Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Abordarea trecutului comunist. Germania de Est şi România
- - - -
2013-07-16
Dezbateri GDS
2

Dezbaterea pe care o prezentăm în rezumat, prilejuită de apariția la Editura Curtea Veche Publishing a volumului Iarnă-n vară, Primăvară-n toamnă, de Joachim Gauck, a avut loc duminică 2 iunie, în cadrul Târgului de carte BookFest. La eveniment au participat ambasadorul Germaniei în funcție la acea dată, Andreas von Mettenheim, Ioan Stanomir, profesor universitar, Ana Blandiana, scriitoare, fondatoarea Memorialului Sighet, Adrian Cioflâncă, istoric, membru al Colegiului CNSAS, Michael Astner, traducătorul cărții. Dezbaterea a fost moderată din partea editurii de Doina Jela, redactorul cărții.

 

Asumarea trecutului

ANDREAS VON METTENHEIM (ambasadorul Germaniei în funcție la acea dată)

Mă bucură faptul că volumul lui Joachim Gauck poate apărea acum şi în limba ro­mână. Mă exprim aşa cu bună ştiinţă, de­oarece nu este o carte scrisă de pre­şe­din­tele federal, ci de Joachim Gauck – o di­ferenţiere pe care acesta pune mare preţ.

Cu toate acestea, după cum ştiţi, am­ba­sa­dorul german este, în mod formal, re­pre­zentantul preşedintelui federal în ţara gaz­dă, astfel încât sunt îndreptăţit, ba chiar este de datoria mea să vă transmit salutul preşedintelui federal cu prilejul unei dez­bateri la care el ar fi putut contribui in­co­mensurabil mai mult decât mine, dacă în­datoririle sale ca şef de stat i-ar fi permis.

Voi avea grijă acum să nu fac o recenzie a cărţii, însă vă recomand lectura acestui ma­re angajament pentru libertate, care es­te totodată şi un angajament pentru res­pon­sabilitate proprie.

Doamna Ana Blandiana va relata, desigur, în cadrul dezbaterilor, despre fructuoasa co­laborare între Institutul Gauck şi ins­ti­tu­ţiile similare din România, o faţetă im­por­tantă a numeroaselor legături între ţă­rile noastre.

Țările noastre sunt legate de anul 1989, fapt care ne oferă posibilitatea unor com­pa­ra­ţii. De aceea, este important să pre­cizăm că, şi în ceea ce priveşte asumarea tre­cu­tu­lui, premisele din Germania şi Ro­mânia au fost şi poate încă mai sunt foarte diferite.

Germania a trebuit să „facă ordine“ în ur­ma a două dictaturi, a dominaţiei naziste şi a RDG-ului comunist – aceasta ar fi pri­ma deosebire. Cea de-a doua constă în fap­tul că fosta RDG a avut alături, după 1989, o Germanie relativ prosperă, organizată efi­cient şi obişnuită cu libertatea, ai cărei ce­tăţeni, funcţionari şi experţi au putut aju­ta. Gauck povesteşte pe larg în cartea sa des­pre cum a acceptat să-i fie re­co­man­dat, pen­tru funcţia de adjunct al său, un jurist din Bavaria, funcţionar de rang înalt, apo­litic, şi despre cum a obţinut o echipă de funcţionari din cadrul Mi­nis­te­rului federal de Interne, care îl va ajuta la dezvoltarea instituţiei sale. Noua Românie nu a avut, în acest sens, o Germanie fe­de­rală alături.

Las România în seama dumneavoastră şi mă voi ocupa doar de Germania. Vă rog să aveţi înţelegere pentru faptul că voi face referire şi la perioada dictaturii na­ziste, în­să sunt valabile aceleaşi principii.

Subiectul „asumării trecutului“ ne preo­cupă pe noi, germanii, de peste 50 de ani, face parte din cotidianul nostru. Trebuie doar să deschideţi ziarele, care între timp au trecut la mici analize sectoriale, la is­toria anumitor întreprinderi în timpul ce­lui de-Al Treilea Reich, eventual la pro­blema dopajului în sportul redegist sau, foarte actual, la investigaţiile privind tes­tarea unor medicamente periculoase pe ce­tăţenii redegişti. Poliţia Judiciară federală şi Serviciul de Informaţii Externe s-au con­fruntat recent cu problema con­tinui­tă­ţii personalului preluat din timpul celui de-Al Treilea Reich. Şi instituţia pe care o reprezint, Ministerul de Externe federal, a iniţiat recent o dezbatere dură şi foarte controversată privind participarea unor di­plomaţi germani la Holocaust. Toate aces­te subiecte se bucură de larg interes în rândul opiniei publice.

