Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Securitatea - de la teroare la supravegherea totală
- - - -
2013-11-26
Dezbateri GDS
17

Luni, 18 noiembrie, Grupul pentru Dialog Social (GDS) a organizat dezbaterea cu tema Securitatea – de la teroare la supravegherea totală, moderată de Ioan Stanomir. La discuţii au participat, printre alţii, reprezentanţi ai Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), ai Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi ai societăţii civile. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.

 

MAGDA CÂRNECI (GDS):

Sediul GDS, primul ONG înființat în de­cembrie 1989 după revoluţie, a cunoscut de-a lungul acestor 23 de ani nenumărate dezbateri – politice, sociale, culturale, sin­dicale, ideologice – care au fasonat con­ști­in­ța publică a României din aceste decenii postcomuniste. Iată că această tradiție, res­ponsabilă și nobilă, a GDS e continuată de această dezbatere, pe care v-o propunem în virtutea coroborării mai multor ele­men­te care s-au adunat în viața publică din ul­tima vreme. În primul rând, apariția unor cărţi remarcabile, legate de subiectul re­cu­perării active a ceea ce s-a întâmplat în vre­mea comunismului. Amintesc aici cărțile lui Ion Ioanid, Vladimir Tismăneanu, re­cen­tul volum Dragul meu turnător al lui Ga­briel Liiceanu și alte asemenea titluri im­por­tante. În ultima vreme au ieșit la iveală numele unor torţionari care au fost des­co­pe­riți și propuși judecății publice în mod simbolic, şi nu numai. În acest orizont agi­tat din nou de problema dificilă a felului în care ne raportăm la forțele constrângătoare ale Securității și la ceea ce s-a întâmplat cu ele ulterior, am organizat această dez­ba­te­re.

 

Experienţa trecutului şi consolidarea democratică

 

IOAN STANOMIR (GDS):

Acesta este un tip de dezbatere special, pro­vocat de un tip de experienţă specială, cea a comunismului. Titlul dezbaterii mi se pa­re că rezumă perfect această trecere peste vârstele comunismului, de la o primă eta­pă, în care teroarea contează, la o etapă în care există o supraveghere difuză și foarte eficientă a societății. Cartea lui Gabriel Lii­ceanu este cea mai recentă dintr-o lungă se­rie de încercări de înțelegere a trecutului, care este de o extremă importanță pentru pre­zent. Actualitatea cărții lui Gabriel Lii­ceanu și actualitatea temei decurg din re­lația care se stabilește între experiența tre­cu­tului și consolidarea democratică. A vor­bi despre trecutul comunist nu este numai o provocare istoriografică. Este o provocare etică și, în primul rând, o provocare po­li­ti­că ținând de capacitatea noastră de a al­că­tui o societate din care aceste toxine to­ta­litare să fie, pe cât posibil, eliminate. Fap­tul că există și acum, la peste 20 de ani de la revoluție, dezbateri cu privire la în­târ­zierea lustrației, la limitele procesului de de­comunizare, arată că această dezbatere nu este pur academică, ci o dezbatere cu atât mai traumatică, cu cât se leagă de unele dintre cele mai delicate experiențe ale lumii moderne. Este foarte important pen­tru o societate să aibă capacitatea de a privi răul în față. România trebuie să calce pe urmele altor societăți occidentale care au avut acest curaj. Nu se poate clădi nimic pe minciună. Ceea ce se clădește pe min­ciu­nă este inevitabil să aibă o viață scurtă, to­xică și mai cu seamă o „viață de după viață“ la fel de toxică și, din păcate, mult mai lungă.

 

Despre „birou“ şi lagăr

 

GABRIEL LIICEANU (GDS):

Am să vorbesc despre raportul, care a existat în toate statele în care a fost prac­ti­cată teroarea (așadar și la nivelul Securității noastre), dintre birou și lagăr. Conform da­telor unor istorici, angajații fostei Securități sunt contabilizați la 14.300. Iar informatorii cu care lucrau, la 450.000. Marea ma­jo­ri­tate erau oameni care lucrau în birouri. În clipa în care am avut curiozitatea, fericită spun eu, să mă duc în 2006 și să-mi văd, la CNSAS, propriul dosar de urmărire in­formativă, m-am confruntat cu o masă uri­a­șă de documente și, astfel, indirect, cu func­ționarii din spatele lor, cu artizanii do­sarelor. Citindu-mi dosarul, am avut re­ve­la­ția nu a răului spectaculos, pe care-l ști­am din literatura de tip Soljenițîn sau, la noi, de tip Ioanid, dedicată lagărelor, peni­tenciarelor, anchetelor și torturilor, ci a ră­u­lui nespectaculos, a rutinei răului, a „ba­na­lității răului“, cu expresia faimoasă fo­lo­sită de Hannah Arendt, atunci când și-a pro­pus să găsească o încadrare a crimelor înfăptuite de Eichmann în spațiul nazis­mu­lui. Pe scurt, a birocrației răului. Procesul intentat lui Eichmann în 1960 și cartea pe care a scris-o Hannah Arendt în marginea lui, Eichmann la Ierusalim, sunt im­por­tan­te, pentru că atunci s-a pus pentru prima oară cu claritate problema raportului din­tre omul care construiește răul în birou și propagarea lui până la capătul lanțului. Eich­mann a spus textual: eu nu am omorât niciodată niciun evreu și, în general, nicio ființă omenească. Atunci de ce a fost con­damnat Eichmann? Pentru că făcuse listele cu cei care trebuiau ridicați și duși în ca­merele de gazare. Altminteri se pare, nu-i așa? că avea „mâinile curate“. Iată de ce în sentința pronunțată de tribunal atunci se spune clar: „Măsura în care fiecare dintre acești mulți criminali se găsea mai aproa­pe sau mai departe de ucigașul efectiv al victimei nu impietează cu nimic în ceea ce privește responsabilitatea celui în cau­ză. Dimpotrivă, în general gradul de res­ponsabilitate crește pe măsură ce ne de­părtăm de omul care folosește cu propriile sale mâini instrumentul fatal“.

