Cultura romana intre comunism si nationalism (II)

Inca din perioada "liberala" a sfarsitului anilor '60 ajung la expresie publica, desi abia schitate, doua tendinte diferite, a caror dezvoltare ulterioara va fi tot mai divergenta. In viziunea unor scriitori si critici, decolorarea ideologica se traduce printr-o colorare intensiva in sens national-autohtonist; in conceptia altora, aceeasi scuturare de apasarea ideologica se exprima printr-o propensiune europenizanta, cosmopolita, chiar elitista. Ambele tendinte se configureaza si se manifesta sub semnul redescoperirii identitatii nationale, prin "spartura" produsa de problematica nationala in zidul ideologic leninist-stalinist.

Numai ca aceasta identitate nationala e resimtita si definita in chip diferit: de unii, ca o intoarcere la un specific rural mai mult sau mai putin idealizat sau la un trecut indepartat neguros, in vreme ce, pentru altii, redescoperirea si reafirmarea identitatii nationale inseamna nu doar refacerea legaturilor cu traditia interna, ci si cu traditia europeana si cu lumea larga, atat in planul literaturii, cat si in planul ideilor. La acestia din urma, nu exista nici o incompatibilitate intre ideea nationala si ideea europeana, intre traditia locala si cea universala.

Din aceasta grupare larga faceau parte scriitori si critici care apucasera sa debuteze spre sfarsitul razboiului sau in intervalul imediat postbelic - dintre care cei mai multi trecusera prin inchisorile comuniste - Ion Negoitescu, Adrian Marino, Nicolae Balota, Stefan Augustin Doinas, Ovidiu Cotrus, Alexandru Paleologu etc., dar si fosti ilegalisti ori simpatizanti comunisti, precum Vera Calin, Silvian Iosifescu, Paul Georgescu, fosti activisti ai Comitetului Central al Partidului, acum definitiv fixati in proiecte culturale, precum Paul Cornea si Ion Ianosi, fosti critici realist-socialisti realmente pocaiti, ca Ovid.S. Crohmalniceanu ori Savin Bratu, si multi tineri sau mai putin tineri - de la Alexandru George la Gheorghe Grigurcu, de la Lucian Raicu la Livius Ciocarlie, de la Matei Calinescu la Ion Pop, de la Eugen Simion la Mircea Iorgulescu, de la Gabriel Dimisianu la Valeriu Cristea, de la Dan Grigorescu la Alexandru Calinescu etc. Ceea ce ii unea pe acesti oameni atat de diferiti din punctul de vedere al biografiei, al formatiei si al conceptiei despre literatura (si nu numai despre literatura) era ideea deschiderii spre lume si spre modernitate, ideea modernizarii prin (re)racordarea la reperele europene si universale.

In cealalta grupare ar trebui citati mai intai ideologii: Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Dan Zamfirescu. Pentru Mihai Ungheanu, critic literar afirmat la mijlocul anilor '60 in paginile revistei Ramuri, valorizarea din perspectiva nationala a literaturii a reprezentat de la inceput o convingere intima pe care a inteles s-o manifeste si s-o dezvolte cu o consecventa apreciabila. Intreaga sa activitate critica poate fi asezata sub semnul efortului de a face compatibil nationalul (inteles intotdeauna ca valoare) cu valoarea estetica propriu-zisa. Consecventa nu fereste, din pacate, de excese si erori, dar asta e o alta problema. Spre deosebire de el, Paul Anghel a debutat ca reporter in anii '50 si a fost un zelator al ideologiei comuniste in sensul cel mai strict al cuvantului, ca si Ilie Purcaru, de altfel. Abia spre sfarsitul anilor '60 au trecut amandoi in tabara "nationala", incercand sa recupereze timpul pierdut prin pledoarii adesea extravagante si nebuloase ori polemic agresive. Dan Zamfirescu si-a pus o temeinica pregatire teologica si filologica in serviciul aceleiasi ideologii, producand pe langa cercetari (si editii) serioase, ipoteze enorme (si finalmente dezangajante) cu privire la specificul national si la viitorul poporului roman (spre a nu pomeni elogiile nenumarate aduse lui Ceausescu).

