Pe aceeași temă
Refuzul constrângerii intelectuale, minimalismul etic şi efortul de adecvare a lucrurilor la propria lor natură sunt câteva elemente care ar putea contura un răspuns la această întrebare.
Participant rezervat la experimentul paideic patronat de Constantin Noica, Andrei Pleşu a fost un discipol care, cel puţin după cum este schiţat personajul în Jurnalul de la Păltiniş, îmbină respectul faţă de maestru cu reacţiile, e drept blânde, ale unui spirit rebel. Formarea intelectuală este un drum pe care maeştrii şi emulii pot fi acceptaţi doar temporar, pentru că, la capătul drumului, trebuie să fie identificată matricea unică şi irepetabilă a propriei personalităţi, neîncadrabilă în nicio şcoală şi în nicio categorie. Este un principiu pe care fostul discipol, ajuns maestru, nu-l va abandona. Colegiul Noua Europă probează această afirmaţie. Cei care au trecut pe acolo şi au avut apoi resursele necesare pentru a produce ceva important în spaţiul cultural sau / şi în spaţiul public nu seamănă unul cu altul, chiar dacă rafinamentul spiritual îi caracterizează pe toţi.
Ideea de judecată la capătul drumului, prezentă în planul performanţelor culturale, este teoretizată subtil şi convingător în ordinea etică. Această idee întemeiază minimalismul etic pe care îl profesează Andrei Pleşu în ceea ce scrie şi în ceea ce face. Nu ştim dinainte care vor fi consecinţele faptelor noastre. Ambiguitatea însoţeşte, odată cu căderea în lume, semnificaţia morală a acestor fapte. Nu de puţine ori, ceea ce pare corect sau, dimpotrivă, reprobabil din punct de vedere moral, înainte de săvârşirea lor, îşi poate schimba sensul după consumarea faptelor. Din perspectiva celui care ştie că trufia infailibilităţii este cel mai mare păcat al omului, pot fi reinterpretate acţiunile publice ale lui Andrei Pleşu din perioada postdecembristă. Cele care au fost privite ca bizare compromisuri s-au dovedit a fi, până la urmă, contribuţii benefice la aşezarea societăţii româneşti în matca normalităţii. Ordinea culturală, etică şi politică sunt doar manifestări ale unei ordini mai ascunse a fiinţei. La orice nivel, dezordinea alterează tocmai firescul ca ordine a fiinţei.
Firea lucrurilor trebuie să fie apărată, iar când este dislocată sau abandonată, ea trebuie să fie restabilită sau recâştigată. Fie că scrie despre oameni sau despre îngeri (nu ştiu dacă sunt în România mulţi teologi care ar putea înfăţişa în cuvinte, în mod comparabil, tensiunea spirituală a luptei lui Iacob cu îngerul), Andrei Pleşu caută ordinea ascunsă a fiinţei, încearcă să identifice măsura care aşază lucrurile în matca lor pentru a le da identitate şi, deci, firesc. Ori de câte ori lucrurile îşi ies din matcă se urâţesc, iar sluţenia lor este primejdioasă. Comunismul a fost o lume a nefirescului, dar, după prăbuşirea regimului totalitar, căutarea firescului în societatea românească a fost un lung şir de eşecuri. Nefirescul comunismului a fost înlocuit cu nefirescul tranziţiei, cu obscenitatea publică. Ironia şi sarcasmul sunt instrumentele utilizate cu predilecţie de Andrei Pleşu, cu talent de mare scriitor, pentru a inventaria, a descrie şi a clasifica nenumăratele forme pe care le-a îmbrăcat nefirescul în România ultimelor decenii. Dar aceste protuberanţe stilistice nu sunt decât reflexele de apărare ale firescului împotriva nefirescului.
Când scrie despre cele fireşti, inclusiv despre îngeri, Andrei Pleşu are aceeaşi fineţe descriptivă, dar surprinde, prin asocieri insolite, încărcătura de sublim a cuvintelor, forţa lor de a pune în lumină firescul. Altfel spus, de această dată, stilul este o expresie a firescului ca natură sublimată a fiinţei. Am făcut această descoperire citind jurnalele lui Andrei Pleşu. Evacuarea aproape totală a biograficului şi retractilitatea faţă de anecdoticul cotidian creează spaţiu liber pentru exprimarea firescului până la sublim.
Nu este întâmplător că mulţi dintre cei care proliferează nefirescul în România postdecembristă au identificat în Andrei Pleşu un inamic, care, dacă nu poate fi distrus, cel puţin trebuie să fie calomniat, diminuat, deformat. Dar nu este, de asemenea, întâmplător că mulţi dintre cei care doresc ca România să-şi recâştige aşezarea normală în ordinea culturală, etică şi politică a modernităţii văd în Andrei Pleşu un apărător al firescului, poate singurul reprezentant de calibru al spiritului conservator, în înfăţişare junimistă, din timpurile noastre.