Noi nu am ajuns încă la conștiința acestui fapt. Încă avem deprinderea să vedem is­to­ria comunismului nu pe latura „birocrației răului“, ci a spectaculosului doar: Canal, Si­ghet, Aiud, Pitești, torționari, anchetatori etc. Dar, ca toate acestea să existe, era ne­voie de armata de ofițeri din birouri, care nu erau niște simpli „trepăduși“, cum mi-a sugerat recent un ziarist, ci înșiși arhi­tec­ții din culise ai răului. Că doar nu ne ima­ginăm că 14.300 de oameni anchetau, tor­tu­rau și conduceau penitenciare! Altfel spus, erau oameni ca maiorul Pătrulescu, „ofi­țerul de caz“ din dosarul lui Noica și din dosarul meu, a cărui hărnicie putea să se termine cu un „lot Noica II“, adică cu ani grei de închisoare. Ei erau cei care des­ch­i­deau și netezeau drumul crimei finale. Uciderea inginerului Gheorghe Ursu în beciurile Securității a început cu turnătoria unei colege și cu dosarul deschis și ins­tru­mentat într-un birou. Iar cei care au or­ga­nizat „supravegherea totală“, așa cum o des­criu în Dragul meu turnător, chiar da­că nu conduceau lucrurile până la un dez­no­dământ fatal, comiteau ceea ce pro­cu­ro­rul francez de la Tribunalul din Nürnberg, celebrul François de Menthon, a numit „cri­ma îndreptată împotriva statutului uman“.

Crima îndreptată împotriva statutului uman e și crima care face dintr-un om o insectă pusă sub lupă și care ajunge să despoaie, cu mijloacele supravegherii totale și după bunul lui plac, încălcând până și articole din legislația comunistă, pe oricare dintre membrii societății. În interviurile pe care le-am făcut până acum în marginea cărții mele, am fost întrebat în mai multe rân­duri care e lucrul care m-a șocat cel mai mult intrând în hățișurile dosarului. Am răs­puns: faptul că m-am descoperit în ipostază de gâză și că niște indivizi care-și arogau statutul de supraoameni, uitând că sunt semenii mei, „frații mei români“, cum își spuneau, mă transformau în obiectul supremului dispreț, tropăindu-mi prin ca­să când voiau, citindu-mi toată cores­pon­dența, punându-mă sub ascultare secundă de secundă, filându-mă și fotografiindu-mă ca pe ultimul răufăcător. Iată de ce, în fond, pentru „crima îndreptată împotriva sta­tutului uman“, l-am dat în judecată, pe 8 noiembrie 2013, pe ofițerul de caz, pe ma­iorul Pătrulescu.

Ca să conchid, cred că între birou și lagăr, generic vorbind, este un raport extrem de ferm: biroul e locul unde se plănuiește ră­ul, iar capătul drumului (lagărul, închi­soa­rea etc.) e locul unde se înfăptuiește lucrul pus la cale în birou. Televiziunile au scos în ultima vreme la rampă pe cei pe care i-au numit „torționari“. Asta e mai pe măsura ne­voii de spectaculos care le ghidează ac­tivitatea. Dar nu s-au gândit să le pună în lumină pe vedetele birourilor, cele despre care sentința din care am citat spune că au un grad de responsabilitate care crește pe măsură ce ne depărtăm de omul care fo­lo­sește cu propriile sale mâini instrumentul fatal. Într-adevăr, putem spune că res­pon­sabilitatea celui care i-a expediat un glonț în cap lui Lucrețiu Pătrășcanu era mai ma­re decât cea a lui Gheorghiu-Dej, care a de­cis lichidarea lui? Iar în cazul lui Gheorghe Ursu, a cui responsabilitate e mai mare? A ofițerului care l-a omorât în bătaie în ce­lu­lă? Sau a celui care a hotărât omorârea lui între pereții unui cabinet?

Laitmotivul în amărâtul meu „dosar de ur­mărire informativă“, laitmotivul muncii ofi­țerului de caz este plan de măsuri. „Pla­nul de măsuri“ e simbolul activității din bi­rou. În el se punea la punct și felul în care urma să se intre în apartamentul meu, și felul în care urma să se instaleze „tehnica operativă“ și tot restul. Iar hotărârea de a vira sau nu dosarul către Direcția Anchete tot dintr-un birou venea.

Nu cred că ar trebui să fim preocupați de cum am putea provoca remușcări celor care au făcut crime. Important ar fi fost, de la bun început, să risipim aerul de nor­ma­litate care învăluie aceste crime. Să nu fi făcut din uitarea lor lucrul cel mai nor­mal din lume. Primejdia e ca, în conștiința co­munității, să se instaleze firescul unei „ar­monii a răului“ și ca această armonie să se perpetueze. Poate pentru că nimeni n-a eva­luat daunele făcute, în urmă cu câteva de­cenii, de „oamenii din birouri“, ne aflăm as­tăzi unde ne aflăm. Parte dintre aceștia au dis­părut, parte au pensiile acele impudic de mari în raport cu fostele lor victime, par­­te au devenit prosperi oameni de afaceri pa­razitând bugetul statului, parte au intrat în viața politică și au ocupat poziții im­por­tan­te în stat. Iată de ce cred că tema pro­pu­să dezbaterii de către GDS este încă actuală.

 

Ruptura SRI de vechea Securitate

 

Col. DUMITRU DUMBRAVĂ (SRI):

Pentru noi, în general, e o sarcină dificilă să vorbim în public. Le mulțumesc or­ga­ni­zatorilor pentru invitație și vreau să amin­tesc că nu e în firea unui serviciu de in­formații să fie transparent. Prezența noas­tră aici este cumva rodul deschiderii din ul­tima perioadă și al efortului de deschidere către societatea civilă, către zona uni­ver­sitară-academică și încercăm să co­mu­ni­căm mai bine.

Dezbaterea nu este despre SRI, ci despre Se­curitate. SRI nu mai este succesorul Se­cu­rității decât administrativ, pentru că, po­trivit legii, am preluat anumite documente și arhiva Securității, pe care, într-un pro­ces de reformă, am predat-o între timp ac­tualului „custode“. În SRI, după două de­cenii de reformă, media de vârstă a ofi­țe­rilor este undeva la 37 de ani, deci a fost un proces complicat de reformă, de edu­care a tinerei generații de ofițeri care tră­iesc în cu totul alte paradigme de se­cu­ri­tate. Ei fac apel la o etică, la o deontologie profesională de cu totul altă factură decât cele ale vechii structuri.

