Pe aceeași temă
2010 va fi un an captivant, cu riscuri! În urmă cu exact un an, asta era, în esenţă, concluzia economiştilor băncii de investiţii Goldman Sachs despre evoluţia economiei mondiale în 2010. Şi nu s-au înşelat, numai că viaţa a bătut predicţia.
Într-o notă separată, Goldman Sachs a mai lansat o predicţie, de data asta concretă.
Preţul unciei de aur va urca în 2010 la 1.500 de dolari, spuneau economiştii Goldman Sachs. Aurul urcase în 2009 până la o cotaţie maximă de 1.012 dolari pe uncie. Începuse anul la 874 de dolari uncia, însă în 2009 fusese o devălmăşie provocată de criza financiară, iar metalul galben a rămas un refugiu ideal de tezaurizare. A prezice că preţul aurului se va mai scumpi cu mai bine de 25% într-un an echivalează cu un avertisment privind evoluţia economiilor şi, mai ales, a monedelor. Lumea finanţelor paria pe o criză a dolarului, acompaniată eventual de o recesiune severă a economiei americane. Avertismentul aproape că s-a confirmat, cotaţia aurului s-a apropiat periculos de pragul de 1.500 de dolari, însă nu dolarul a intrat în criză, ci moneda unică.
La finalul anului 2009, lumea era epuizată: marile bănci centrale injectaseră sume imense în piaţa financiară, pentru a calma investitorii, guvernele lumii cheltuiseră peste limitele prudenţei, pentru a-şi susţine băncile, companiile şi industriile strategice. Deşi nimeni nu a umblat la taxe, cheltuiala s-a numit ambiguu „stimulent fiscal“. Probabil pentru că a fost plătită de toţi contribuabilii, care n-au avut de ales.
Lumea aştepta roadele, adică spera ca economiile să afişeze o creştere robustă, care să compenseze efortul. Înviorarea economiilor lumii e anemică şi poate fi pusă pe seama a două, trei motoare: Germania şi China, pe de o parte, care produc şi vând, şi Statele Unite, pe de altă parte, care produc, însă mai şi cumpără. Japonia a pompat şi ea bani în pieţele financiare, iar banca sa centrală a suflat în pânzele altor monede, intervenind în piaţă pentru a devaloriza yenul.
Nimeni nu a prezis însă că 2010 va fi anul unei duble crize: a datoriilor publice şi a monedei unice europene. Atunci când pompau bani în economie, guvernele din Londra, din Paris sau din Roma nu-şi închipuiau că scadenţa va veni peste noapte. Toată lumea europeană contempla relaxat procedura de deficit excesiv, care semnala încălcarea unui punct esenţial al pactului de stabilitate ştampilat la Maastricht. Nimeni nu-şi închipuia că va fi o problemă să-şi coboare gradual deficitele în limite rezonabile. Banii pluteau în piaţă şi piaţa părea dispusă să-i folosească pentru a cumpăra obligaţiuni emise de statele lumii. Cererea de împrumuturi a firmelor sau a populaţiei lumii era oricum anemică, iar plasamentele speculative deveniseră risc pur.
În februarie a izbucnit vestea că Grecia va avea dificultăţi în încercarea de a-şi achita datoria scadentă în 2010. Într-o primă etapă, autorităţile de la Atena au susţinut că nu vor fi probleme. În final, Grecia a cerut ajutorul UE şi al FMI. Analiza lucidă a finanţelor Greciei a înspăimântat pieţele financiare. Ţara intrase într-o spirală a datoriilor, care creşteau depăşind capacitatea economiei sale de a le suporta. Tragedia elenă a declanşat însă criza monedei unice. Dar Grecia nu este singura economie europeană supraîndatorată. Portugalia, Spania şi Italia sunt într-o situaţie similară. La îndatorarea istorică mare se adaugă deficitele imense, care trebuie şi ele finanţate. Investitorii penalizează însă aceste situaţii, urcând costul banilor.
Europa s-a dezmeticit şi a creat un mecanism de stabilizare a economiilor îndatorate, coordonat de Banca Europeană de Investiţii: o plasă de siguranţă de 750 de miliarde de euro. Unul dintre motivele care au impulsionat eforturile pentru ajutarea economiilor are rădăcini mai profunde. Băncile europene au investit în datoriile suverane ale statelor membre. Un colaps ca cel al Greciei sau Portugaliei ar expune băncile germane, de pildă, unui risc masiv.