Alaturi de alti specialisti (Virgil Candea, Al. Dutu, Gh. Mihaila, Razvan Theodorescu, Dan Horia Mazilu, Doina Curticapeanu, Elvira Sorohan etc.), Dan Zamfirescu a contribuit la reducerea masivei ignorante cu privire la valorile culturii si literaturii noastre vechi, dar, in acelasi timp, a si supralicitat aceste valori: asezarea lor (pe urmele lui Iorga) in "aria culturala rasariteana de traditie bizantina" este, fara indoiala, exacta si fecunda, insa ambitia actualizarii cu orice pret - si chiar a politizarii - ne apare astazi (ca si ieri, de altfel) ca descalificante din punct de vedere intelectual. Initiativa protocronista insasi e considerata de autor "o noua cristalizare" a constiintei de sine a culturii romane "pe masura istoriei contemporane create de epopeea ultimilor cincisprezece ani"(1).

Cel putin alte doua nume de scriitori trebuie mentionate in continuare: e vorba de Ion Lancranjan, autor de romane cu tematica rurala, neevitand tragedia familiei taranesti in socialism si nici intruziunea agresiva a Securitatii in viata oamenilor, si de Ion Gheorghe, poet ale carui teme traditionale sunt uneori tratate in moduri ce simuleaza suprarealismul, in acelasi timp, adept al tracismului (autor al unei ipoteze fatasmagorice cu privire la civilizatia traca de pe valea Buzaului) si al... maoismului (!). Acesti scriitori, ca si Gheorghe Pitut, care li s-a alaturat, sunt scriitori de o certa forta expresiva aluvionara, insa cetosi in plan ideologic. Pentru ei, trecerea de la obstile taranesti devalmase la gospodaria agricola colectiva din socialism ar fi trebuit sa se faca aproape organic. Adepti ai unui tip paradoxal de comunism primitiv-taranesc, ei ii insufla fiorul national(ist) fara contradictie.

Aceasta grupare n-ar fi avut forta de soc si, mai cu seama, sprijin politic la cel mai inalt nivel daca n-ar fi facut jonctiunea cu Eugen Barbu si oamenii sai de la Saptamana, revista ce a fost restructurata anume spre a i se oferi turbulentului prozator o compensatie pentru indepartarea de la Luceafarul si marginalizarea spre care l-au impins rezultatele alegerilor din 1968 de la Uniunea Scriitorilor. Trebuie precizat insa faptul ca, inaintea altora si in forme vizibile pana la ostentatie, Eugen Barbu si-a manifestat atasamentul fata de versiunea nationala a ideologiei comuniste, asa cum o proclamase N. Ceausescu la Congresul al IX-lea al PCR. Intr-o prima faza, aceea de la Luceafarul, el n-a reusit sa atraga de partea sa un sef de partid preocupat de consolidarea propriei sale puteri si, prin urmare, obligat sa tina seama de optiunile institutionale ale scriitorilor, ceea ce nu l-a impiedicat sa dea curs rafuielilor cu inamicii recenti sau, mai ales, cu aceia din anii '50, care nu-i primisera bine romanul Groapa si a caror repliere pe pozitii estetice n-o vedea cu ochi buni.

Desi Eugen Barbu si criticii din prima sa echipa (Marian Popa, M.N. Rusu) se intalneau intru aceeasi aversiune cu Mihai Ungheanu, de pilda, care initiase in volumul sau de debut, Campanii (1970), un atac similar impotriva dogmaticilor de ieri, intre acesti scriitori si critici nu se stabileste inca nici o punte. Exista o convergenta ideologica, existau unele aversiuni comune, dar lipseau afinitatile: Mihai Ungheanu sustinuse (prin cronicile sale) afirmarea generatiei '60, ai carei principali reprezentanti au intrat mai devreme sau mai tarziu in conflict cu gruparea Eugen Barbu. Trebuiau sa mai aiba loc anumite miscari inlauntrul campului literar, trebuiau sa se petreaca, mai ales, importante schimbari in contextul politic intern si extern pentru ca respectiva jonctiune sa se produca si, mai mult, sa se produca si o puternica polarizare a fortelor si o schimbare radicala a raporturilor intre literatura si politica.