Nu puteţi să aşteptaţi de la mine o com­paraţie detaliată privind reglementările în materie de despăgubiri, privind asumarea şi prelucrarea trecutului din punct de ve­dere juridic şi politic, s-ar putea să nu iasă aşa cum, poate, vă aşteptaţi.

Istoria despăgubirilor acordate victimelor na­zismului a fost o istorie a corectărilor, plină de nedreptăţi şi lipsuri. În timp ce des­păgubirile acordate absolut justificat evreilor în RFG (nu şi în RDG!), din mo­tive pe care nu trebuie să le mai explic aici, au fost atribuite relativ repede, alte grupe de victime (ale programului de eu­ta­na­si­ere, homosexualii, romii sau cei obli­gaţi la mun­­că forţată) au fost incluse abia în ur­ma unui proces de decenii. A durat, par­ţial, peste 20 de ani până când aceste gru­puri de victime au fost luate în con­si­de­rare.

Şi în ceea ce priveşte asumarea ne­drep­tăţilor din RDG sub aspect al despă­gu­bi­rilor, acestea au fost acordate doar în ca­zul privării de libertate cu lezare gravă a statului de drept. În Germania nu s-au acordat niciodată pen­sii pentru disidenţă.

Urmărirea penală a dictatorilor şi a co­la­bo­ratorilor acestora s-a dovedit a fi, de ase­menea, dificilă. Aceasta a reuşit după că­derea celui de-Al Treilea Reich doar pen­tru că aliaţii au instituit un nou drept in­ternaţional prin procesele de la Nürnberg. Între 1945 şi 2005 au fost condamnate la în­chisoare aproximativ 6.500 de persoane pentru uciderea de civili în timpul celui de-Al Treilea Reich. Amintesc în acest con­text că judecătorii Curţii naziste a Po­po­ru­lui, o maşinărie de ucis care a condamnat în cei 10 ani de existenţă peste 4.500 de oameni la moarte, au scăpat nevătămaţi până în anii ’60, în baza concepţiei ju­ri­dice că judecătorii ar fi aplicat corect le­gea existentă la acea vreme.

După căderea regimului comunist, au fost iniţiate investigaţii, încă în fosta RDG, îm­po­triva a 100.000 de persoane cu con­dam­narea definitivă a 750 pentru ne­drep­tăţi din timpul RDG (falsificarea alegerilor, ac­te de corupţie, abuz de putere, or­do­narea deschiderii focului la frontiera ger­mană in­ternă). Notabile sunt con­dam­nă­rile înal­ţi­lor demnitari redegişti pentru or­donarea deschiderii focului la Zidul Ber­li­nului.

În pofida acestor cifre, sunt criticate si­milar ambele realităţi istorice de asumare a trecutului: asumarea juridică s-ar fi tă­răgănat prea mult, vinovaţii rămânând din raţiuni de formă în libertate, decedând înainte de a putea fi judecaţi.

Activista pentru drepturi civice Bärbel Bo­hley a lansat celebra frază: „Ne-am dorit dreptate şi ne-am ales cu statul de drept“, punând astfel degetul pe rană. Pentru că suntem şi vrem să fim un stat de drept, nu avem voie să facem lucrurile în grabă. Există în acest sens un pasaj interesant în carte. Gauck este criticat de către co­la­bo­ratorii săi din cadrul ins­ti­tu­tului pentru refuzul de a face accesibile publicului do­cumente ale STASI. Refuzul său se baza pe faptul că nu exista în mo­mentul respectiv nicio bază juridică pen­tru aceasta. Gauck scrie referitor la aceas­tă situaţie: „Eu lu­asem poziţie pentru apă­rarea statului de drept, iar acesta devine secundar când etica celor buni face re­gulile. Ad­mi­nis­traţia de stat trebuie să fie gestionată de drept. Nici părerile, nici bunele intenţii şi nici relele intenţii nu trebuie să ghi­deze acţiunile“. Astfel exis­tau şi ar­gu­men­tele juridice pentru între­ruperea cercetării penale împotriva lui Erich Honecker.

