Cultura romana intre comunism si nationalism (III)

Pe langa marea impresie produsa asupra-i de zecile, sutele de mii de oameni pusi in miscare intru intampinarea sa in China si in Coreea de Nord si, bineinteles, de ideologia "revolutiei culturale" maoiste, este mai mult decat probabil ca Nicolae Ceausescu sa fi decis reorientarea politica si ideologica din 1971 si pentru a castiga un control asupra societatii romanesti si a pregati astfel cresterea propriei puteri. Teza unitatii nationale produsese deja efecte ce amenintau sa devina tot mai greu controlabile din punct de vedere ideologic si politic. Ea facuse posibila aparitia mai multor abordari metodologice in cadrul unei profesiuni si chiar a mai multor directii de gandire, care, fara sa nege ideologia marxist-leninista, nu se mai reclamau incontinuu de la ea. In acest climat liberalizant era greu de imaginat o dictatura personala.

Lovindu-se, in 1971, de rezistenta (oricat de pasiva, dar larga(1)) a intelectualilor, Ceausescu a fost nevoit sa caute metode de constrangere si sa exercite indeosebi asupra campului literar presiuni de ordin economic. "Criza hartiei" a fost un mod de a restrange productia editoriala si, bineinteles, de a o controla si selecta mai riguros.

Aceasta criza n-a fost insa una in intregime inventata, ea a aparut pe fundalul unei crize economice ample care a atins si sistemul socialist, inclusiv si mai ales Romania, care a pierdut si accesul la resursele petroliere ale Iranului. A mai venit si cutremurul catastrofal din martie 1977. S-au produs apoi si primele miscari sociale de opozitie si de revolta din Romania socialista: greva minerilor din valea Jiului, constituirea primului sindicat liber (SLOMR) si - inaintea lor - aderarea publica a lui Paul Goma la "Charta ‘77", urmata de "miscarea Goma" pentru drepturile omului.

In aceste conditii interne si externe si cu deosebire in conditiile in care urmarea cu orice pret consolidarea dictaturii sale personale, Ceausescu se va fi decis sa joace din nou "cartea nationala", dupa ce vreme de sapte ani incercase sa obtina acelasi lucru mizand pe "strangerea surubului" ideologic. Dar acum nu mai avem de-a face cu aceeasi problematica nationala ca inainte, altfel zis, problema nationala nu se mai pune ca in anii ‘60. Directia anticapitalista, izolationista si antiintelectuala fusese deja data in iulie 1971 si Conducatorul nu intentiona sa o schimbe.

Nationalismul actual este unul trecut prin "laboratorul" ideologic chino-coreean al "revolutiei culturale" si al cultului personalitatii. El presupune - chiar daca nu spune - inchidere, inchistare, antioccidentalism, antiintelectualism si, in genere, antiprofesionalism. Literatura, cultura sunt din nou vizate cu prioritate.

Nu intamplator, tot in acesti ani ia avant Festivalul National "Cantarea Romaniei" menit sa reduca prestigiul artistilor profesionisti (inclusiv fondurile destinate lor), sa bagatelizeze activitatea acestora si s-o inlocuiasca treptat printr-o miscare de amatori, mult mai usor de manipulat din punct de vedere ideologic.

Reactia generala a scriitorilor si a intelectualilor umanisti a fost in continuare una de rezerva si de aparare a tot mai relativei autonomii profesionale.

Reformulata ca autarhie si orientata impotriva Europei, ideea nationala nu mai avea cum sa mobilizeze energii intelectuale responsabile. Dezertiuni s-au mai produs, cum se produc mereu intr-un regim totalitar si opresiv, dar noua oferta nationalista n-a starnit ecoul asteptat.

Singurul raspuns favorabil pe care Ceausescu si echipa lui l-au primit a venit din partea grupului protocronist; acesta s-a vazut confirmat in optiunile sale autohtoniste si, fiind gata sa contribuie in modul cel mai direct la elaborarea unei politici oficiale cu o astfel de orientare, a adoptat si lozincile ei comunist-populiste. E simptomatic faptul ca singurul discurs disponibil in societatea romaneasca de la sfarsitul anilor ‘70 si inceputul anilor ‘80 la mesajul ceausist a fost acela apartinand grupului protocronist autohtonist, grup decis sa faca si concesiile necesare dogmatismului ideologic marxist-leninist spre a atrage Puterea de partea sa.