Aparitia protocronismului sau protocronismul ca atitudine culturala
Intr-un numar al revistei Secolul 20 din iulie 1974, profesorul Edgar Papu semna un articol cu un titlu ce avea sa aiba nu numai o mare rezonanta, ci si o anumita posteritate: Protocronism romanesc. In acest text, eruditul eseist lansa o ipoteza mai mult decat spectaculoasa, chiar revolutionara, cu privire la statutul literaturii si culturii romanesti si la raporturile lor cu marile literaturi si culturi ale Europei si ale lumii. El nu afirma doar originalitatea literaturii romane, dar si prioritatea ei intermitenta fata de aceste literaturi. Exista miscari si opere in istoria literara autohtona aparute - cronologic vorbind - inaintea altora din afara si, totusi, romanii, cu privirile lor atintite in mod traditional spre Occident, le considera pe acestea din urma anticipatoare. Suprarealismul si dadaismul sunt exemple oferite in acest sens. Dar Edgar Papu merge mai departe si afirma chiar ca "una din trasaturile definitorii dominante ale literaturii noastre in context universal este protocronismul". Ar mai fi fost de vazut doar daca "protocronismul" mai era apt sa defineasca literatura engleza ori pe cea franceza in conditiile in care el era deja "dominant" in istoria literaturii romane! Oricum, in conceptia autorului, mentalitatea autohtona trebuia sa se schimbe in sensul constientizarii prioritatii si al renuntarii la complexele de inferioritate pe care inclinatia imitativa le genera in mod continuu.

Ca protocronismul este indreptat impotriva sincronismului lovinescian reiese cu claritate din textul profesorului Papu si din insusi modul de a construi termenul de care si-a legat numele. Dar din argumentatia sa lipseste orice adresa antieuropeana, antioccidentala. Critica lui vizeaza partialitatea reprezentarii lovinesciene (desi Lovinescu recunostea importanta "diferentierii" in cadrul teoriei sale sincroniste) si perpetuarea ei in mentalitatea autohtona. Probabil din aceasta cauza, precum si datorita reputatiei de savant a profesorului Edgar Papu, nimeni n-a reactionat la hazardata sa ipoteza, care, dincolo de caracterul ei generalizant si peremptoriu, putea avea indreptatiri punctuale(2). La urma urmei, de ce ar fi fost de neconceput sau de neacceptat ideea ca romanii vor fi fost si ei primii la un moment dat si intr-un domeniu anumit? Aceasta ipoteza va fi fost, de altfel, situata in contextul operei de comparatist a lui Edgar Papu, din care ipotezele originale si temerare nu lipseau, chiar daca nu se refereau neaparat la literatura romana. E destul sa ne gandim la cartile sale despre calatoriile Renasterii sau despre baroc(3).

In 1977, un volum de exegeze e pus de Edgar Papu sub semnul protocronismului(4). Ipoteza este acum extinsa la intreaga durata a literaturii si culturii romanesti, iar aceasta cultura este vazuta ca un spatiu care, departe de a fi al unei periferii, constituie o raspantie culturala si civilizationala si, implicit, o sinteza. Nu e vorba de starea "pasiva si hibrida" a unui "amestec" intre Orient si Occident, ci de o sinteza creatoare care ne ofera "adevarate surprize prin intaietatea cronologica a atator initiative romanesti fata de unele realizari similare din alte parti"(5). Invocand precedentul unor cercetari asupra anticiparilor romanesti in stiinta si tehnica, autorul constata cu amaraciune ca "privirea literaturii romane sub aspectul ei protocronic a ramas mult in urma..."(6).