Predarea arhivelor a fost un efort ins­ti­tu­țio­nal pe care l-am făcut în comunicare per­manentă cu instituția care a preluat do­cu­mentele, efort care a necesitat alocări su­plimentare de resurse umane, materiale şi procedurale. Dar odată încheiat acest pro­ces, considerăm că s-a produs și ruptura definitivă și irevocabilă în SRI de veriga care ne mai ținea legați de Securitate, ins­tru­ment al statului totalitar. Din discuțiile pe care le am cu d-l Dragoș Petrescu, exis­tă un entuziasm în rândul tinerilor de a merge în arhive, de a studia, a cerceta, de a expune public anumite lucruri care s-au întâmplat. Eu cred, și vorbesc și în calitate de fost procuror, că ceea ce e preluat de acolo trebuie coroborat cu alte mijloace de probă, pentru că s-ar putea ca această ar­hivă a Securității să nu reprezinte o ra­dio­grafie exactă a realității obiective din acea perioadă. Știu, din ceea ce am surprins în instituție, că au fost multe exagerări, că erau multe lucruri denaturate, alături de elementele obiective, care erau în­reg­is­tră­rile sau fotografiile făcute la colțul străzii. Ofițerii şi informatorii Securității denaturau mult realitatea, tocmai pentru a se înscrie în acel trend care era dictat de la vârf.

 

Deconspirările făcute de CNSAS

 

DRAGOȘ PETRESCU (CNSAS):

Problema arhivei fostei Securități este ex­trem de importantă, numai că ea re­pre­zin­tă doar o parte din ceea ce numim acum pro­cesul de reconciliere cu trecutul co­mu­nist. Justificat, ne concentrăm asupra ofi­țe­rilor și colaboratorilor fostei Securități, în­să dimensiunea reconcilierii cu trecutul co­munist cuprinde și o discuție cu privire la no­menclatură, la partidul comunist, la cei care în permanență au dat ordine Secu­rității. Avem aici de a face cu cel puțin trei planuri – planul legal, planul moral și al treilea, la fel de important, al reconstrucției științifice a trecutului comunist, dar și al memoriei. Planul legal a lăsat, din păcate, nomenclatura în afara acestui proces. No­menclatura comunistă a scăpat nevătămată în postcomunism și acel triunghi relațional între nomenclatură, ofițerii și colaboratorii fostei Securități s-a transformat peste noap­te, după 1989, într-un alt triunghi - în ter­me­nii sociologiei politice i-am spune „ca­pitalul social rău“ -, care unește politică, me­dia și afaceri.

Ajung la cei peste 24 km de arhivă a fostei Securități, și ea continuă să crească, ad­mi­nistrată de CNSAS. Din nou ne întâlnim cu cele trei planuri – legal, moral și al recons­trucției istorice și memorizării. Cadrul le­gal, așa cum este el după Decizia 51/31 ia­nuarie 2008 a CCR, care a impus schim­barea legii - Ordonanța 24/2008 com­ple­ta­tă prin Legea 293 din același an -, vizează accesul persoanelor îndreptățite la dosar, deconspirarea Securității prin verificări din oficiu sau la cerere, dar, mai mult decât atât, obligă instituția noastră, dacă un caz nu poate să meargă către secția de con­ten­cios administrativ, în instanță, să emită o ade­verință. Dar este planul moral, în ca­zurile în care instituția nu găsește sau nu există în dosare elemente suficiente pentru a asigura principiul simultaneității: pentru a trimite un caz în instanță, legea impune nu numai să dovedești încălcarea drep­tu­rilor fundamentale ale omului, dar și de­nun­țarea de atitudini sau acțiuni an­ti­co­muniste. Acest principiu al simultaneității face ca legea să fie extrem de restrictivă. Di­mensiunea morală apare în momentul în care ești obligat, ca instituție, să emiți ade­verință. Există un preambul în care ins­ti­tu­ția este obligată să listeze toate do­cu­men­tele care au fost descoperite în dosare. Și atunci, această dimensiune permite o con­damnare morală. Pentru că găsești acolo şi note cu caracter tehnic, care au fost poate utilizate de Securitate, uneori fără știrea celui care le dădea unei alte instituții. Dar vezi dacă este o perioadă de o lună de co­laborare și au fost numai două întâlniri cu ofițerul sau este o perioadă de 10, 15 sau 25 de ani. Lucrurile astea sunt importante și ele permit la un moment dat această di­men­siune a condamnării morale, în mo­men­tul în care persoana respectivă can­di­dează pentru o funcție publică. Și mai este a treia dimensiune, care cred că e la fel de importantă, aceea a memorizării și a re­cons­­trucției istorice a trecutului comunist. Prin acest proces legal și moral, prin emi­te­rea de adeverințe, dar și prin cazurile adu­se în instanță, prin popularizarea lor, exis­tă elemente de reconstrucție a acelei părți din trecutul comunist. Cartea despre care s-a vorbit aici, în mod interesant, îmbină cele trei planuri și prin decizia autorului de a-l acționa în instanță într-un proces civil pe unul dintre ofițerii care l-au urmărit.

Cred că este extrem de important ca, o da­tă pentru totdeauna, procesul de a re­cons­trui acel trecut comunist să înceapă și să nu mai poată fi oprit. E vorba nu numai despre partea de represiune sau de su­pra­ve­ghere, prin acțiunile fostei Securități, dar şi de faptul că de multe ori lucrurile sunt mai complicate, pentru că este foarte im­por­tant să vedem ce au făcut și per­soa­nele „atrase“ la colaborare, deci istoria co­la­bo­ră­rii. De multe ori este tristă, de multe ori es­te sordidă. Iar lucrurile astea ne pot face să înțelegem mai bine de ce tranziția din Ro­mânia a fost atât de lungă, de ce nu au exis­tat decât cazuri de oameni curajoși care s-au opus regimului comunist, dar nu au exis­tat rezistența structurată.