Vechii marxisti-leninisti erau mai mult sau mai putin compromisi, iar cei care nu erau, ori s-au reabilitat deja prin intermediul operelor publicate intre timp, ori aveau suficiente motive sa fie reticenti in fata unui astfel de apel. O noua generatie de ganditori dispusi sa creada in luminile marxismului sau (cu atat mai putin!) ale leninismului nu s-a ridicat.

Cine sa sustina o ideologie nationala izolationista, o independenta nationala indreptata nu numai impotriva colonialismului sovietic, dar si impotriva Occidentului, un regim pentru care deschiderea europeana, reforma economica, liberalizarea pareau cai inchise? Aceasta era independenta pe care o clama tot mai acut N. Ceausescu, pe care o revendica fara ca nimeni din afara sa o ameninte. Era vorba, in realitate, de propria lui independenta. El nu putea fi dictatorul suprem daca tara sa nu era (relativ) independenta, suficient de independenta pentru ca el sa-si permita o gesticulatie de independent pe scena internationala si sa culeaga laurii pe care presedinti, guverne, institutii din Occident - nu numai din lumea a treia - continuau sa i-i atribuie cu o usuratate stupefianta pentru romani. Grupul protocronist i s-a pus la dispozitie cu ceea ce gandise, cu ceea pregatise si ceea ce avea acum sanse sa primeasca girul sau politic. Astfel s-a produs jonctiunea nu numai cu gruparea Eugen Barbu, dar si marea jonctiune cu Marele Sef, cu politica lui.

Nu era ceea ce Ceausescu isi dorea, de fapt; el ar fi vrut acordul larg al intelectualilor - incepand cu al marilor personalitati - si, din aceasta cauza, probabil, nici "binecuvantarea" lui, asumarea de catre el a grupului, n-a venit decat tarziu, in 1979, cu prilejul descoperirii plagiatului(2) lui Eugen Barbu, cand el insusi se va fi simtit cel putin incomodat, daca nu chiar amenintat, de cursul evenimentelor din tara si de peste hotare. Oricum, tendintelor autarhice, izolationiste tot mai evidente in politica regimului comunist, doctrina protocronista le oferea un alibi cultural important: de vreme ce valorile noastre nu sunt apreciate cum trebuie, e cazul sa nu ne mai raportam nici noi la cei ce nu ne recunosc, la valorile si criteriile lor.

Analogia cu politica de independenta politica si economica a lui Ceausescu e evidenta si intentionata. Cu o abilitate politica ce anunta fulminanta cariera politica si demagogica viitoare, C.V. Tudor se intreba retoric, in Saptamana: "Ar mai fi oare reala independenta unei natiuni care ar fi impiedicata (...) sa-si exercite dreptul la cultura?".(3)

Ca si cand aici ar fi problema! Ca si cand ar exista culturi cu adevarat independente, adica pure, expresii ale unei etnicitati nealterate de vreo influenta straina! Dar subtextul acestui text avea o miza politica inca mai puternica: reprezentantii acestui grup (largit acum, dar deloc numeros - "vreo douazeci si ceva", cum il numea Monica Lovinescu in emisiunile sale de la Europa Libera), deveneau astfel singurii legitimati sa stabileasca si sa ierarhizeze valorile, sa faca ordine in dezordinea, iresponsabilitatea si subiectivismul judecatilor celorlalti, ale tuturor celor neangajati in batalia pentru afirmarea si apararea prioritatilor culturale autohtone si a independentei patriei. De aici, exortatiile in vederea unor schimbari radicale. Profesorii insisi ar trebui sa se duca la scoala - sustine acelasi C.V. Tudor, nemultumit de locul rezervat clasicilor in programa scolara, precum si de optiunile autorilor manualelor unice de literatura romana pentru liceu, printre care se numara si N. Manolescu(4). Se propune, prin urmare, o reciclare in sens protocronist a profesorilor si modificarea canonului curicular, a listei autorilor predati in scoala - acolo unde exponentii grupului nu erau prea bine reprezentati.