Doar puţine personalităţi ale mişcării ci­vi­ce au găsit un loc în viaţa publică a Ger­ma­niei reunificate. Este adevărat şi bine că ce­tăţeni din Estul Germaniei ocupă în­tre timp funcţii importante, însă nici Joa­chim Gauck şi nici Angela Merkel nu afir­mă despre ei că ar fi fost disidenţi. De alt­fel, probabil că singurul disident într-o im­portantă funcţie de stat după cel de-Al Trei­lea Reich a fost Konrad Adenauer în­suşi, un politician căruia istoricii con­tem­porani îi reproşează, pe de altă parte, că s-ar fi folosit din plin de vechile cadre din perioada nazistă la clădirea Germaniei fe­derale.

Vă rog să decideţi singuri ce vi se pare cu­noscut din cele ce am avut onoarea să vă prezint.

Vă doresc o dezbatere interesantă şi vă mul­­ţumesc pentru atenţie.

 

DOINA JELA (Curtea Veche Publishing)

Proiectul editorial în care se înscrie apa­riția cărții în discuție este unul axat pe in­teresul susținut și constant al Editurii Curtea Veche Publishing pentru istoria re­centă a spațiului est-european. Memoriile pastorului Joachim Gauck, actualmente pre­ședintele Germaniei, fac parte dintr-o serie mai specifică a acestui interes, ur­mând apariției cărții regretatului pre­șe­dinte al Cehoslovaciei și apoi al Cehiei, Vá­clav Havel, Pe scurt, vă rog! ( 2009), și ce­lei a lui Lech Walesa, Drumul spre adevăr (2011). Este o serie prin care dorim să punem la dispoziția cititorilor memoriile unor personalități care au contribuit de­cisiv nu numai la căderea regimului co­mu­nist, ci și la căutarea unor căi de re­în­toar­cere la democrație a țărilor lor, în po­ziții decisive în stat.

Dezbaterea s-a axat pe ideile și in­for­ma­ți­ile conținute în cartea lui Joachim Gauck, dar și pe faptul că, în calitatea sa de opo­zant al regimului comunist, iar mai apoi de Însărcinat Federal și creator al Au­to­ri­tății pentru documentele STASI, din fosta RDG, fostul pastor a acordat o prețioasă asistență omologilor săi români, înspirând instituțiile care și-au asumat drept sarcină demontarea, descrierea și în final în­țe­le­gerea caracterului ilegitim și criminal al re­gimului sub care țările noastre au trăit vreme de aproape 50 de ani: Memorialul Sighet, IICCMER, CNSAS.

Invitații au privit în paralel felul cum a fost abordat trecutul comunist în România și Germania, din punct de vedere: politic, juridic (cadrul legal și specificul lui, pro­ce­se, despăgubiri, recompense), istoric, ins­tituțional, editorial.

S-a vorbit de asemenea comparativ despre procesele în justiție, în cele două țări, nu­mărul celor efectiv finalizate, responsabilii de crime sau abuzuri îndreptate împotriva drepturilor omului care au fost sanc­țio­nați, frustrarea populației și în România, și în Germania că rescrierea istoriei din perspectiva victimelor nu a depășit etapa dreptului acestora de a se exprima. Despre importanța memorialisticii de în­chi­soa­re, memorialisticii victimelor/per­se­cu­to­rilor, accesul la putere al foștilor cola­bo­ratori.

 

Modelul intelectualului implicat

ANA BLANDIANA (Memorialul Sighet)

L-am cunoscut pe d-l Joachim Gauck atunci când, în 1992 și apoi în 1997, a ve­nit în România ca invitat al Alianței Ci­vice pentru a sprijini eforturile noastre de a convinge Parlamentul României să vo­te­ze legea pentru studierea dosarelor fostei Se­curități. Era, la acea dată, președinte al Oficiului pentru studierea dosarelor STASI, instituția pe care o gândise, o în­ființase și o conducea, după ce se aflase în fruntea mulțimilor care - în octombrie 1990, în timp ce Zidul Berlinului se pră­bușea - au ocupat sediile STASI salvând de la distrugere arhivele. Această instituție – model al sistemului de prelucrare a tre­cutului comunist - a fost şi modelul ideal pentru CNSAS, iar el - fostul lider al so­cietății civile din RDG și inventatorul aces­tui sistem - era pentru noi modelul inte­lectualului implicat, dincolo de toate ris­curile și de bună voie, în lupta pentru re­formă și adevăr.