 

GERMINA NAGÂȚ (CNSAS):

Legea CNSAS a fost promulgată în 1999, iar instituția a început să lucreze în anul 2000 şi în 2002 a existat un moment când activitatea Colegiului s-a întrerupt brusc. Motivul a fost acela că nu se dorea sau cel puţin nu se găsea o soluţie legală şi pro­ce­durală pentru verificarea foştilor ofiţeri de Securitate. Acela a fost motivul public al scindării CNSAS în două grupuri. Tot acela a fost momentul în care o bună parte din­tre dumneavoastră şi organizaţiile pe care le reprezentaţi aţi susţinut Consiliul şi Le­gea Ticu (am să continui să îi spun aşa, pen­tru că 10 ani din viaţa domnului Ticu Dumitrescu merită să spunem măcar atât despre lege), făcând inclusiv un lanţ viu în jurul parlamentului. S-a înfiinţat în scurt timp o comisie parlamentară care a descins la CNSAS ca să verifice în ce măsură ac­tivitatea instituţiei mai poate continua. În 2003 au apărut primii 46 de ofiţeri de Se­cu­ritate verificaţi şi pentru care Colegiul a dat, conform vechii legi, decizii de poliţie po­litică. Dacă aţi lua rapoartele de ac­ti­vi­tate ale CNSAS către parlament, aţi vedea că de la 46 am ajuns acum la 1.163 de ofi­ţeri trimişi în instanţă în urma accesului la propriul dosar şi 62 în calitate de deţinători de funcţii oficiale sau de calităţi oficiale prevăzute de articolul 3 al noii legi. Am parcurs cu toţii un drum de aproape 11 ani, în care am ajuns de la sub 50 de ofiţeri ca­re puteau fi verificaţi la 1.225 pentru care s-a decis trimiterea în instanţă pentru în­călcari ale drepturilor omului. Acesta este criteriul cu care a operat atât legea veche, cât şi legea nouă. În plus, pe lângă cei care sunt în instanţă şi cu care unele procese con­tinuă (altele au fost câştigate de CNSAS), mai sunt 2.235 de persoane pe site-ul CNSAS pentru care aveţi fişe biografice şi pro­fe­sionale. Nici fişele biografice, nici acţiunile în constatare trimise nu sunt posibile fără transmiterea de date biografice elementare, datele de identitate ale unui ofiţer. Noi în do­sare găsim activitatea, dar nu găsim data naş­terii, fiul cui este ş.a.m.d. Există o re­la­ţie partenerială cu SRI, fără de care acest lu­cru nu ar fi fost posibil. E limpede că a existat o poziţie de natură decizională, pro­babil politică, în a se transmite aceste date şi acum suntem într-o altă eră a acestei re­laţii, din 2005-2006.

E important că cea mai mare parte dintre aceste personaje trimise în instanță, între care şi maiorul Pătrulescu, sunt verificate la solicitarea celor care şi-au văzut dosarele de urmărire. Adică, la cererea victimelor. Asta înseamnă că există o reacţie în rândul celor care, în chinuri uneori, parcurg aces­te documente şi sunt oripilaţi de ceea ce găsesc. Văd intestinele statului totalitar, tot ce a avut el mai urât, toată partea aceea aparent nonviolentă care a dus la situaţia României aşa cum a fost atunci şi aşa cum este şi astăzi. N-am avut o opoziţie coa­gu­la­tă în România, n-am avut o disidenţă şi mişcări de rezistenţă organizate. Am avut o teroare generalizată. Aşa înţelegem cum am ajuns să fim pasivi sau să suportăm ce­ea ce s-a întâmplat şi cum de atât de greu ieşim din situaţia aceea. Mă bucur enorm de câte ori apare o nouă cerere de ve­ri­fi­care a ofiţerilor, mă bucur atunci când văd că oamenii sunt revoltaţi şi mulţi spun „şi dacă nu apucăm noi să vedem rezultatul acestui proces, faceţi-o voi pentru noi“. Asta spune foarte multe despre recâştigarea conştiinţei de cetăţean, dacă nu doar pen­tru victime, ci şi pentru copii şi pentru cei care vin după şi cei care într-un fel sau altul vor ajunge la această informaţie. Bine ar fi să ajungă mai repede, prin manuale, prin lecţii de istorie şi prin lecţii de drept.

 

Teroarea psihologică

 

ANA BLANDIANA (Fundaţia Academia Civică):

Eu, ca persoană particulară, nu mi-am vă­zut dosarul. L-am cerut, iar înainte de a se mări într-un mod semnificativ numărul de dosare pe care le-a primit CNSAS, în mod clar el n-a existat, dar n-a apărut nici după ace­ea. În perioada când Ticu Dumitrescu, de care eram extrem de apropiați, făcea par­te din Consiliu, am insistat enorm să mă con­ving că, într-adevăr, nu există. Ideea lui Ti­cu Dumitrescu era că, indiferent dacă nu se găsesc dosarele, ele există fotocopiate, deci indiferent dacă nu se găsește acum sau în timpul vieții mele, el cândva va apărea. Vreau să vă spun, nu fără puțin umor, dar și cu o mică doză de lașitate, că mi-ar plă­cea să se găsească nu în timpul vieții mele, ci după. În felul ăsta s-ar și afla adevărul, dar nici n-aș trece eu prin asta, pentru că e înspăimântător să vezi oamenii care su­fe­ră citindu-și dosarul. În ceea ce mă pri­veș­te, aș fi vulnerabilă mai ales la prezenţa unor prieteni care ar fi putut fi descoperiți acolo.

În orice caz, într-o a doua fază, am primit în jur de o sută de pagini din diverse do­sa­re. De exemplu, am găsit din dosarul Eu­ro­pa Liberă transcrieri de emisiuni în care eram menționată sau se vorbea despre mi­ne. Un singur lucru a fost pentru mine in­teresant în acea sută de pagini: faptul că, după apariția cărții mele pentru copii, s-a dat dispoziția, semnată se pare chiar de Iu­lian Vlad, să fie retrasă cartea. Nu știu exact câte zile au trecut de la apariția cărții în librării și ordinul de retragere. Dar mi s-a pă­rut amuzant, dacă despre asemenea lu­cruri poți să ai umor, însă și extrarodinar de semnificativ psihologic faptul că am gă­sit un răspuns al șefului Securității din Ti­miș, care se scuza că tirajul se epuizase - fu­seseră câteva mii -, și el găsise numai câteva exemplare, sub zece. Avea un fel de a-și pune cenușă în cap în acest act oficial, ca și cum ar fi avut vreo vină pentru faptul că tirajul se epuizase. Așa puteai să-ți dai sea­ma de profilul personajelor despre care vorbea Gabriel Liiceanu. Nu numai că fă­ceau liste, nu numai că făceau rău, dar erau și îngrozitor de lași, de lingușitori.