Si, mai ales, se politizeaza totul, celor care refuza doctrina grupului li se aduce acuzatia de antipatriotism. Reactia lui Nicolae Manolescu la acest mod de hartuire... nationala a fost una bine tintita in sarcasmul ei: "Meseria mea e patriotismul" - a raspuns cronicarul Romaniei literare dupa 15 ani de lecturi saptamanale din literatura romana contemporana. Nimeni n-a contestat valorile nationale, numai ca in cazul campaniilor grupului protocronist aveam de-a face cu instaurarea unui monopol al patriotismului.

Forme ale confruntarii dintre protocronisti si europenisti

In conditiile in care vointa politica a lui Ceausescu de a reveni la un anumit ortodoxism marxist-leninist nu s-a bucurat de o adeziune intelectuala semnificativa, disponibilitatea manifestata de gruparea protocronista largita i-a creat acesteia din urma un statut privilegiat in raporturile cu Puterea si cu alte forte ale campului cultural. Ar fi greu de sustinut ca politizarea ideii protocroniste a jucat vreun rol in decizia lui Ceausescu de a da o turnura nationala "revolutiei (sale) culturale", dar e sigur ca evolutia in continuare a politicii culturale oficiale a fost influentata de exponentii respectivei grupari. Ei au reusit sa atraga de partea lor activisti importanti ai Partidului ori sa obtina numirea unor simpatizanti ai lor, precum Eugen Florescu, in posturi de raspundere. Al doilea val de "nationalizare" se deosebeste de cel dintai si prin faptul ca nu mai e dirijat doar impersonal, institutional, ci si prin accente vadit si recognoscibil personale, venind dinspre respectiva grupare, care se simte protejata, girata politic si care lasa uneori impresia ca actioneaza chiar in numele Partidului, acesta din urma fiind obligat la mai multa reticenta principiala si diplomatica.

Nu mai e vorba acum de realismul socialist, nici de intarirea vigilentei ideologice; e vorba de o intarire si, mai ales, de o reciclare a ideii nationale in formularea careia apar si accente xenofobe, antisemite. Fara sa fie asumate oficial, acestea sunt ingaduite (intr-o presa altfel sever cenzurata) indeosebi de-a lungul campaniei antioccidentale purtate in revista Saptamana. In anumite momente, acest hebdomadar cultural parea ca preia functia de control ideologic (desigur, in sensul unei ideologii nationaliste) de la Scanteia, oficiosul Partidului, care se mentinea, in genere, pe pozitii mai echilibrate.

Pe masura ce inaintam in anii ‘80, se produce o schimbare semnificativa de raporturi, de ponderi si de prioritati: daca, in anii ‘60, o ideologie nationala timida si precauta, mai ales la inceput, incearca mereu sa se justifice, sa se legitimeze in fata ideologiei comuniste dominante adoptandu-i termenii si criteriile, acum se poate spune ca terminologia si argumentatia ideologica socialista sunt supuse unei anamorfoze nationaliste. Proiectul "mini-revolutiei culturale" ceausiste nu se realizeaza din lipsa de combatanti; partizanii (putini, dar puternic motivati si combativi) ai protocronismului au reusit, in schimb, sa deturneze - cu acordul tacit al dictatorului, dar un acord care a fost mereu depasit, excedat - aceasta mini-revolutie intr-un sens nationalist. Cum sugereaza Katherine Verdery, la un moment dat, "Partidul pare sa fi pierdut controlul asupra productiei de semnificatii din societatea romaneasca"(5).