În această carte își rezumă, limpede și calm, întreaga viață, de la copilăria cu ta­tăl deportat în URSS (fără a fi fost nazist) la lunga perioadă în care și-a transformat amvonul într-o baricadă de la înălțimea căreia distribuia enoriașilor săi demnitate, revoltă și speranță; de la complicata și esențiala activitate de descifrare a do­sa­relor, în cadrul instituției căreia i-a fost și creier, și suflet, și care îi poartă neoficial nu­mele, la alegerea sa ca președinte al Ger­maniei. Acest ultim pas, făcut peste pră­pastia ce desparte de obicei societatea ci­vilă de clasa politică, întregește emo­țio­nantul destin al unei personalități pentru care ideile și faptele nu s-au contrazis ni­ciodată. A fi președintele Germaniei nu este pentru fostul pastor Gauck o onoare mai mare decât este pentru Germania ono­a­rea de a-l avea președinte pe gânditorul şi organizatorul Institutului Gauck.

 

 

Pietate creştină şi viziune demo­cratică

IOAN STANOMIR (profesor, fost președinte executiv IICCMER)

Înainte de a fi preşedintele de astăzi al Germaniei, Joachim Gauck este una dintre vocile care au onorat şi apărat cauza li­bertăţii şi a demnităţii umane în anii de încercare ai comunismului. Pastor şi lup­tător, Joachim Gauck probează po­si­bi­litatea naşterii unui mesaj politic şi moral care să combine învăţătura creştină şi pre­ceptele pluralismului politic. Joachim Gauck duce mai departe, în acelaşi timp, tradiţia rezistenţei germane împotriva tiraniei na­ziste. Atunci când o naţiune se lasă sedusă de retorica urii, rolul celor puţini şi sin­guri este de a reabilita valoarea adevărului şi a omenescului.

Înfruntând comunismul şi instituind un sistem de gestionare a memoriei poliţiei politice din DDR, Joachim Gauck a pus în mişcare un mecanism ce a inspirat şi mo­bilizat naţiunile din Europa Centrală și de Est.

Într-o lume în care relativismul moral este elogiat, iar dimensiunea etică a anga­jamentului public este socotită ridicolă, biografia lui Joachim Gauck este un model pe care îl putem invoca, terapeutic. Fer­mitatea în condamnarea totalitarismului este condiţia obligatorie a refondării de­mocraţiei.

Carte de înţelepciune, memoriile lui Joa­chim Gauck sunt o meditaţie în marginea unui secol al crimelor şi ispitelor. Alături de un Václav Havel, Gauck dă sens su­fe­rinţei noastre sub comunism. Sinteză uma­nistă de pietate creştină şi viziune demo­cratică, acţiunea publică şi intelectuală a lui Joachim Gauck este testamentul pe ca­re Europa asediată de comunism îl lasă vii­torului.

 

ADRIAN CIOFLÂNCĂ (expert CNSAS)

Așa cum se știe, Germania este un caz pa­radigmatic prin modul care și-a gestionat trecutul dificil, traumatic, făcând față unei duble poveri: memoria Holocaustului și a comunismului. Și a devenit un model pentru celelalte state postdictatoriale, ges­tionând eficient problemele imense. Con­siliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității din România a fost construit luând ca reper Autoritatea Gauck. Totuși, în România, exemplul german a devenit nu doar model, ci și mit. Iar un mit sim­plifică lucrurile, le idilizează, trece cu ve­derea eșecurile, neajunsurile etc.

Gauck, actualul președinte al Germaniei și creator al Autorității federale pentru Stu­dierea Arhivei STASI, este în poziția să vor­­bească despre ambele trecuturi pro­ble­ma­tice. La 11 ani, în 1951, tatăl său, fost ofițer de marină în armata lui Hitler, a fost ridicat de trupele sovietice de ocu­pație și de­por­tat în Siberia, sub acuzații de spionaj lip­si­te de temei – unul dintre derapajele dena­zificării din zona estică a Germaniei din ca­re Gauck a învățat. O spune clar: „am re­nun­țat la o «deco­mu­nizare» analogă cu de­nazificarea, așa cum au practicat-o de exemplu cehii, atunci când i-au în­de­părtat pe membrii Partidului Comunist din Cehoslovacia din serviciul public“.

În România, modelul german este evocat ca o formulă radicală de decomunizare. Or, soluția germană a fost un succes toc­mai pentru că a adoptat o cale moderată, democratică. Ca șef al Autorității care gestionează dosarele STASI s-a opus atât ideii de distrugere integrală a arhivei, cât și deschiderii ei nediscriminatorii, preo­cu­pat fiind de protecția datelor personale, de demnitatea victimelor și a terților po­meniți în dosare.