Am o pagină din cartea mea netipărită în­că, în care e vorba nu numai despre faptul că eram urmăriți, ci mă refer la o perioadă în care nu aveam voie să public, în care stă­tea o mașină în fața casei, în care nu mai venea poșta deloc și în care telefonul de ce­le mai multe ori nu funcționa, ceea ce nu-l împiedica să sune:

„Apoi, începând de pe la sfârşitul lui ‘88, tel­efonul nostru nu avea ton decât când voia el. Şi nu voia decât câteva minute, în­cât dacă din întâmplare, ridicând re­cep­to­rul, funcţiona şi ne repezeam să formăm un număr, convorbirea abia începută se în­trerupea, într-un joc umilitor şi pervers. Fap­tul însă că nu puteam să telefonăm noi nu împiedica aparatul să sune, de pre­fe­rinţă noaptea, lăsând să se audă o voce ne­firesc de subţire, care ar fi putut fi a unui copil extrem de mic – prea mic pentru a şti să vorbească – dacă nu s-ar fi simţit în ea o nuanţă de demenţă aproape de ne­su­portat. Vocea spunea de câteva ori Alo într-un fel care făcea să-mi treacă fiori reci pe suprafaţa pielii, apoi întreba «De ce vrei să o superi pe Tanti Elena?» sau «De ce nu o iubeşti pe Tanti Elena?», iar dacă eu, exasperată, răspundeam «Nu cunosc nicio Tanti Elena. Cine este Tanti Elena?», râsul care urma era atât de înspăimântător, atât de drăcesc, aş zice, în amestecul lui de tonuri infantile şi oligofrene, dar în acelaşi timp evident pervers, malefic, programat, încât mi se făcea rău, un rău fizic născut atât din teamă, cât şi din oroare şi dezgust. Dacă închideam telefonul el suna în se­cunda următoare din nou, ca şi cum nu­mărul ar fi fost format înainte să închid şi vocea spunea din nou de câteva ori alo, apoi «De ce închizi? Nu-ţi place să vor­beşti despre Tanti Elena?». Dacă scoteam telefonul din priză, imediat ce îl re­co­nec­tam, soneria se auzea ca şi cum ar fi sunat tot timpul, ceea ce îmi dădea o stare vecină cu nebunia, neexplicabilă în mod logic. Da­că aş fi întrebată de ce mi-a fost cel mai fri­că înainte de ‘89, aş răspunde «De Voce», vocea existând în sine, nu ca un atribut al unei fiinţe. Am încercat fără să reuşesc să-mi imaginez fiinţa căreia îi aparţinea şi am ajuns până la a mă întreba dacă nu cumva este o voce sintetizată artificial, pentru a pu­tea cuprinde toate ingredientele în stare să declanşeze în mine, cu o violenţă aproa­pe inexplicabilă, răul şi spaima. Soluţia a fost că, în cele din urmă, am scos telefonul definitiv din priză şi l-am desfiinţat.“

Era ceva cu adevărat înspăimântător și, în același timp, era clar că nu mă schin­giu­ieș­te nimeni, că nu este vorba de o teroare fi­zică. Și totuși, răul asupra mea era nu nu­mai de natură psihologică, ci aproape fizică.

Închei povestindu-vă că alaltăieri eram la un ghișeu la care trebuia să completez un formular și trebuia să pun data. L-am în­trebat pe tânărul funcţionar în ce zi sun­tem, mi-a răspuns „15 noiembrie“, am spus „A, ziua revoltei de la Brașov!“. „Ce re­voltă?“, „Nu ați auzit niciodată de revolta de la Brașov?“ „Nu, ce revoltă? A fost acum vreo manifestație?“ „Nu, a fost în 1987“, am spus eu și i-am povestit în două cu­vinte ce s-a întâmplat. Deci, într-adevăr, ceea ce trebuie este ca adevărul să se re­pete la nesfârșit, până când această „ba­nalitate a răului“ trecut să devină o „ba­nalitate a științei“ despre răul trecut.

Aș vrea să o întreb pe d-na Nagâț: acele do­sare ajunse în justiție ale ofițerilor de Se­cu­ritate care s-au terminat prin hotărârea că au făcut poliție politică ce însemnătate au? Pur și simplu s-a constatat că noțiunea de po­liție politică a existat în România? Sau per­soanele respective au plătit într-un fel fap­tul că au făcut poliție politică? Sau s-a con­siderat că doar statul era cel vinovat pen­tru că ei primeau ordin să facă ceea ce făceau?

 

GERMINA NAGÂȚ:

Nu se întâmplă nimic, aparent. După o de­cizie definitivă prin care o instanţă a re­cu­noscut că un ofiţer de Securitate a încălcat drepturile omului, ea se publică în Mo­ni­torul Oficial, dacă avem bani. În momentul ăsta sunt cam 200 de decizii definitive trans­crise, dar mai sunt şi cele care sunt în­că netranscrise, pe care nu le putem pu­blica din lipsă de bani. Deci, dacă avem bani, ajunge decizia cu motivare cu tot în Monitorul Oficial. Mai departe, pentru cei care nu au funcţii publice sau nu ocupă func­ţii prevăzute de articolul 3 al legii nu urmează nimic. Am spus că erau 62 de foşti ofiţeri de Securitate care au fost verificaţi în virtutea faptului că au funcţii publice. Cei care candidează dau nişte declaraţii cum că au avut sau n-au avut calitatea de cola­boratori, respectiv de ofiţeri ai Securităţii. După cum ştiţi, declaraţia este pe proprie răspundere şi întotdeauna comportă acest element. După competenţele pe care le am în momentul în care semnez declaraţia, aş putea să declar în mod inocent că nu ştiu dacă am încălcat drepturile omului şi nu ştiu nici dacă am fost colaborator în sensul legii. În felul acesta, un personaj ca Dan Voi­culescu, care nu a fost colaborator în sensul legii, la data aceea neexistând o de­cizie definitivă a instanţei, poate să pre­tin­dă că a dat declaraţia cu bună-credinţă. La întrebarea legată de ce se întâmplă, vă răspund că se întâmplă în funcţie de ce anume permite legea şi de ce anume sta­bi­leşte eventual un procuror care este sesizat sau se autosesizează pentru fals în de­cla­raţii. În cazul revoluţionarilor, ar trebui să se întâmple ceva: să nu mai existe cer­ti­ficatul de revoluţionar şi să se piardă, în con­secinţă, nişte drepturi, în primul rând băneşti. Dar, dincolo de asta, vă întreb cum comentaţi faptul că un fost ofiţer de Securitate încasează simultan pensia şi in­demnizaţia de revoluţionar? Până să ajun­gem la o decizie a instanţei, cum arată lu­crurile astea pentru România? Deci abia du­pă ce decizia devine definitivă, Secre­ta­riatul de Stat anulează respectivul certificat de revoluţionar şi se pierd nişte drepturi băneşti şi multe alte drepturi colaterale.

