Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 128 - Una-ntruna prin poveste cu Daniel Vighi
Smaranda Vultur - - - -
2013-10-22
Bucurestiul Cultural
0

Istoria din istorii.

 

 M-a fascinat întotdeauna felul în care se poate ajunge de la document la lite­ra­tu­ră, în care un detaliu istoric scos din­tr-o cronică, o listă de nume sau obiecte, un fragment sau fragmente dintr-o măr­tu­rie se pot întâlni fără a se stânjeni și a da senzația de artificiu, cu amintirea per­sonală și reveria literară într-o pa­gi­nă de proză adevărată, care îl consacră pe autor ca autor de ficțiune. Secretul unei astfel de alchimii nu este doar o ches­tiune de dozaj și exercițiu scrii­to­ri­cesc, dintre acelea pe care postmo­der­ni­tatea le-a exersat cu succes și nici nu ține, cum a decis teoria literară, în lipsă de argumente mai bune, de convențiile după care decidem ce e și ce nu e fic­țiu­ne sau literatură. S-a vorbit în acest sens, cum se știe, sau de o „literatură de frontieră“, atunci când accentul era pus pe apartenența textelor la literatură, sau de „expresivitatea involuntară“ (Eu­gen Negrici), atunci când textele erau prin tradiție destinate altui scop decât cel literar.

În Istoria din cutia de pantofi a lui Da­niel Vighi recunoști fără să eziți scrii­to­rul și ți se pare că totul e decis nu de știință, ci de magie, fără emfază și fără mari dificultăți. Povestitorul, cum prefer să îl numesc pe cel pe care Daniel Vighi îl numește Povestaș, își ia rolul în se­rios, știind că istoria se face întodeauna din istorii, care pot fi mai multe pentru aceeași întâmplare, pot fi rescrise și re­po­vestite cu mici variațiuni care îi pot spori sau anihila din sensuri, după cum o cere contextul povestirii și valoarea de fo­losință ce i se dă poveștii. Mai mult decât atât, Povestitorul însuși poate fi per­sonaj în poveștile care îl leagă de alții, cei care au povestit de mai de mul­tă vreme, în diferite timpuri, ceva ce doar pare a fi aceeași poveste. „Nu as­cund credința pe care o veți regăsi în pa­gi­nile care urmează, și anume, că sun­tem una într-una cu trecutul, am mai spus asta, prin povești“ (Daniel Vighi).

Iată-l așadar pe Povestitor umblând cu autobuzul între Lipova și Timișoara și mai apoi scriind despre cele două ca­pe­te de drum, poluri ale existenței sale, care leagă viața copilului de cea de adult, pasiunea pentru trecut, mai mult in­tuitivă, a unuia de cea de Cititor – scriitor a celuilalt. De fapt, Povestitorul este aici, înainte de toate, un excelent Ci­titor. Vede în textele pe care le citește, fie că sunt cronici, dicționare, enciclo­pe­dii, istorii sau proze ale unor confrați, vede înainte de toate povestea ce se va naș­te din ele și potențialul ei scrii­to­ri­cesc, frumusețea spusului și stilul ei apar­te. Poate aceasta era adevărata in­tui­ție pe care o are și copilul ce des­co­pe­ră, printre râme și pământul reavăn, ciobul de oală, smălțuit albastru. Trăi­rile adolescentului care privește de sus, de la Cetatea Șoimoș, dealurile Lipovei sau înălțimile Zărandului se suprapun peste cele ale cine știe cărui bei sau ale unui călător austriac de la finele se­co­lu­lui al XVIII-lea, sunetele pe care el le aude au trecut prin urechile cine știe că­rui sfânt sau episcop din alt veac, ima­gi­ni­le pe care copilul le vede în biserica mă­năstirii Radna au legături secrete cu tex­tele prin care abia mai târziu putea să le dibuie semnificația, să le scrie isto­ria uitată sau ascunsă. Toate cele pe care Povestitorul pretinde a le fi trăit au mai fost trăite de alții, după cum cele povestite de alții devin, prin chiar pu­te­rea scriitorului de a le da chip și actua­li­ta­te, parte a vieții acestuia. Una într-una, cum o spune chiar el.