Alături de obsesia pentru statul de drept, remarcabilă la Gauck este conștiința efec­telor limitate. Fostul șef al Autorității pen­tru documentele STASI nu prezintă ac­tivitatea instituției ca parte a unei cru­ciade pentru purificarea morală a Ger­ma­niei. El a știut de la început că, pragmatic vorbind, efectele vor fi limitate, dar a cre­zut întotdeauna în importanța lor etică.

Mitul german face ca orice comparație în­tre Germania și România să meargă inva­riabil în favoarea modelului german. Ger­manii au preluat repede controlul arhi­velor poliției politice, au reglementat ac­cesul printr-o lege valabilă în linii mari și astăzi, iar numărul angajaților Autorității a ajuns la 3.300 de oameni. În cazul Ro­mâniei, CNSAS a fost construit mai târziu, cu o lege mai proastă, accesul masiv la do­cumente a fost mai târziu, iar volumul de muncă este gestionat de circa 230 de an­gajați. Cu toate acestea, CNSAS este o ins­tituție care funcționează bine, este ruti­nată, are proceduri predictibile și creează la rându-i beneficii publice.

 

Un docu-roman auto­bio­grafic

MICHAEL ASTNER (traducătorul cărții)

La această dezbatere, părerile exprimate de invitaţi au lăsat oarecum impresia că-i vorba de o carte pentru un public avizat, pentru specialişti în materie de istorie co­munistă ori în studierea arhivelor STASI, respectiv ale Securităţii, ceea ce mă de­termină să punctez înainte de toate mai ales valenţele ei de docu-roman auto­bio­grafic, de Bildungsroman într-ale vieţii, libertăţii şi democraţiei.

Desigur, dincolo de firul autobiografic, car­tea lui Gauck poate fi citită şi ca un fel de introducere în istoria RDG, a co­mu­nis­mu­lui est-german, oferind posibilitatea de-a compara şi de-a reflecta asupra unei pe­rioade istorice prea uşor şi prea repede ui­tată de atâţia şi atâţia cetăţeni din Ger­mania şi din România.

Dar această carte merită citită poate cu atât mai mult şi pentru capitolele dedicate anilor de după căderea Zidului de la Ber­lin, de după reunificarea Germaniei, pen­tru că Gauck ne oferă o imagine nuanţată a unei tranziţii reuşite – reuşită care însă nu se explică exclusiv prin norocul de-a fi avut o „soră mai mare“, Germania de Vest, un exemplu concret fiind chiar Au­toritatea Gauck, care, în mod paradoxal, a trebuit să se lupte nu doar cu foştii nomenclaturişti şi securiştii de la STASI, ci şi cu politicieni vest-germani, în frunte cu Helmut Kohl („cancelarul reuni­fi­cării“), pentru a face accesibile dosarele STASI: „De-ar fi fost după Kohl (...), ar­hiva STASI ar fi dispărut pur şi simplu într-o imensă gaură neagră“.

Închei cu o formulare de-a dreptul în­ţeleaptă a lui Joachim Gauck: „Am fost ade­sea întrebat dacă informaţiile din do­sare n-ar împiedica iertarea. La care am replicat mereu: «Nu pot ierta decât ceea ce ştiu»“.

 

Material realizat de DOINA JELA

TAGS :
Mai multe din Dezbateri GDS
Comentarii
C-tin 2013-07-21
Andreas v. Mettenheim: "Politia Judiciara federala si Serviciul de Informatii Externe s-au con­fruntat recent cu problema con­tinui­tatii personalului preluat [...]" - Cred ca aici s-a tradus gresit din limba germana. Ce sa fie "Politia Judiciara federala"? Oficiul Federal pentru Protectia Constitutiei (Bundesamt fuer Verfassungsschutz) este serviciul intern de informatii si NU are autorizatie/functie de politie.
Andronache sorin 2013-07-16
Este tare afirmatia presedintelui germaniei:"nu pot ierta ceea ce nu cunosc"!interesanta si cartea.vedeti util cnsas-ul din romania sub ce forme a functionat si continua sa functioneze?nu mi s a parut eficient nici acuma nici inainte!ar fi trebuit sa fie condus de paul goma,nestor ratesch,neculai constantin munteanu,gelu voican voiculescu,sau radu filipescu!in privinta fostului rdg,nivelul de cate ori era mai ridicat decat in romania socialista?in rdg in afara de partidul socialist unit german a lui honeker,mai existau inca 3 partide politice:partidul uniunea democrat crestina,partidul taranesc si partidul cooperatist!era un stat socialist model!se gasea aparatura ultimul racnet si alimente din abundenta in magazine!
Total 2 comments.
1964
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22