Pe aceeași temă
Poziţia mea este, înainte de toate, aceea a unui martor. Vă voi prezenta deci o mărturie cu privire la începuturile Memorialului şi la tot ceea ce am trăit însoţindu-i pe Ana Blandiana şi pe Romulus Rusan în primii paşi pe drumul Memorialului. Era în 1993, pe când eram preşedintele Comisiei pentru Patrimoniul Cultural din cadrul Consiliului Europei. Într-o zi m-a sunat secretarul general al Consiliului, d-na Catherine Lalumière, fost ministru francez al Afacerilor Europene. Când am ridicat receptorul, vocea de la celălalt capăt al firului mi-a spus că la telefon aştepta însăşi şefa mea directă, care vrea să îmi vorbească. M-am prezentat prin urmare în biroul d-nei Lalumière, care, pe un ton spontan, angajat, departe de rigiditatea specifică limbajului administrativ, mi-a spus: „D-le Ballester, tocmai am primit vizita d-nei Ana Blandiana, care mi-a prezentat proiectul unui memorial pe care intenţionează să îl creeze la închisoarea de la Sighet, acolo unde represiunea stalinistă a fost foarte dură“.
D-na Lalumière mi-a explicat apoi că acest proiect i-a fost adus la cunoştinţă prin intermediul Direcţiei pentru Drepturile Omului, însă, dat fiind că e vorba de un proiect memorial, preferă să trimită la faţa locului o delegaţie formată din 2 membri, respectiv un reprezentant al Comisiei pentru Drepturile Omului şi unul al Comisiei pentru Patrimoniul Cultural. Căci trebuie să ţinem seama şi de existenţa unui patrimoniu al durerii şi al suferinţei... Iată deci cum, împreună cu colega mea de la Direcţia pentru Drepturile Omului, am venit la Sighet pentru a vedea închisoarea şi a începe primul dialog oficial între Consiliul Europei şi autorităţile române cu privire la proiectul Memorialului.
Era prima mea vizită în România, nu însă şi primul contact cu ţările de dincolo de Cortina de Fier. I-am cunoscut cu acel prilej pe d-na Blandiana şi pe d-l Rusan, împreună cu care am pus bazele unei minunate colaborări. Am plecat spre Sighet cu un tren de noapte; odată ajunşi aici, am avut o întâlnire cu primarul oraşului. Urbea pe care am descoperit-o atunci era cu totul diferită de Sighetul de astăzi. Am vizitat împreună închisoarea, care părea că îşi închisese porţile doar cu puţin timp înainte. Fusese văruită şi dezinfectată, iar înăuntru mirosea tare a dezinfectant. Încă nu fuseseră îndepărtate cu totul acele „vibraţii“ ale deţinuţilor, pe care le simţeai în mod tangibil, de fiecare dată când treceai pe coridoarele acum restaurate şi transformate în muzeu. Pot să vă spun că prima vizită în această clădire a fost un adevărat şoc emoţional atât pentru mine, cât şi pentru colega mea.
Am avut discuţii îndelungi cu responsabilii Alianţei Civice, atât la Sighet, cât şi la Bucureşti. Eram însoţiţi de d-l Ticu Dumitrescu, fost deţinut politic, senator şi preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, acum din păcate decedat. Am fost profund impresionat de determinarea sa.
Din acel moment, am început să văd lucrurile limpede. I-am spus colegei mele că trebuie să reacţionăm pozitiv şi că misiunea noastră este să realizăm acest memorial, atât pentru a face dreptate victimelor, cât şi pentru a pune bazele viitorului. Am repetat obsesiv faptul că trebuie să facem ceva pentru viitor, căci, peste 4 sau 5 ani, România va fi o ţară la fel ca toate celelalte sau poate chiar o va lua înaintea multora dintre acestea; prin urmare, aveam datoria de a realiza ceva exemplar, care să reprezinte o lecţie de memorie pentru generaţiile viitoare. Aceasta a fost prima noastră reacţie, poate greu de înţeles acum, când există atâta deschidere şi libertate; însă în 1993 eram puşi în faţa unei hotărâri greu de luat şi de explicat partenerilor noştri.
Nu ştiu în ce măsură vizita noastră a fost decisivă, dat fiind că greul a fost făcut la Bucureşti, de partenerii noştri şi de familiile foştilor deţinuţi politici, care au colaborat deschis cu Alianţa Civică. Vizita noastră s-a încheiat printr-o conferinţă de presă, unde, se pare, am zâmbit foarte mult, căci în toate fotografiile apărem toţi plini de optimism şi de speranţă.
Când ne-am întors la Strasbourg, a trebuit să le explicăm superiorilor noştri cum se face că, după ce am vizitat o închisoare de deţinuţi politici, unde represiunea stalinistă a fost foarte dură, şi după ce ne-am întâlnit cu familiile foştilor deţinuţi politici, avem totuşi puterea să zâmbim atât de mult în fotografiile publicate în presă. I-am răspuns d-nei Lalumière că eram aşa de optimişti pentru că găsisem căile şi partenerii ideali pentru a pune pe picioare proiectul Memorialului; pentru că găsisem, în acelaşi timp, deschiderea spre viitor. Am avut şansa rară de a cunoaşte o mână de oameni hotărâţi, având fiecare propria istorie, uneori foarte tristă, însă animaţi de voinţa de a face să renască principii şi valori pe care să le pună în slujba României şi a Europei. Pentru mine a fost un adevărat exemplu de generozitate şi de încredere în cauza Europei.
O astfel de valoare izvorăşte şi din ceea ce s-a întâmplat la Sighet timp de atâţia ani. Pentru că e uşor să vizitezi închisoarea ca şi cum ai vizita un monument oarecare, să intri în celule, să iei notiţe sau să pleci acasă cu broşurile puse comod la dispoziţie de organizatori. Însă, dacă ar fi să mergem mai departe, dacă ar fi să trecem dincolo de o simplă vizită epidermică, ar trebui să aprofundăm trăirea emoţională trezită de o astfel de experienţă. Nu degeaba se vorbeşte acum în Europa şi în lume despre educaţia prin impact emoţional. Trebuie, de asemenea, să mergem mai departe şi în sensul unei cunoaşteri aprofundate, care constituie poate singura cale prin intermediul căreia ne putem achita de datoria de memorie ce ne revine fiecăruia dintre noi. O datorie care îi revine, înainte de toate, societăţii civile. Căci orice exerciţiu de memorie realizat de partide politice sau de instituţii de orice fel va fi mereu partizan şi, prin urmare, incomplet şi inexact. Aici intervine rolul societăţii civile şi ţin să semnalez cu această ocazie unul dintre aspectele care fac din Memorialul de la Sighet un loc unic în lume şi mai cu seamă în Europa, anume faptul că, dacă aprofundaţi ceea ce s-a întâmplat la Sighet, toate suferinţele groaznice, deportările, oamenii torturaţi, morţi, despărţiţi de familie şi deposedaţi de propria identitate, lipsiţi de apărare şi de ajutor, dacă vă imaginaţi toate aceste atrocităţi, veţi încerca şi dumneavoastră sentimentul pe care l-am trăit eu cu ocazia primei mele vizite la Sighet, acela că suferinţele, chinurile şi disperarea celor închişi aici au deschis calea speranţei şi a viitorului.
Traducere din limba franceză de Denisa Oprea