 

Reverii între Imperii

Cartea de proze scurte a lui Daniel Vighi are în acest fel o dimensiune bor­ge­siană, în timp ce ne poartă însă prin­tr-o lume puternic marcată de intersec­tă­ri­le unei istorii central-europene cu una turco-orientală. Acesteia din urmă, dis­pă­rută aproape cu totul, știe prin cu­vin­te, simboluri și anecdote, istorii și lestul lăsat de ea în topografia orașului, în nu­me­le străzilor sau prin cine știe ce cutii cu vechituri să îi redea o consistență. În vremea din urmă, cealaltă imagine, a Kakaniei, a ținutului periferic chezaro-crăiesc, a nostalgiilor vieneze s-a bucu­rat de mai multă frecventare și ostenea­­lă din partea scriitorilor timișoreni care fac parte din aceeași familie de pasionați ai scrisului. Proiectate în imaginarul li­te­rar, ținutul bănățean și capitala lui de pe Bega au mai puțin la aceștia par­fu­mul și moliciunile Orientului, cât aro­me­le bucătăriei austriece, tonalitățile valsu­lui și rafinamentele stilului Art Nou­veau, menite să îmblânzească gran­doa­rea clamată de clădirile impozante din centrul ce începe să se ridice pe la 1900.

Dincolo de zăngănitul de arme al im­pe­rii­lor care se confruntă, care cuceresc ora­șul și îl părăsesc apoi, Vighi e mai atent la viața care pare, doar, a continua la fel: oamenii care se nasc, iubesc, mun­cesc, mor, au credințe sau le părăsesc, se dedau la frivolități sau se confruntă, stu­diază sau rătăcesc, prețuiesc ce au sau gonesc după ce nu au, sunt celebri sau umili, sunt călăi sau victime, bogați sau săraci. Tabloul e colorat, bazarul con­viețuiește cu o lume rurală arde­le­neasco-bănățeană în schimbare lentă uneori, alteori brutală, primitivă sau dor­nică de civilizare, cocia și șcătula mais­torului coexistă cu havuzul elegant sau, ceva mai încolo, cu autobusul miș­cân­du-se greoi prin socialismul aproape comunist. În lumea urbană, catedrala se întâlnește cu sinagoga, catolicii cu ras­cienii, e o lume dinamică, care vinde și cum­pără, merge la teatru (minunat utili­zată Istoria de două secole a teatrului liric timișorean scrisă de Nic Ivan), dar iese și la Spatzier în sunetul reconfortant al mu­zicii de fanfare, ce poate însoți atât por­nirile bătăioase, îndemnul militar, cât și mulcomul repaos duminical (când nu însoțește de-a dreptul drumul spre re­paosul final).

Ca un element de liant între lumea orientală și cea central apuseană apare lumea evreiască, respinsă sau acceptată, integrată sau integratoare, dominată în cele din urmă de imaginea mitologizantă a evreului rătăcitor, din care se naște li­te­ratură adevărată, dar și amintirea ră­tă­cirilor proprii, în general profitabile și sti­mulatoare. O „rătăcire“ prin Cimitirul evreiesc din Timișoara, printre pietre, nume și amintiri, ierburi și uitare, un apel la istoria evreilor timișoreni sau la li­teratura cu temă evreiască. Din pa­gi­ni­le unei cărți de „memorie salvată“, răsar amintirile unui/unor suprviețuitor(i) de la Auschwitz despre trecerea la întoar­ce­rea spre casă prin gara din Praga, în mie­zul marilor rătăciri ale istoriei se­co­lului XX.

Daniel Vighi le face dreptate la toate acestea, lumea reconstituită de el e una fragmentară, caleidoscopică, depinde cum se aranjează și se recompun bucă­țile, dar efectul nu e unul al întregului, ci al transcenderii amănuntului pitoresc și al scrisului sistematic. Uneori detaliul e ridicat la rang de nod central sau de element tematic, ce revine la modul mu­zi­cal și contrapunctic pentru a lega păr­țile între ele, ca în povestirea despre cum sfântul Gerhard/Gellert/Gerard ve­ne­țianul și Walther teutonul aud, „la miez de noapte, în ținutul păduros la anul 1053, prin câmpia Panoniei“, ne­cu­nos­cuta până atunci de ei cântare a fe­meii care dă la râșniță. Nu e singura care te lasă să visezi „la misterul lu­mi­lor de altădată, la istorii nemaiauzite dintr-o lume ascunsă între ziduri și ar­hive, aflate în pericol iminent, în aș­tep­tarea povestașului și a curiosului său as­cul­tător“ – cum bine zice, în prezentarea de pe coperta cărții, cea care nu întâm­plător se află printre cei care ghidează cartea spre publicul ei, Adriana Babeți.