În legătură cu cei care sunt verificaţi în ur­ma accesului la dosar, avem un exemplu concret, cazul Huianu de la Piatra Neamţ. Este vorba despre un medic ginecolog ur­mărit de Securitate şi care şi-a dat ofiţerii în judecată în civil. A câştigat definitiv, a primit o sumă, dacă îmi amintesc bine 10.000 de lei de la fiecare dintre cele cinci părţi - trei ofiţeri şi Ministerul de Interne, plus încă o instituţie, Inspectoratul Ju­de­ţean. Banii pot fi mai puţini, mai mulţi, nu are importanţă; important este că a re­ac­ţionat un cetăţean vizavi de abuzurile la care a fost supus şi instanţa i-a dat drep­ta­te definitiv. Îi urez domnului Liiceanu suc­ces în această privinţă, din acelaşi motiv, nu pentru banii aceia, ci pentru lecţia pe care o dă. Dacă legile făcute de politicieni per­mit să nu se întâmple nimic, atunci există această cale a reacţiei personale în plan civic, de la suferinţa pe care o simţi când îţi citeşti dosarul şi depunerea unei cereri la CNSAS, până la a merge în ins­tanţă individual.

 

Latura educaţională a CNSAS

 

ANDREI CORNEA (GDS):

Aveți colaborări cu școlile, există grupuri de elevi care vin la CNSAS să vadă ce se în­tâmplă acolo, să le explicați?

 

DRAGOȘ PETRESCU:

Da. Mai mult decât atât, de mai mult de trei ani avem grupuri de studenți de la Fa­cultatea de Litere a Universității din Bu­curești, de la Facultatea de Istorie, Fa­cul­tatea de Științe Politice, de la Drept care fac practica la CNSAS - cam 60-70 de stu­denți anual. În plus, avem niște expoziții itinerante şi sunt multe alte lucruri pe care încercăm să le facem, pentru că, într-ade­văr, dimensiunea programelor educaționale este fundamentală. Cine are curiozitatea să intre pe site-ul CNSAS va găsi 100.000 de pa­gini de documente în original. Am făcut această platformă digitală tocmai pentru a-i ajuta pe cei care vor să introducă în lecțiile despre istoria comunismului dimensiunea istoriei Securității. Pentru cei care vor să vadă modul de a gândi al aparatului de Se­curitate recomand revista Securitatea, scrisă de securiști pentru securiști, strict se­cretă, aflată aproape integral pe site-ul CNSAS, ne lipsesc doar trei numere. E foar­te interesantă, pentru că acolo vedeți im­por­tanța dată de aparatul de Securitate anu­mitor teme, infiltrarea cultelor, siguranța ae­ronavelor, străinii, turismul.

 

Relativizarea răului

 

ANDREI CORNEA:

Nenorocirea este că noi trăim acum o pe­rioadă în care societatea nu numai că de­vine amnezică în raport cu comunismul și în general cu Securitatea, dar pur și simplu nici nu mai vrea să știe. Ba mai mult, se ajunge la relativizare și la ideea că, la urma urmei, regimul acela nu a fost așa de rău și că nici ăsta de acum nu e mult mai bun. S-a vorbit aici puțin și despre continuități, des­pre cei care au condus după ‘89 și nu au niciun interes să facă prea multe lu­cruri. Dar nu putem să uităm că de câțiva ani ni se tot spune la diverse posturi de te­leviziune că avem un președinte dictator ca în Belarus, iar atunci când apar ste­no­grame în mod legal obținute de la DNA, sub autoritate judecătorească, ni se spune că avem poliție politică. Tânărul ce să mai înțeleagă? Vasăzică, avem poliție politică, așa cum am avut și înainte poliție politică, nu? Ceea ce e poate mai puțin grav în mo­mentul de față, dar mai mult în perspectivă e faptul că oamenii sunt derutați cu tot felul de teorii, să le spunem revizioniste sau neomarxisto-stângiste, care re­la­ti­vi­zea­ză enorm și noi nu dăm nicio replică. Acum Internetul este foarte accesibil tu­turor și aflăm că de fapt regimul a fost mai degrabă bun, că ăsta e regimul rău și că, iată, și americanii ascultă convorbiri, de ce n-ar fi ascultat și Securitatea sau STASI? Deci suntem într-o epocă a relativizării ab­solute, pe toate planurile și noi stăm și nu dăm replici. Am auzit explicația, în unele cazuri, că nu e cazul să te bați cu oamenii ăș­tia, că faci să le crească importanța. Im­portanța lor există pe măsură ce-și di­fu­zea­ză tezele. Iar tineretul studios, tineretul uni­versitar nu mai știe nimic. Și nu numai că nu știe, dar nici nu mai vrea să știe. Ideea principală este că noi, ge­ne­rațiile care am trăit cel puțin o parte importantă a vieții în comunism, nu am reu­șit să edu­căm generațiile viitoare, din diverse mo­tive. Și acum vom plăti acest lu­cru și nu știu cum se va putea recupera.