De aceasta data, ecoul este sensibil diferit si nu e provocat de simpla trecere de la un articol sau doua la o carte. Intre timp, ideea protocronista revine in mintile celor inclinati deja sa supraliciteze valorile nationale, in timp ce ii lasase indiferenti sau cel mult usor surprinsi pe aproape toti partizanii deschiderii europene, preocupati cum erau de consecintele nefaste ale "tezelor din iulie" care nu incetau sa se-nmulteasca in viata culturala autohtona.

E de presupus ca Paul Anghel si Dan Zamfirescu au imbratisat ideea lui Edgar Papu si chiar l-au capacitat, cum se spune, s-o dezvolte, cultivandu-l cu asiduitate si, fireste, impartasindu-i propriile lor idei (a caror influenta profesorul, cu generozitatea si corectitudinea caracteristice, o si recunoaste). Ei au reusit astfel sa-l atraga de partea lor, l-au facut sa adauge o dimensiune militanta comparatismului sau, l-au convins sa-si schimbe treptat pozitia in campul literar autohton(7). Interventia dura a lui Paul Anghel la reprosul de tezism pe care-l aduce Nicolae Manolescu volumului Din clasicii nostri (in cadrul unei cronici(8) deloc depreciative), transforma divergenta de pareri in ruptura si declanseaza o disputa ce va ocupa scena literara aproape un deceniu(9).

Punctele de vedere antiprotocroniste ajung mult mai rar la constiinta publicului, desi erau majoritare printre intelectualii umanisti. O punere la punct edificatoare a lui Andrei Plesu apare in Secolul 20(10), dar alti autori vor putea sa-si exprime opiniile negative doar in reviste din provincie, precum Gh. Grigurcu, Al. Dobrescu, Alex. Stefanescu, Val Condurache in Convorbiri literare(11), Norman Manea in Familia(12) sau Tudor Catineanu in Steaua(13). Opinia critica se manifesta mai degraba prin reactii la o provocare sau alta a sustinatorilor acestei teze sau prin refuzul de a reactiona, printr-o tacere ce se voia semnificativa, prin ironii pasagere sau prin orientarea de ansamblu a unor carti. In anii '80 era tot mai greu sa ataci frontal (si public) problema protocronismului. (Dar opinia publica literara i-a izolat, adica nu i-a validat institutional, pe autorii protocronisti, prin votul majoritar negativ la alegerile pentru Consiliul Uniunii Scriitorilor din 1981.)

Posibilitatile de care dispunea grupul protocronist spre a-si face larg cunoscute parerile erau mult mai mari, nu numai pentru ca acest grup era tot mai sustinut de oficialitati, dar si pentru ca dispunea de cateva reviste de mare tiraj. Saptamana, Flacara, Scanteia tineretului (cu suplimentul sau literar) care, impreuna cu Luceafarul, revista de directie a grupului, constituiau o forta apreciabila in raport cu oferta exigua din punct de vedere cantitativ a celor trei reviste (literare) antiprotocroniste: Romania literara, Viata Romaneasca si Secolul 20. Au fost organizate dezbateri in jurul si in sprijinul cartii lui Edgar Papu (in 1977 si 1978)(14), s-au publicat articole de sinteza(15), s-au luat serii de interviuri pe aceasta tema, au aparut apoi carti reprezentative (Dan Zamfirescu - Via Magna, Ed. Eminescu, 1979; Mihai Ungheanu - Exactitatea admiratiei, Cartea Romaneasca, 1985), alti autori au preluat si au adancit problematica protocronista (Ilie Badescu - Sincronism european si cultura critica romaneasca, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1984; A.D. Rachieru - Vocatia sintezei. Eseuri asupra spiritualitatii romanesti, Facla, Timisoara, 1985). Intr-un cuvant, se poate vorbi de o veritabila campanie protocronista purtata de-a lungul unui intreg deceniu.

