Pe aceeași temă
În 1993-1995, când explodau pe piaţă Cerul văzut prin lentilă şi Zbor în bătaia săgeţii, toată lumea bună s-a simţit teleportată numaidecât cu vreo şase decenii în urmă, când apăreau Oceanografie, Fragmentarium, Insula lui Euthanasius, cea mai frumoasă, mai europeană şi necomplexată vârstă a eseului românesc. Fiinţa spirituală a unor Ioan Petru Culianu şi Horia-Roman Patapievici, ardenţa lor enciclopedică, erudiţia amestecată cu un senzorium rafinat, patosul ideilor şi fervoarea experienţei în buna tradiţie a vechiului Erlebnis se (re)proiectau dintr-o dată pe cerul speranţelor noastre ca revenire binefăcătoare la normalitatea occidentală a sincronismului interbelic, anulând ca prin minune paranteza de-o jumătate de veac a comunismului valah.
Ca la un semn magic, se închidea o paranteză ucigătoare şi se recompunea o lume vindecătoare. Se revenea la firescul transistoric al inteligenţei, la eficienţa liberalismului şi roadele subtile ale bunului conservatism, împletind boiereasca severitate reticent-reformistă cu iluminismul cosmopolit, înţelepciunea ortodoxiei cu ecumenismul tolerant, gustul savant al tradiţiei cu apetitul insurgent al modernităţii.
În plus, faţă de sfânta bulimie culturală, Patapievici avea şi marele avantaj al formaţiei ştiinţifice. Filosofia, literatura, istoria artei şi a religiilor se împletesc, în cazul său, cu fizica, matematica şi chimia, de unde şi suprema sa chemare: istoria ideilor.
Ei bine, era aproape fatal, aş zice, ca o atare înzestrare extraordinară să excite o dată mai mult „odiseea ranchiunei“ dâmboviţene. Invidii, rezistenţe, reavoinţă, comploturi, boicotări de tot felul, atacuri la persoană şi procese de intenţie, totul pornind de la acel adevărat „linşaj mediatic“ la care Observatorul cultural din epoca I.B. Lefter a înţeles să supună Omul recent. O carte unică, la noi, prin anvergura meditaţiei, mergând de la filosofia religiei la sociologie şi de la istoria formelor politice la etnopsihologie. (Spre meritul său, Paul Cernat a regretat nu o dată, în ultima vreme, excesul negator de care a dat dovadă cu acea ocazie...!)
Cu – la un capăt – flagranta neînţelegere (adesea cu accente scatofile) a celor care i-au taxat drept leznaţiune atât de justificata exasperare faţă de „nemernicia românească“ (sintagma este a lui Noica!) vituperată în scrisorile către Alexandru Paleologu cuprinse în volumul Politice, iar la celălalt capăt – cu aluviunile tendenţioase emanate dinspre agenda corectitudinii politice şi ale (pseudo)academismului securistic, era limpede intenţia de diabolizare cu orice preţ a acestei exemplare energii spirituale.
Nimeni, din lumea culturală, n-a mai fost supus în chip atât de constant, oribil şi tenace oprobriului public în România postceauşistă ca Horia-Roman Patapievici. Cred că nici Gabriel Liiceanu, care, totuşi, îl concurează serios „la puncte“. Asta, dacă vom contabiliza şi tsunami-urile de ură generate de reuşitele Institutului Cultural Român sub conducerea lui Patapievici. (În paranteză fie scris, chiar şi o rapidă răsfoire – oricât de răuvoitoare ar fi ea – a celor 700 de pagini ce compun Raportul de activitate 2005-2008 al ICR, cu 2.600 de prezenţe peste hotare, 130 de cărţi traduse, 460 expoziţii, 900 de proiecţii de film, 700 de concerte şi peste 6.000 de menţionări în mass-media, e de natură să descurajeze orice tentativă de minimalizare sau acuzare veninoasă.)