După discuţii tensionate la nivel european, punctul de vedere german, potrivit căruia deficitele mari trebuie stopate deoarece produc datorii periculoase, a câştigat teren, statele europene pregătindu-se de austeritate. În Grecia austeritatea a fost respinsă de sindicate: grevele s-au ţinut lanţ, turismul a căzut, iar deficitul fiscal la finalul acestui an rămâne periculos. În noiembrie, a capitulat Irlanda, cerând ajutor financiar, din motive diferite. Irlanda, urmează de câţiva ani un sever program de austeritate. Aici deficitul fiscal mare este provocat de faptul că statul şi-a susţinut băncile răvăşite de prăbuşirea pieţei imobiliare. //
Salariile mici, garanţia recesiunii
Economia României a rămas în recesiune, în ciuda unor zvâcniri ale exporturilor şi industriei.
Atât industria, cât şi exporturile au afişat performanţe bune din cauze care nu prea ţin de evoluţiile interne. Industria culege roadele investiţiilor străine directe, iar exporturile pe acelea ale revirimentului partenerilor europeni.
Economia României a băltit în recesiune din cauza unor dezechilibre profunde, pe care însă o parte din lumea politică nu vrea să le analizeze lucid. Ca atare, România a fost teatrul unor spectacole politice derutante, în care legi esenţiale se plimbau pe un traseu incert, de la guvern la parlament şi apoi la Curtea Constituţională. Într-un final, excedat de situaţie, negociatorul şef al FMI, Jeffrey Franks, a avertizat nervos că acest joc destabilizează economia.
România nu poate afişa o atitudine autistă în actuala conjunctură internaţională. De trei ani încoace, criza este înăbuşită, atenuată, ea îşi schimbă doar numele. 2008 a fost anul crizei financiar-bancare, al devălmăşiei provocate de colapsul Lehman Brothers. În 2009, a fost anul recesiunii, în care statele lumii şi-au folosit bugetele pentru a interveni în economie. Ca urmare, în 2010 a apărut criza datoriei suverane, care a penalizat de fapt acele state care au avut un istoric de cheltuieli masive, peste puterile economiei, în timpuri bune.
În ciuda incertitudinilor, economiile lumii îşi vor reveni în 2011, spun prognozele FMI, însă programele severe de austeritate ar putea deveni o frână în calea creşterii economice. Experienţa României a demonstrat că, dacă urci fiscalitatea, frânezi creşterea economică. Singurul motor al bunăstării este creşterea economiei. O economie de dimensiuni modeste nu poate asigura salarii decente, iar lipsa unor salarii decente blochează consumul, deci sfârşeşte prin a menţine ţara în sărăcie. Însă România ar fi avut nevoie, probabil, de încă 10 ani de creştere economică susţinută pentru ca oamenii să simtă că salariile lor pot susţine o piaţă cu preţuri aliniate la nivelul european.
Suntem săraci deoarece economia noastră produce prea puţin. Produsul intern brut pe locuitor, acest indicator al bunăstării, este de 5.500 de euro. Salariul mediu al românilor este de 330 de euro. Polonia, această ţară care a evitat miraculos recesiunea, asigură un salariu mediu de 900 de euro la un PIB per capita de 10.600 de euro. Desigur, un salariu mediu de aceste dimensiuni dă posibilitatea oamenilor să continue să consume, deci astfel să susţină economia. //
* * *
Sărăcia
România ar fi avut nevoie, probabil, de încă 10 ani de creştere economică susţinută pentru ca oamenii să simtă că salariile lor pot susţine o piaţă cu preţuri aliniate la nivelul european. Produsul intern brut pe locuitor, acest indicator al bunăstării, este de 5.500 de euro. Salariul mediu al românilor este de 330 de euro.
Cerc vicios
Economia României a fost brutal lovită de reducerea consumului intern. Şomajul şi tăierea salariilor, atât în mediul privat, cât şi în cel public, au afectat economia. Putem spune că nivelul jos al salariilor a garantat intrarea în recesiune a economiei româneşti. Un cerc vicios, care nu poate fi spart decât de investiţiile străine.
* * *
Contagiunea
Irlanda a împrumutat mai puţin ca Grecia, însă suma de 80 de miliarde de euro este echivalentă cu jumătate din produsul său intern brut. Apăsarea datoriei cere continuarea austerităţii bugetare. Fostul „tigru celtic“ şi-a salvat, în încleştarea negocierilor cu finanţatorii, atractiva sa cotă de impozitare de 12,5%. Aranjamentul financiar este însă diferit de cel grecesc. Practic, o parte din banii împrumutaţi se vor duce direct în bănci, pentru a le mări capitalul, astfel încât acestea să suporte pierderile produse de creditele neperformante. Aici trebuie să răsuflăm uşuraţi că nu avem bănci de stat. În actuala situaţie, în care o cincime din creditele din piaţa românească sunt neperformante, ar fi fost greu de imaginat de unde am fi găsit bani pentru a capitaliza sistemul bancar. Din fericire pentru România, băncile-mamă au pompat constant bani în capitalul băncilor locale, pentru a le susţine solvabilitatea.