Faptul ca exponentii "partidei nationale" plusau mereu in directia propriilor convingeri se explica si prin opozitia - manifesta incepand din 1977 si continuata de-a lungul anilor ‘80 - pe care gruparile europenizante, moderniste au facut-o acestui traditionalism specifist, acestui protectionism cultural sau autohtonism autarhic. In focul polemicii s-a adancit sciziunea dintre cele doua grupari care au profitat in chip diferit de efectele liberalizante ale tematicii nationale introduse in discursul ideologic oficial in anii ‘60. S-au produs confruntari la scena deschisa, dar polemica de fond a fost purtata in paginile unor carti care au avut un anumit ecou in opinia publica.(6)

Excesele nationaliste puteau fi combatute usor cu argumente luate din marxism si este de semnalat, in anii ‘80, constituirea unei aliante semnificative - sau, mai bine zis, intarirea ei: cei care simteau nevoia sa reactioneze impotriva deformarii ideologiei comuniste s-au (re)intalnit cu cei care protestau contra deformarii ideii nationale si a confiscarii sentimentului patriotic de catre un grup nu intamplator oficializat. Diferente continua, totusi, sa existe inlauntrul acestei "tabere" (mult mai numeroasa si mai reprezentativa in ordine intelectuala): unii (mai putini la numar, e drept) incearca sa apere ori sa restaureze un nucleu ideologic, o identitate comunista impotriva denaturarilor de tip nationalist, ceilalti sa apere ori sa restaureze o identitate nationala in fata instrumentalizarii ei politice si a acelorasi excese nationaliste. Acestia din urma voiau sa corijeze versiunea oficiala (ceausista) a unei ideologii nationale, cei dintai sa corijeze versiunea oficiala (ceausista) a comunismului romanesc. Cum critica directa a pozitiilor oficiale era greu de practicat (si chiar de imaginat pentru unii), ideea protocronista si gruparea aferenta au servit foarte bine drept prima tinta pentru lovituri date prin ricoseu.

Dincolo de orientarile - si chiar de limbajele - diferite, factorul unificator al acestei largi grupari a fost dat de respectul pentru valorile europene si universale.

Prin chiar aceasta alianta, prin surdina pusa pe specificitatea etnica si, mai ales, prin refuzul exaltarii nationaliste, se contureaza un tip de gandire critica avand o miza ce depaseste literatura spre a deveni critica sociala si chiar politica implicita. E o critica a extremismului, in primul rand, a celui de stanga, din trecutul imediat, a celui de dreapta, din trecutul ceva mai indepartat si din prezent. Relatia intre extremismul nationalist interbelic si national-comunismul ceausist ilustrat si sustinut de activitatea propagandistica a gruparii protocroniste nu e afirmata decat aluziv ori indusa prin elocventa muta a unor alaturari facute in trecere, dar paralelismul se impune treptat in constiinta intelectuala a epocii.

Campania anti-Lovinescu si semnificatia ei

O alta platforma a solidaritatii intelectuale se incheaga in semn de protest fata de campania tot mai insistenta si violenta de denigrare a lui E. Lovinescu, critic si istoric nu numai al literaturii romane din secolul XX, ci si al civilizatiei romane moderne. Aceasta campanie, desfasurata in toate revistele centrale controlate de gruparea protocronista, atinge formele cele mai agresive si mai scandaloase in revista Saptamana, sub pana lui Corneliu Vadim Tudor si a lui Eugen Barbu. Acum, in anii ‘80 si in Saptamana, nu mai e vorba doar de respingerea teoriei sincronismului, ci de acuzatii precum aceeea de "xenofil deplasat", "tradator", dusman al "geniului nativ romanesc", negator al lui Eminescu etc.

Politizarea tot mai accentuata a problematicii nationale atinge apogeul in antilovinescianismul de campanie. In aceasta faza, antilovinescianismul nu mai este doar un aspect al protocronismului, ci o actiune paralela inca mai puternic instrumentata - nu numai de Partid, ci, mai mult ca sigur, si de Securitate - urmarind, printre altele, insa nu in ultimul rand, si discreditarea fiicei lui Eugen Lovinescu - Monica Lovinescu, protagonista, alaturi de sotul ei, Virgil Ierunca, a emisiunilor culturale ale Europei Libere si neiertatori, amandoi, cu abuzurile Puterii si cu slujitorii ei. Logica e tipic comunista, numai ca, de data aceasta, tatal e pedepsit pentru "pacatele" fiicei si, de fapt, nu tatal, mort inainte de instaurarea comunismului in Romania , ci opera lui, de o importanta capitala pentru evolutia moderna a tarii si culturii sale.