Dezvoltarea protocronismului sau protocronismul ca actiune politica
In acest interval apar destule idei si nuante noi fata de asertiunile originare ale profesorului Papu. Dar cu deosebire noua este punerea insasi a problemei: la Edgar Papu era vorba despre o atitudine culturala. Lansata in anii '60, ipoteza sa ar fi starnit, fara indoiala, discutii, dar nu ar fi mobilizat o energie dezaprobatoare incarcata chiar cu motivatii de ordin moral. Ce s-a intamplat pe parcurs, ce adauga urmasii sai si contextul insusi? In mainile discipolilor sai, ideea protocronista devine o politica culturala si, cum vom vedea, o politica pur si simplu. Edgar Papu voia schimbarea imaginii romanilor despre ei insisi, despre propria lor cultura; critica lui era una interna. Critica succesorilor sai nu este numai interna, ci si externa, referindu-se la raporturile intre "centru" si "periferie" si respingand, in ultima instanta, dominatia culturala a Occidentului. In conceptia lor, acesta isi impune, de fapt, propriile valori, "care nu ne imbogatesc" intotdeauna, precum si "falsele (sale) prioritati": "...ideea competitiei e inculcata de sincronism, iar practica vietii culturale europene, mai larg spus, occidentale, modelul nostru cultural, dupa cum spune toata lumea, ridica competitia culturala la o treapta care inlatura comunicarea reala, osmoza fireasca (...), creand mereu prioritati nu o data false"(16). Una din concluziile acestor texte, ce se construiesc cand ca pledoarii, cand ca rechizitorii, ar putea fi urmatoarea : "Ea sCultura romanat nu este o cultura subalterna si drumul catre propriile noastre valori nu trece prin Occident"(17).

Citita in sine, scoasa din propriul context si din contextul disputei in genere, afirmatia de mai sus ne poate parea indreptatita. La urma urmei, ce cultura accepta sa se recunoasca pe sine drept "subalterna" ori sa-si valideze valorile intr-un centru situat in afara sa? Nu putem intra in detaliile acestei polemici in care adversarul e cel mai adesea imaginat, inventat, nu real, dar destule dintre problemele ridicate sunt legitime chiar daca solutiile sunt eronate. Nu se poate respinge pur si simplu competitia literara, culturala pentru ca ea n-ar ingadui "osmoza fireasca" (aceasta reprezentare organicista e de mult depasita!), insa o discutie despre conditiile competitiei mi se pare posibila si chiar, din pacate, inca necesara.

Ceea ce e inacceptabil in argumentatia protocronista este mai ales vointa expresa de a elimina raportarea culturii romane la reperele europene sau, "mai pe larg spus" (vorba lui Mihai Ungheanu), occidentale. Daca judecam cultura romaneasca "drept ceea ce este", asa cum ne recomanda autorul, atunci va trebui sa recunoastem, ne place sau nu, ca raporturile cu Occidentul ii sunt constitutive de cel putin doua sute de ani. Ce ar trebui sa facem? Sa reorientam aceasta cultura (care este, intr-adevar, una de rascruce) spre... Orient, asa cum ne indeamna Dan Zamfirescu? Care ar fi castigul intelectual, spiritual, presupunand ca o asemenea reintoarcere ar fi posibila? Nu s-a incercat asa ceva in anii '50 (avand, e adevarat, Moscova drept tinta, nu Bizantul!)?