Faptul că Irlanda nu va consuma împrumutul de 80 de miliarde de euro decât pentru capitalizarea băncilor ar fi trebuit să liniştească pieţele financiare şi să elimine spaima că Portugalia sau Spania ar putea avea probleme similare. Portugalia şi Spania au reputaţia unor bănci solide, ele nu au jucat la ruleta derivativelor, a produselor financiare exotice, care sunt responsabile de geneza crizei actuale. Deficitul lor public este mare, însă nu se compară cu cel irlandez sau grecesc. Spania are un deficit de 9,5% din economie, iar Irlanda de 9,3%, praguri oarecum liniştitoare comparate cu deficitul Greciei, de 15,4%, sau al Irlandei, de 14,3%. Însă băncile spaniole şi portugheze au finanţat, la rândul lor, euforia imobiliară. Colapsul pieţei imobiliare le-a prins în capcană. În plus, şomajul a urcat la cote foarte înalte şi multă lume nu-şi mai poate plăti ratele la credite.
Băncile portugheze s-au sprijinit pe bani împrumutaţi pentru a-şi finanţa creditarea.
Datoria totală a Portugaliei, care cumulează atât obligaţiile de plată ale statului, cât şi pe cele private, multiplică de patru ori economia sa şi este una dintre cele mai mari din lume. Datoria sa externă totală, de 325% din PIB este astfel mai mare decât aceea a Greciei, de pildă, care este de 247% din PIB. Portugalia a intrat deja într-un program de austeritate bugetară, a tăiat locuri de muncă la stat şi a redus salarii, însă birocraţia sa lentă, justiţia ineficientă şi calitatea redusă a învăţământului taie aripile economiei. Analizat atent, cazul Portugaliei este deci diferit de cel al Greciei, are mai degrabă asemănări cu România. Însă pieţele financiare penalizează sever şi lipsa de competitivitate a unei economii. Gradul masiv de îndatorare privată şi spirala datoriilor create de un buget care colectează bani insuficienţi pentru nevoile economiei îi pun pe jar pe investitorii străini. Portugalia a primit însă o mână de ajutor de la China, cu care a dus tratative în acest sens. Portughezii speră ca guvernul chinez să cumpere obligaţiunile emise de stat, asigurând astfel o finanţare fluidă, din pieţele financiare, fără a fi nevoie de intervenţia FMI şi UE.
Agenţia de evaluare financiară Moodys a avertizat însă Spania că ar putea să-i reducă ratingul. O veste proastă. Un rating tăiat măreşte costurile împrumuturilor. Spania va trebui să împrumute anul viitor 170 de miliarde de euro din pieţele financiare, pentru a-şi susţine cheltuielile bugetare curente şi pentru a-şi plăti datoriile scadente. Suma aceasta este doar vârful aisbergului. Nevoile sale de finanţare însă sunt mai mari, deoarece autorităţile regionale vor împrumuta în jur de 30 de miliarde de euro, iar băncile încă 90 de miliarde de euro, estimează Moodys. Autorităţile de la Madrid resping însă temerile pieţei financiare, susţinând că sunt nejustificate. Spania este a opta economie a lumii ca dimensiuni, iar o posibilă capitulare în braţele FMI ar fi un şoc greu de imaginat.
Totuşi, dificultăţile economiei spaniole sunt imense. Colapsul pieţei imobiliare este acompaniat de o deteriorare gravă a pieţei muncii. Spania are cel mai mare nivel al şomajului, de 20%, şi programul de austeritate va bloca noi angajări în sistemul public. Toată lumea speră însă ca Spania să nu apeleze la ajutorul european, date fiind dimensiunile mari ale nevoilor sale.
Italia, o altă ţară masiv îndatorată, a reuşit, deocamdată, să-şi finanţeze cheltuielile. Însă va fi şi ea nevoită să aplice un sever program de austeritate, ceea ce va amplifica tensiunile politice şi sociale deja existente.
Italia şi Spania au injectat stimulente în economie şi este aproape imposibil de prevăzut acum ce se va întâmpla în etapa de retragere a acestora. Va rezista sectorul privat fără acestea? De exemplu, cum va evolua industria auto după retragerea sau diminuarea programelor de tip „rabla“, care au impulsionat piaţa?
Pentru majoritatea economiilor europene, consumul populaţiei este un adevărat călcâi al lui Ahile. Deocamdată, şomajul ridicat, incertitudinea, pieţele muncii fragile şi gradul ridicat de îndatorare individuală reduc apetitul oamenilor pentru cheltuieli. Fără consum, industriile ruginesc şi serviciile devin inutile.