Aversiunea fata de Lovinescu se explica, in cazul scriitorilor din gruparea national-comunista, si prin resentimente personale si colective: aproape toti acesti autori sufereau din cauza nerecunoasterii, nevalidarii operelor proprii de catre critica estetica. Faptul ca n-au fost pretuiti pe masura asteptarilor de catre criticii importanti ai epocii i-a condus la respingerea criticii insesi. Nefiind recunoscuti, n-au mai recunoscut, la randul lor, nici pe judecatori, nici criteriile acestora.

Refuzul era, de fapt, dublu: atat al standardelor europene (considerate nepotrivite la noi), cat si al standardelor interne (considerate gresite ori prea subiective).

Respingand criteriul estetic, ei au revenit la confuzia eteronomica pe care o combatuse Lovinescu, apoi critica interbelica din descendenta sa si, dupa hiatusul proletcultist, critica din anii ‘60: ceea ce nu i-a impiedicat sa-si acuze preopinentii cand de estetism, cand de dogmatism, cand chiar de proletcultism! Dar vrednic de atentie e faptul ca atunci cand resping autonomia esteticului, nu-l mai invoca pe Titu Maiorescu, "patronul" acestei idei in Romania, ci pe... Lovinescu, pentru ca Lovinescu reimpusese aceasta idee in lupta cu Iorga si cu Ibraileanu, partizani ai unei estetici specifiste, etniciste, in vreme ce Maiorescu purtase polemica lui cu Gherea impotriva tendintelor sociale in arta. Criteriul etnic (opus criteriului estetic) face aici diferenta si explica de ce negarea criticii de catre protocronisti este selectiva.

In orice caz, apararea lui Lovinescu s-a identificat firesc (pentru majoritatea care nu intra in gruparea respectiva) cu apararea criticii insesi. Un memoriu inaintat conducerii Partidului in 1985 si semnat de cei mai importanti scriitori si intelectuali umanisti protesteaza cu fermitate contra denigrarii lui Lovinescu(7).

Ar mai trebui, cred, adaugat un element de receptare deloc lipsit de importanta. Cu toate ca publicatiile de orientare national-protocronista aveau un tiraj mult mai mare decat revistele literare (Romania literara, Viata Romaneasca etc.), cu toate ca aceasta orientare a primit un fel de patronaj ideologic al conducerii Partidului, nu se poate spune ca succesul in disputa cu antiprotocronistii a fost de partea lor.

Dimpotriva, prestigiul preopinentilor, refuzul tacit al majoritatii intelectualilor, audienta tot mai larga a Europei Libere, impresia generala ca respectiva grupare face jocul unei Puteri tot mai ostile culturii au contribuit la izolarea acesteia in lumea literara si, implicit, la o scadere a cotei sale de legitimitate. Spatiile cu adevarat legitimante ramaneau in continuare de partea "cealalta".

1. Atingand chiar si nivelul cadrelor de conducere ale Partidului: cum se stie, „dizidenta“ lui Ion Iliescu a inceput atunci.
2. E vorba de plagiatul multiplu descoperit in paginile romanului Incognito, care a condus la „dezavuarea“ publica a procedeului si, implicit, a autorului de catre Consiliul Uniunii Scriitorilor.
3. C.V. Tudor - Mandria de a fi romani, Editura Sport-Turism, 1986, p. 230.
4. Idem - Cine ii educa pe dascali, Saptamana, 4 decembrie 1981, p. 7.
5. K. Verdery - Compromis si rezistenta. Cultura romana sub Ceausescu, Humanitas, 1994, p. 117.
6. Cateva titluri: Z. Ornea - Traditionalism si modernitate in deceniul al treilea, Editura Eminescu, 1990; M. Martin - G. Calinescu si „complexele“ literaturii romane, Albatros, 1991; M. Iorgulescu - Eseu despre lumea lui Caragiale, Cartea Romaneasca, 1988 etc.
7. Printre acestia si Constantin Noica. Am asistat la momentul in care Eugen Simion i-a prezentat filosofului respectivul memoriu, pe care acesta l-a semnat fara ezitare.