Protocronism vs. modernitate
Oricum, pentru protocronisti, miza unei asemenea reorientari era alta, mult mai apropiata. Sa revenim o clipa la ipoteza initiala a lui Edgar Papu. A vorbi despre protocronism, a-l descoperi si a-l documenta nu inseamna a ramane, de fapt, tot intr-un cadru sincronist? Atat protocronismul, cat si sincronismul se fondeaza pe argumentul prioritatii. Doar ca, in cazul sincronismului, accentul cade pe eficienta acestei prioritati, pe efectele ei in timp si spatiu. Prima faza a oricarui sincronism e un protocronism. Ideea, motivul, opera apar la un moment dat, intr-un spatiu dat si de atunci si de acolo iradiaza, produce sau participa la producerea unui saeculum, a unui Zeitgeist. Protocronismul, in versiunea lui Edgar Papu, muta, pe alocuri, centrul originar in Romania sau la autori de origine romana; un centru virtual, caci faza a doua, a difuzarii, a sincronizarii, lipsea mai intotdeauna: era vorba de un protocronism fara sincronism. Dar, in esenta, si in ciuda faptului ca respingea sincronismul, E. Papu gandea in termeni sincronisti pentru ca nu inceta sa-si reprezinte literatura romana intr-un context european si universal.

Urmasii sai transforma(18) protocronismul in altceva: retin ideea increderii in propriile forte si valori si fac pasul urmator: afirmarea unei culturi suficiente siesi, care trebuie sa-si stabileasca valorile dupa criterii proprii, fara sa tina seama de criteriile si de valorile din afara, mai mult, respingand influentele straine, supralicitate de sincronisti. Intr-un cuvant, rechizitoriul si pledoaria lor sfarsesc prin a propune culturii si literaturii romane izolarea demna (si provinciala), autarhia. Protectionismul acesta cultural insemna nu numai un refuz al competitiei (in mare parte imaginara, de altfel),dar si al circulatiei ideilor si al sugestiilor venite din lumea larga.(19)

In ciuda unor asemenea incheieri nu totdeauna explicite, dar agravate de insasi pozitionarea in camp a autorilor, destule observatii punctuale prezente in textele lor au fost si sunt astazi inca demne de a fi luate in consideratie, desi asupra lor planeaza un anumit discredit intelectual (la randul lui, prea compact spre a nu fi banuit de superficialitate). Judecata in sine si, pe cat posibil, fara prejudecati, initiativa protocronista indeamna la descoperirea valorilor autohtone si la pretuirea lor; ea vrea sa imprastie suspiciunea apriorica fata de traditia locala si, mai ales, desconsiderarea de sine consecutiva, izvorata, nu o data, din ignoranta. Faptul (semnalat de Paul Anghel) ca "in cultura romana pana la ora actuala nu sunt asimilate date importante din propria ei istorie"(20) ar trebui sa dea de gandit oricarui intelectual roman. Si chiar daca explicatia la Paul Anghel este partiala si partizana, invocarea, printre altele, a cazului Hasdeu este, nu incape indoiala, convingatoare.

Deficitara este insa atitudinea protocronistilor fata de modernitatea romaneasca, inapetenta fata de citadinism, nerecunoasterea importantei cruciale a lui Lovinescu si a teoriei sale in scuturarea unor "grele inertii" nu numai literare, dar si mentale. Astfel de inertii "i-au silit - cum remarca, prompt si irefutabil, Ov. S. Crohmalniceanu in cursul discutiei - pe Brancusi sau pe Enescu, invocati ca reprezentanti incontestabili ai protocronismului, sa se expatrieze".(21)

Una din "cheile" disputei pro si antiprotocronice cred ca poate fi gasita in chiar constatarea lui Edgar Papu cu privire la faptul ca multe dintre protocroniile literare romanesti au fost descoperite de "adversari ai ideii de protocronism romanesc".(22) E adevarat, cazuri de protocronism romanesc au fost puse in evidenta si de alti autori, dar ceea ce a starnit reactia de respingere a fost, dincolo de o intuitie sau alta, de o descoperire sau alta, transformarea lor intr-o "idee", mai precis, intr-o ideologie. Pe masura ce aceasta cautare a eventualelor precedente romanesti devine mai programatica si mai sistematica, opozitia se indarjeste si miza metaliterara si metaculturala a disputei devine tot mai evidenta.

