l-am parcurs, cert este ca pe la amiaza eram împreuna cu mama mea în imensul supermagazin Unirea, dezolant de gol, cu marfuri putine si de o calitate îndoielnica (acel magazin personifica perfect Romania ceausista - monumentala pe dinafara, dar goala pe dinauntru). De la raionul pentru copii m-am ales cu cadoul de Mos Craciun - cred, un joc ce încerca sa imite capitalistul Monopoly numit (cum altfel!) COOP, precum si o minge albastra de 35 de lei. Iesind din magazin, am observat stupefiati cativa tineri (dar mie mi se pareau adulti în toata regula) care se agitau pe mijlocul bulevardului N. Balcescu, cel ce urca din Piata Unirii catre Piata Universitatii, si strigau împotriva lui Ceausescu. În acelasi timp, le cereau celor care stateau pe margini, pe trotuare si care se uitau la ei ca la urs sa li se alature, evident, fara prea mare succes. Probabil ca raportul dintrei cei de pe scena Istoriei si cei din sala de asteptare (de pe trotuare) era de cel putin de 1 la 10. Fara sa-mi dau seama, atunci am vazut cu ochii mei ceea ce Alexandru Paleologu descria în cartea Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor(1) ca fiind "grupuri de tineri în blugi, hotarati, entuziasti, pe care îi parasise în mod vizibil orice simt de conservare si care îsi spuneau ca daca dictatorul ramane în scaun, viata oricum nu mai face doi bani". Noi ne lasasem masina pe la Piata Amzei, asa ca am urcat si noi, mergand pe trotuar, evident. La Piata Universitatii circulatia era deja blocata si se stransesera cateva zeci, poate sute de oameni. In acea dupa-masa si în acel loc a izbucnit nebunia. Elicoptere au început sa survoleze zona la mica altitudine. Nu am sa uit niciodata vuietul groaznic facut de primul TAB care venea dinspre Piata Unirii. Nu a intrat în multime în plin, dar i-au urmat încetul cu încetul altele, mai decise, care, parca pentru a speria si mai mult, ambalau motoarele. Cand a început sa se traga, probabil cu niste petarde care au bubuit însa teribil, tata ne-a pus rapid în miscare. Am ajuns la masina si am încercat sa parasim Capitala, însa deja nu mai era atat de simplu. Iesirea pe la Arcul de Triumf si soseaua Kiseleff era blocata, iar tata a trebuit sa ocoleasca jumatate din Bucuresti. Am ajuns acasa tarziu, în noapte, insa rudele ne-au întampinat ingrijorate si curioase. Toata lumea spera ca minunea sa aiba loc. A doua zi, vineri, 22 decembrie, m-am decis sa-mi incerc noua minge de 35 de lei pe terenul liceului din apropiere. Nu mai tin minte cate goluri am dat sau am luat, dar celebra fuga a cuplului ne-a prins in plina miscare. Iar cum victoria era evidenta, si in micul meu targ oamenii s-au pus pe demonstrat, pe scandat, caci Revolutia trebuia traita peste tot. Poate ca nici nu mai era Revolutie, ci doar exprimarea imensei bucurii de a scapa de un regim criminal.

Trebuie sa recunoastem ca a meritat a se muri în decembrie 1989. În primii ani de la Revolutie o mare parte din elita intelectuala romaneasca, structurata în cadrul societatii civile, a vehiculat ideea ca s-a murit degeaba în decembrie 1989. Daca, pe moment, ideea era cat se poate de adevarata, caci principalii profitori ai Revolutiei au fost nomenklaturistii, neocomunistii condusi si organizati de Ion Iliescu, acum, in pragul anului 2007, putem sa ne schimbam perceptia. Fara acel sange varsat, aceste momente euforice nu ar fi avut loc. Fara acea generoasa donatie de sange si vieti nu am fi facut parte din Europa care conteaza (adica Uniunea Europeana), ci am fi ramas un colt izolat si ciudat al Europei, cum este Belarusul sau sarmana Serbie. Ofuscarea multor romani timp de 16 ani in privinta intrarii in Europa nu este justificata. Chiar si in Comunitate vom mai avea un foarte lung drum de parcurs pana în momentul cand vom înceta sa ne mai fie rusine de tara noastra si de cei care o populeaza. Dar momentul 0 al noii Romanii l-au simbolizat cei care au avut curajul sa iasa pe strazi atunci cand înca nimic nu era decis, atunci cand exista riscul de a muri si nici o certitudine la orizont. Amaraciunea adevaratilor eroi a fost atat de bine exprimata de Calin Nemes, care, în numarul 348 al revistei 22, scria într-o Scrisoare de la raniti pentru Eroi(2) cu durere ca: "Noua ne spun cei care atunci dardaiau sub paturi ca, de fapt, eram beti si nu stiam ce facem. Cand încercam sa vorbim despre memoria voastra si sa cerem dreptate, ni se spune ca facem politica si ca e mai bine sa stam pe locurile noastre, ca si cum în decembrie ’89 n-am facut cu voi cea mai mare schimbare politica din istoria contemporana".

Revolutia din decembrie pana la urma arata atat de fidel fondul poporului roman: o mica minoritate este capabila de curaj, de asumarea riscurilor (chiar si ai celui suprem, acela de a-ti da viata pentru un ideal!), în timp ce marea majoritate (Bizonul/Mamaliga) asteapta sa vada dincotro bate vantul, cine este învingatorul si învinsul, si doar atunci cand detine certitudinea ca se îmbarca pe corabia învingatorului, sare si ea la lupta, manata de un oportunism extraordinar doar pentru a putea sa-si clameze après, demagogic si foarte volubil, victoria! Care nu este a lui, ci a acelei infime minoritati care a avut curaj!

1. Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, pp. 16-17.

2. Calin Nemes a fost ranit in timpul Revolutiei in orasul Cluj. Scarbit de primii ani postdecembristi, s-a sinucis.