 

GABRIEL LIICEANU:

D-le colonel, recent, o tânără jurnalistă la o televiziune mi-a pus următoarea în­tre­ba­re: „Bine, a fost cum spuneți, dar în cli­pa de față suntem în pericolul să fim as­cul­tați de americani“. Ca să înțeleagă care e de­osebirea între una și alta, ce-i răs­pun­deți?

 

Col. DUMITRU DUMBRAVĂ:

Deosebirea e că, și ca urmare a acestor lec­ții din trecut, Serviciul a fost nevoit să-și constituie niște instrumente extrem de efi­ciente de cenzură, niște filtre de legalitate și de oportunitate extrem de multe și foar­te efective. Suntem mai catolici decât Papa când interpretăm o propunere care vine din zona operativă, o propunere de res­trân­gere temporară a unor drepturi și libertăți fun­damentale și în general toate au un aviz de legalitate care e dat de un ofițer care este independent și judecă cumva din ex­te­rior. Asta vine după un filtru de opor­tu­nitate, pe care fiecare comandant res­pon­sa­bil, indiferent de palierul de comandă, îl exer­cită. Apoi, există un filtru exterior.

 

RADU FILIPESCU (GDS):

Ceea ce a spus d-na Blandiana ne arată că nu am prins esența a ceea ce s-a întâmplat înainte de ‘89. Eu am avut câteva ex­pe­ri­ențe pe o perioadă mai lungă. Prima a fost o condamnare la zece ani închisoare, cu trei ani de închisoare efectivă, fără pic de violență. În ‘87 a fost o perioadă de zece zi­le, dintre care o zi cu anchetă violentă la li­mita suportării. După aceea, pentru că au fost intervenții din străinătate, am fost eli­berat. Mă gândeam: ce preferi - să stai la în­chisoare trei ani fără să fii anchetat vio­lent sau să stai zece zile, cu o zi violentă? Cum funcționează teroarea? Teroare în­seam­­nă că te amenință cineva că vei păți ce­va. De multe ori, ei preferau să te tero­ri­zeze fără să-ți facă rău. Erau cei mai fericiți dacă tu stăteai speriat. Asta e diferența în­tre ce trăim acum și ce se trăia atunci. Nu se poate compara cu regimul comunist.

 

RADU. F. ALEXANDRU (PDL):

Dacă s-ar face un sondaj de opinie în nu­mele cetățenilor României, am avea cu si­guranță surpriza stupefiantă să vedem că procentul celor care au ferma convingere că trăim într-un regim de supraveghere to­tală este la o cotă absolut aiuritoare. De ce s-a ajuns la această psihoză? Pentru că este una dintre picăturile de otravă prin care, zi de zi, oameni politici, formatori de opinie, ga­zetari de prestigiu nu fac decât să repete in­variabil și să spună același lucru.

D-le Petrescu, ați spus că CNSAS are 24 km de dosare. Știți și numărul dosarelor?

 

DRAGOȘ PETRESCU:

2.200.000

 

RADU. F. ALEXANDRU:

Nu știu câți oameni din acești două mi­li­oa­ne de „insecte“ știu că se află în acest in­sec­tar care înseamnă arhiva CNSAS, dar cred că merită făcut acest efort fizic și ma­terial ca fiecare om care are un dosar acolo să primească o înștiințare din partea CNSAS. Cred că reacția pe care a avut-o d-l Lii­cea­nu cu acțiunea în instanță nu ar mai fi izo­lată și aceşti două milioane de oameni pot contrabalansa și pot produce o schimbare majoră și esențială în perspectiva a ceea ce a fost până în ‘89 și a ceea ce s-a întâmplat în România din ‘89 până azi.

 

Justiţia comunistă şi cea actuală

 

CRISTIAN DANILEȚ (CSM):

A face o similitudine între SRI și fosta Se­curitate e tot atât de grav și scabros ca a fa­ce o asemănare între justiția de azi și jus­ti­ția de dinainte de ‘89. Trebuie să fim foarte atenți, să nu ne jucăm cu cuvintele, să nu tragem în autorități care stau la temeiul acestui stat și al funcționării sale. Cred că nu putem compara un proces al lui Maniu sau al lui Noica cu un proces care se des­fășoară azi în Ro­mâ­nia. Poate ar trebui să comparăm care erau condițiile din puș­că­riile comuniste cu cele din penitenciarele de azi. Ce vedem astăzi în justiția română? Vedem dosare care ajung de la CNSAS la noi și noi confirmăm faptul și munca aces­tor oameni, in­ves­ti­ga­țiile lor legate de per­soane care au încălcat drepturi pe vremea comuniștilor. Avem pro­cese pentru daune morale împotriva ce­lor care au încălcat aceste drepturi fun­da­men­tale, care se fi­na­lizează cu acordarea lor. Dar să ne referim și la justiția de ieri, de dinainte de ‘89, pentru că trebuie să fim foarte realiști și să ne asumăm faptul că, dacă sistemul co­mu­nist a dăinuit atât în Ro­mânia, s-a datorat într-o măsură mai mare sau mai mică și justiției sau lipsei de justiție de atunci. Pen­tru că în comunism organele judiciare au fost practic o prelungire a or­ga­nelor de par­tid, a organelor de stat: pro­cu­rorii erau obligați prin legile de funcționare a pro­cu­raturii să ducă la îndeplinire po­li­ti­ca par­tidului. Judecătorii erau obligați prin legea de organizare judecătorească să ape­re, de exemplu, valorile socialiste. La un mo­ment dat, se făcea recrutarea jude­că­to­rilor și pro­curorilor dintre fiii de muncitori și țărani cu minimum patru clase, care ur­mau o școlarizare fulger de un an, apoi de doi ani, într-o așa-zisă școală, și ei deve­neau ju­de­cători sau procurori, eliberând din funcție magistrații care fuseseră de ca­rieră și aveau școală în spatele lor.