De ce este prelucrata in acest fel descoperirea unor anterioritati literare romanesti, de ce sustinatorii protocronismului strang tot mai mult randurile si de ce reactia pe care o provoaca in lumea literara este preponderent una de respingere, o reactie care vizeaza nu numai litera textelor lor, ci, mai ales, spiritul acestora? Raspunsul trebuie cautat in sensul politic pe care l-au dat campaniei lor, in faptul ca aceasta campanie a devenit actiune politica. A o califica altfel nu inseamna a pune la indoiala sinceritatea convingerilor afisate de protocronisti, ci doar a evidentia ambitia lor de oficializare a acestor convingeri, de inscriere a lor in politica Partidului si a Statului. Si nu numai atat, caci nu e vorba doar de impunerea cu orice pret a tezelor proprii, ci si de abilitatea de a le adapta la o cerere oficiala - si chiar de a veni in intampinarea unei asemenea cereri; e vorba, in ultima instanta, de folosirea acestor teze in scopul unei promovari sociale, al cresterii puterii si importantei grupului in campul literar si chiar in cel politic. Este ceea ce altereaza pana la urma termenii insisi ai discutiei si provoaca reactii pre-determinate dintr-o parte si dintr-alta, cu valorizarea doar a punctelor de vedere extreme.

Amandoua gruparile voiau, desigur, sa castige de partea lor cititorii, cu deosebirea ca protocronistii vizau mai intai o acreditare politica, apta sa le intareasca pozitia publica si sa le augmenteze rezonanta, in vreme ce antiprotocronistii urmareau sa atraga si sa convinga publicul prin insusi refuzul unei idei ce se "insuruba" tot mai bine in mecanismul propagandistic al Puterii. Antiprotocronismul manifest devenise, in anii '80, o forma de rezistenta intelectuala, un mod indirect de impotrivire la festivismul si triumfalismul ceausist.