De unde atâta înverşunare (mai mult sau mai puţin eficientă, dar în tot cazul înnebunitoare) în a-l pune pe Patapievici la stâlpul infamiei, legându-l cu funiile unor paradoxuri altminteri năucitor-antinomice, precum naţionalist cosmopolit, evreu legionar, francmason ortodoxizant şi altele asemenea!? Numai din simpla invidie pe succesele scriitorului şi ale preşedintelui de Institut? Din spaima stângismului faţă de prestigiul dobândit de omul de dreapta, liberal-conservator, nu doar în mediile liceal-studenţeşti, dar şi în multe segmente ale publicului mediu? Din neputinţa unor cercuri de pe ambele maluri ale dihoniei noastre ideologice de a şi-l aronda exclusiv, monopolizându-i prestaţia?
Mai bine recitim capitolul 85 al Omului recent, ca să vedem România (şi Lumea) de azi, şi vom înţelege numaidecât cine şi de ce îl respinge (calibanic) aşa de visceral pe încă tânărul nostru Prospero. Citatele desfid, cred, orice comentariu.
„Lumea comunistă a confecţionat un cu totul alt tip de om, pe care maliţioşii îl numesc fie «om nou», fie homo sovieticus: este omul care, spre deosebire de omul liberal, nu respectă contractele. Ia decizii arbitrare, nu calculează nimic, iubeşte bogăţia, se dă în vânt după faţada socială, doreşte ca el să aibă totul. Dispreţuieşte libertatea celorlalţi, e insensibil, urăşte munca, face treabă numai de mântuială, respectă doar forţa, e intolerant, superstiţios şi slugarnic, devine «curajos» doar în turmă, e incapabil să se supună constrângerilor legale. Se poate face liberalism cu un astfel de om? (...) Societăţile europene şi americane de după 1955, care au produs «eliberarea» de familia burgheză, revoluţia sexuală, demistificarea «omului natural», relativismul tuturor valorilor etc., au favorizat proliferarea unui nou tip uman pe care valorile liberale nu se pot baza. Acest nou tip uman, omul răsfăţat al statului-providenţă, infantilizat de o prosperitate picată din cer şi de prezenţa paternalistă a unui stat mereu mai omniprezent, rebelul fără cauză, omul care a fost deprins să creadă că singurul ţel în viaţă este sporirea plăcerii sale personale...“
Şi mai departe: „Viitorul e sumbru. El aparţine omului instinctual, egoist cu ferocitate, îndrăgostit de sine, lipsit de scrupule, ahtiat de putere, superstiţios şi laş, servil şi avid. Comunismul a făcut doar începutul. Adevăratul loc de naştere al ororilor care vor veni este o combinaţie între China colectivistă şi America tehnologiilor extremiste care sunt cuprinse în agenda, vizibilă sau ascunsă, a corectitudinii politice. Veritabilul «om nou», omul recent, dintr-o astfel de combinaţie ne va veni. Are o singură lozincă: «Egalitate! Egalitate!», «Putere! Putere!» (...) Deoarece tradiţia înseamnă ierarhie a valorilor, principalul inamic al omului recent este tradiţia, cultura, spiritul Europei. Pentru această nouă barbarie, cultura înseamnă inegalitate. Deci cultura va trebui distrusă“.
Sau din capitolul 112: „În ochii oamenilor recenţi, marea crimă este să afirmi că există ceva, mai degrabă decât nimic; marea crimă este să afirmi că evacuarea lui Dumnezeu din discursul despre om şi despre natură a fost mai curând o nenorocire spirituală, decât un prilej de emancipare morală; că viaţa confortabilă ca ideal suprem al societăţilor progresiste nu este un ideal, ci o înjosire; că guvernele şi statele ne abuzează continuu cu creşterea economică la care constrâng societatea (...) Marea crimă, în ochii oamenilor recenţi, este să afirmi că fără religie şi fără cultură omul a devenit un animal de consum; că idealul societăţilor postmoderne este transformarea tuturor oamenilor, prin forţa opiniei şi constrângerea legilor, în animale docile, politicoase şi gregare (...) Marea crimă, în ochii oamenilor recenţi, este să reafirmi banalitatea absolută că Dumnezeu există şi că fără El toată lumea noastră este o nebunie. Marea crimă, în lumea bună de azi, este să continui să mai fii creştin“.
Uitaţi-vă împrejur. Nu vi se pare că Omul recent este o carte care abia începe?