Toate aceste probleme pun o presiune enormă asupra credibilităţii şi chiar a supravieţuirii monedei unice. Ipoteza că o monedă naţională ar asigura o cale de ieşire din criză, deoarece s-ar devaloriza, este însă îndoielnică. România a demonstrat că, într-o situaţie similară, în care populaţia şi firmele sunt masiv îndatorate în valută, o devalorizare a monedei ar echivala cu o catastrofă. Ţări ca Portugalia sau România, care nu sunt competitive pe piaţa de export, nu ar câştiga mare lucru din devalorizarea monedelor, deoarece exporturile lor nu sunt suficient de puternice pentru a asigura creşterea economiei. Pentru că aceasta este calea de ieşire din criză. //
Războiul valutar, un conflict între negustori şi speculatori
În toamna lui 2010 s-a declanşat războiul monedelor, în fapt o tensiune latentă între două economii, Statele Unite şi China. Americanii reproşează Chinei că îşi subevaluează moneda naţională de dragul de a câştiga mai mult din export. China a devenit a treia economie a lumii şi atacă poziţia Japoniei. Un motor al performanţei excepţionale a economiei chineze este chiar exportul, despre care americanii spun că este susţinut de o monedă ţinută în mod artificial la cotaţii joase. Într-adevăr, exporturile sale au urcat spectaculos, însă China este şi un importator vânjos, ceea ce, în condiţiile recesiunii mondiale din 2009, a avut un efect de susţinere a economiei globale.
În ciuda tensiunilor, aplanate pentru moment de concesiile făcute Chinei la nivelul FMI şi de conjunctura propriei economii, unde inflaţia s-a inflamat, mărind natural preţurile de export, dolarul şi-a menţinut un statut respectabil şi valoarea, în comparaţie cu alte monede. Se pare că, la finalul anului, cotaţia sa este similară cu aceea de la începutul lui 2010. Tensiunile şi incertitudinile din piaţa financiară au susţinut, paradoxal, moneda verde. Nici măcar vestea că sistemul american de bănci centrale, Federal Reserves, dă drumul la tiparniţa de bani nu a doborât dolarul. Moneda americană pare să nu fie afectată nici de intenţia Administraţiei Obama de a stimula în continuare economia, ceea ce va garanta adâncirea deficitului federal în anii ce urmează.
Evoluţia dolarului contrastează astfel destul de brutal faţă de aceea a monedei unice europene, care simte atacurile venite din zonele dezechilibrate fiscal. Dar asta nu înseamnă că dolarul este ferit de pericolul devalorizării brutale. Surprize mari pot apărea dacă unele state federale, cum ar fi California sau chiar New York, ar intra în incapacitate de plată, creându-se astfel o incertitudine politică stânjenitoare pentru dolar.
Evoluţia surprinzător de bună a monedei americane poate fi însă doar conjuncturală, deoarece liderii lumii ştiu că poţi dărâma dolarul, însă n-ai cu ce să-l substitui, deocamdată. China şi Rusia au avertizat lumea că a venit vremea ca dolarul să-şi piardă statutul privilegiat, de rezervă valutară. Însă dolarul este sub protecţia unei economii de peste 14.000 de miliarde de euro, prima din lume. Deocamdată, împreună cu moneda unică europeană, dolarul acoperă 70% din rezervele valutare ţinute de băncile centrale ale lumii. Nervozitatea Chinei trebuie totuşi înţeleasă în contextul în care, deopotrivă, dolarul şi euro fac faţă unor incertitudini politice locale şi sunt expuse unei volatilităţi masive. Deocamdată, însă, nu există alternativă. Aurul este insuficient pentru a susţine economiile lumii. Tocmai de aceea preţul său a urcat constant. Însă aurul şi-a redobândit vocaţia de instrument de rezervă în băncile centrale.
Războiul valutelor, înăbuşit pentru moment sub plapuma negocierilor grupului celor 20 de economii dezvoltate, ascunde tensiuni viitoare. În esenţă, este un conflict între producătorii negustori şi speculatorii prosperi. Ţările care domină schimburile comerciale ale lumii, China şi Germania, sunt deranjate de volatilitatea monedelor, care poate spulbera peste noapte câştiguri muncite din greu. Astfel, dacă o firmă exportă bunuri care astăzi valorează 1.000 de unităţi şi dacă între momentul livrării mărfii şi acela al primirii plăţii moneda respectivă nu mai valorează decât 950 de unităţi, apare pierderea. Iată de ce China pipăie terenul pentru revenirea la aur ca etalon al valorii monedelor. //