1. Suntem in 1980, prin urmare, la 15 ani de la Congresul al IX-lea al PCR care a consfintit preluarea puterii de catre Nicolae Ceausescu (v. interviul luat de Mihai Ungheanu, publicat in Luceafarul, din 15 noiembrie 1980, p. 3).
2. Dupa cum nimeni n-a reactionat atunci cand, comentand editia Florica Moisil-Dan Zamfirescu a Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Edgar Papu a vazut in acest text o anticipare a "omului secret" al lui Baldasar Gracian; la fel, nimanui nu i s-au parut hazardate consideratiile profesorului din finalul cartii dedicate lui Eminescu care vizau universalitatea poetului "in latura sa precursoare" (Poezia lui Eminescu, Minerva, 1971).
3. Calatoriile Renasterii si noi structuri literare, ELU, 1967 si Barocul ca tip de existenta, 2 vol., Minerva, BPT, 1977.
4. Din clasicii nostri, Ed. Eminescu, 1977.
5. op. cit., p. 11.
6. op. cit., p. 8.
7. Probabil ca aceasta alunecare nu s-ar fi produs daca eminentul profesor ar fi ramas la catedra, daca n-ar fi fost arestat abuziv in 1958, fara sa mai poata reveni vreodata in vechiul post. Colegii sai de la catedra lui Tudor Vianu nu l-au parasit, dar nici nu l-au cultivat si Edgar Papu insusi nu era in cautare de discipoli, nu voia sa fie "antrenor", precum C-tin Noica. El avusese experienta sa de profesor (chiar daca ciuntita brutal), lasase urme in constiinta studentilor sai. In plus, era o persoana de maxima delicatete si sfiala, care n-ar fi cerut nimanui nimic, n-ar fi intervenit cu indrumarile sale in evolutia unor tineri. S-a lasat, in schimb, el insusi indrumat de noii sai aliati, care au dat ideilor sale o alta rezonanta si un sens politic. Va fi fost astfel confortat in dorinta sa mereu vie de "inradacinare" si, probabil, a castigat o anumita liniste in plan social pentru sine si familia sa.
8. N. Manolescu - Tezism si spontaneitate, Romania Literara, 11 aug. 1977, p. 9.
9. P. Anghel - O precizare legata de notiunea de tezism, Romania literara, 18 aug., p. 8.
10. A. Plesu - Rigorile ideii nationale si legitimitatea universalului, Secolul 20, 1-2-3/1981, pp. 189-196.
11. v. grupajul de articole din Convorbiri literare, decembrie 1981, pp. 2-3.
12. N. Manea - Scriitorul - acea dreapta constiinta in care semenii sai sa poata crede, Familia, decembrie 1981, p. 6.
13. T. Catineanu - Intre idei si mituri dominante, Steaua, martie, 1985 pp. 46-47.
14. v. Colocviile Luceafarului despre protocronism si sincronism, publicate in numerele din 8 octombrie si 15 octombrie/1977 si apoi in numerele din 28 octombrie si 4 noiembrie/1978. Participanti: Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Edgar Papu (care insista asupra complementaritatii celor doi termeni), Pompiliu Marcea (cu o pozitie ponderata, cerand, printre altele, o situare a intregii discutii intr-un plan axiologic) si Ov.S. Crohmalniceanu (cu rezerve principiale si punctuale fata de reprezentarea protocronista). Profesorul Crohmalniceanu recomanda mutarea interesului de la problematica anticiparii la problematica originalitatii. In anul 1978, la discutie participa si Nicolae Dragos, redactorul sef al revistei, si profesorul Solomon Marcus (matematician, semiolog si poetician) care deplange minimalizarea interna a unor valori romanesti si cere o strategie mai eficienta pentru promovarea lor pe plan international.
15. Dan Zamfirescu - "Protocronismul" si noua constiinta de sine a culturii romanesti, Saptamana, numerele din martie 1978.
16. M. Ungheanu - Exactitatea admiratiei, Cartea Romaneasca, 1985, p. 438.
17. A.D. Rachieru - Vocatia sintezei. Eseuri asupra spiritualitatii romanesti, Facla, Timisoara, 1985, p. 40. 18. Cu toate ca mi-a fost profesor - un mare profesor - nu cred ca aceasta disociere il inocenteaza total pe Edgar Papu, care a asistat la metamorfozele ideii sale fara sa se dezica de ele. Imi amintesc de o intalnire cu profesorul Papu din iarna lui 1982, cand l-am vizitat spre a-i oferi cartea mea despre G. Calinescu si cand conversatia a alunecat inevitabil spre controversa protocronism-sincronism. Profesorul nu inceta sa se mire de faptul ca ideea sa a starnit atata dezaprobare printre literati, in vreme ce oamenii de stiinta autohtoni au intampinat-o cu entuziasm, ca pe o incercare reparatoare asteptata de multa vreme. I-am raspuns ca, probabil, scriitorii si criticii literari au o constiinta politica mai acuta decat colegii lor din alte domenii si, prin urmare, au intuit enormul potential de conformism politic implicat in initiativa protocronista. "Crezi asta?" - m-a intrebat profesorul cu o mirare pe care am considerat-o atunci (si vreau s-o consider si astazi) neprefacuta.
19. E drept ca nu toti partizanii protocronismului merg atat de departe. A.D. Rachieru, de pilda, este mai rezervat si atent sa raspunda prin nuantari necesare obiectiilor aduse acestei teze.
20. Paul Anghel - interventie in cadrul dezbaterii despre Protocronism si sincronism, in Luceafarul din 8 oct., 1977, p. 3.
21. Ov. S. Crohmalniceanu - interventie in cadrul aceleiasi dezbateri, in Luceafarul din 8 oct., 1977, p. 3.
22. Edgar Papu - interventie in cadrul dezbaterii pe aceeasi tema, reluate peste un an, in Luceafarul din 28 oct., 1978, p. 3. Intreaga discutie este reprodusa in finalul volumului lui M. Ungheanu Exactitatea admiratiei, Cartea Romaneasca, 1985.
(Continuare in numarul viitor)