 

Misterioasa cutie de pantofi

Prezența ei e legată de chiar mis­te­rio­sul titlu și trimiterile lui la și mai mis­te­rioa­sa cutie de pantofi. Ai putea crede că e vorba de un trofeu al unei elegante doam­ne sau al unei Cenușărese ce abia se pregătește de bal. Ne lămurește chiar prefața autorului că e vorba de o cutie dintre acelea în care obișnuiam să ținem fișele de lectură, un obicei azi uitat, de când totul se poate stoca în mult mai cu­prin­zătoarea, dar poate mai vulnerabila cutie virtuală.

Cutia de pantofi conține de fapt fișe extrase de o bibliotecară pasionată de is­toria orașului din ziare, din documente, reu­nite cu zecile de mii în fondul ce-i poartă numele, fondul Deleanu. Toate acestea pot fi surse de literatură, dar și un mod special de (auto)educare și ini­ție­re în secretele orașului-cetate din câm­pie. Daniel Vighi le descoperă cu prie­te­nii întru literatură și plimbări care au sco­tocit și ei prin magica șcătulă sau prin cartierele vechi ale orașului. L-a în­­dreptat înspre ea, în primul rând, Adriana Babeți, cu vocația ei de Arach­ne, de măiastră țesătoare a textului și a legăturilor prietenești, de la care știu nu doar de cetatea miniaturală făcută din ciocolată, ce avea să ajungă pe o masă îm­­părătească, ci și de o rubrică ținută cândva în Orizont (seria veche) pornind de la aceleași informații împărtășite pe rând și generos cu alții, cu Livius Cio­cârlie, cu Cornel Ungureanu, care au știut să integreze documentul cu me­mo­ria personală, pentru a face literatură ade­vărată.

Dar lumea îl apropie inevitabil pe Vighi mai ales de Viorel Marineasa, cu foarte frumoasele sale volume Vederi din Timișoara și Despre Banat, în registru nor­mal – cărți pe care regret că nu le-am re­cen­zat la timp pentru publicul bucu­reș­tean, mai puțin inițiat în plăsmuirile li­te­rare ale ținutului de Vest și Sud-Vest, asimilat de unii cu Transilvania, identi­fi­cat de alții cu un „Eldorado la frontiere“ (A. Babeți), cu o zonă de graniță pros­peră și un statut cultural și intercultural de invidiat, cultivat ca ideal și trăit ca o formă de bună conviețuire. I-aș putea evo­ca, amestecând generațiile, și pe Radu Ciobanu, pe Stela Simon, pe Radu Pavel Gheo, pe Dana Percec, care a în­­cercat și a și reușit să surprindă și ana­li­ze­ze povestea cu documentul trans­for­mat în literatură la Vighi și Marineasa în­­tr-un excelent text din Banatul din me­morie.

Prin aceste alăturări, cartea lui Daniel Vighi nu are nimic de pierdut. Dim­po­tri­vă: ca vajnic apărător al patrimoniului ora­șului și creator al ținutului imaginar pe care toți cei de mai sus îl cultivă, el știe că, fără poveștile lui nostalgice, fără me­lancolia profundă ce străbate proza lui, fără hazul și privirea mai hâtră, to­nurile intens expresive ale lui Mari­nea­sa, fără subtilitățile textualiste ale lui Livius Ciocârlie, fără entuziasmele și pa­siu­nea pentru Mitteleuropa ale lui Cor­nel Ungureanu, acest ținut ar avea un chip mai puțin vizibil, ar pierde puterea de a fi, cum o spune chiar Vighi, „un loc aflat undeva“, de a fi un loc „de undeva“, adică de a căpăta o identitate. Istoria din cutia de pantofi le conferă Banatului și Timișoarei una dintre identitățile cele mai puțin vremelnice, cea literară, trans­formând-o în parte din memoria locului, în „loc de memorie“.

Daniel Vighi, Istoria din cutia de pantofi, Cartea Românească, București, 2013

TAGS :
Mai multe din Bucurestiul Cultural
Comentarii
Total 0 comments.
1997
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.