Am și am avut colegi care au fost lucrători în organele de Securitate înainte de ‘89 sau care au fost colaboratori ai Securității. Nu știm exact numărul lor. M-am oprit asupra unor cifre ale CNSAS: ei se ridicau spre 50, cei deconspirați. Cel puțin jumătate dintre ei au fost confirmați în instanțele din Ro­mânia că au fost lucrători sau colaboratori ai Securității. Poate puțină lume știe că în sistemul nostru a devenit aplicabilă o lege din 2005, datorată ministrului de atunci, ca­re a avut inițiativa să introducă în legea noastră un fel de lustrație, și anume, am fost obligați judecătorii, procurorii și per­so­nalul auxialiar din instanțe și parchete să declarăm dacă am fost colabortatori sau agenți ai Securității. Cu toții dăm aceste declarații în fiecare an. De ce le dăm așa? Pentru că, dacă cineva în 2005 sau 2006 a mințit, să nu se împlinească între timp ter­menul de prescripție. Mă uit în Legea CNSAS și văd că ea prevede în art. 3 dreptul de acces al oricărui cetățean român la informații în legătură cu colaborarea sau lucrătorii din Securitate. Dar aceste de­cla­rații ale judecătorilor sau procurorilor nu sunt publice și n-au fost niciodată. Cred că a fost o scăpare. Nici eu, ca membru CSM, nu am acces la declarațiile colegilor mei de la CSM. Spun cu certitudine că există colegi care au declarat că au fost agenți sau colaboratori ai Securității și care astăzi sunt în instanțele și parchetele românești. Sin­gura interdicție pe care legiuitorul a pre­vă­zut-o în 2005 a fost aceea de a ocupa func­ții de conducere în instanțe și parchete sau de a deveni membri CSM ori judecător la Înalta Curte. Cu alte cuvinte, dacă înainte de ‘89 ai fost securist și ești azi în justiția ro­mână, poți fi în continuare ca judecător sau procuror, dar să nu ocupi o funcție de conducere. Eu am o dilemă ce înseamnă funcție de conducere, dacă limitează la pre­ședintele și vicepreședintele instanței, de exem­plu, sau include și colegiul de con­du­cere, pentru că personal cunosc un caz de magistrat care a fost lucrător la Securitate înainte de ‘89 și este azi într-un colegiu de conducere al unei importante instanțe din România și toată lumea spune: e în colegiul de conducere, nu e organ de conducere.

Am urmărit câteva dosare cu judecători și procurori ajunse în instanțele din România, unde au fost declarați colaboratori sau agenți ai Securității. Am vrut să văd cum justifică ei acea colaborare. Unul a spus: așa au fost vremurile de atunci. O alta: eram tânără și nu știam ce fac. Iar un al treilea: mi-am apărat țara sau mi-am făcut datoria. Am citit un document în ianuarie 2013 - presa a descoperit informații despre un magistrat și i-a solicitat un punct de vedere înainte de a scrie. Și el a răspuns prin intermediul bi­roului de presă al instanței: întreaga pe­rioadă în care a lucrat ca locotenent major la Securitatea municipiului București și-a îndeplinit doar îndatoririle de serviciu, cu profesionalism, în conformitate cu legea, dar și cu fișa postului. Un astfel de om este azi în justiția română și se cheamă că face dreptate, protejează drepturile și libertățile cetățenilor.

Să știți că nu există nicio reglementare cu privire la co­laborarea cu Securitatea pentru celelalte profesii ju­ridice – notari, executori sau avo­cați. Mă furnică atunci când mă gândesc că prea des o văd la televizor pe o doamnă ajunsă la o vârstă respectabilă, avocat, dar ca­re a fost declarată colaborator al Securității.

 

Umor involuntar în dosarele Securităţii

 

ANDREI OIȘTEANU (GDS):

În procesul de la Nürnberg, liderii naziști se disculpau spunând: acestea au fost or­di­nele, astea au fost legile. Eichmann spunea același lucru la Ierusalim în ‘61. Foștii ofi­țeri de Securitate spun același lucru astăzi. Este și asta o perspectivă a banalizării rău­lui. Legea îți permitea să faci răul, iar uno­ra chiar le cerea asta. În dosarul meu de Securitate, despre care am vorbit în revista 22, era un plan de măsuri la sfârșitul anilor ‘70 în care se cerea să se fure chei de la „obi­ectivul Oșteanu“ - acesta era codul meu -, pentru a intra în casă și a pune tehnică operativă. Nicio Constituție din lume, nicio lege nu permite așa ceva.

Remarc faptul că tot acest sistem absurd are partea lui sinistră, dar şi partea lui de un uriaș comic, de umor involuntar. Din car­tea d-lui Liiceanu se vede asta. Și eu, când am scris articolul meu despre dosar, l-am intitulat Râsu’-plânsu’. E o com­bi­na­ție de Kafka și de Gogol. D-l Liiceanu a găsit tonul adecvat ca să pună în pagină și părțile sinistre, și cele de umor involuntar. Una dintre ele mi-a atras atenția. Știți că ra­poartele făcute de ofițerii de Securitate erau bătute la mașină, în cele mai multe cazuri. Dar la unele, în dreptul numelui, erau trei puncte și se completa de mână. M-am întrebat de ce. Și în dosarul meu era așa. Mi s-a explicat că dactilografa nu era considerată a fi de încredere la fel ca ofi­țe­rul și, pentru ca ea să nu transmită că se face un dosar pentru X sau Y, bătea la ma­șină niște situații abstracte, fără nume, și pe urmă ofițerul completa numele, astel în­cât într-una dintre paginile dosarului d-lui Lii­ceanu apare scris cu mâna „tovarășul Da­vid Armeanu“. Acesta era un filosof din sec. al V-lea care scria în greaca veche, pe care d-l Liiceanu voia să-l traducă, și care în acest fel devine un dușman al poporului, mai ales că se scrie mai încolo că ideologia lui este împotriva orânduirii socialiste. Da­că Burebista era un protocomunist, Da­vid Ar­meanu era un protodușman al po­porului.

 

DANIEL CRISTEA-ENACHE (GDS):

Ion D. Sîrbu era fost ilegalist comunist, eli­berat din închisoare după ani de pușcărie politică. În cartea Zidul de sticlă, Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, apărută la Curtea Veche, apare lista convorbirilor din casa Sîrbu. Regimul comunist l-a ascultat prin instituția sa represivă numită Securitate pe un om de stânga, fost ilegalist, din 1968 până în 1988. Asta făcea epoca de aur Ceau­șescu cu oricine din această țară, inclusiv cu foști ilegaliști și care până la moarte au nutrit idealuri de stânga. Cred că ar trebui să-i facem și pe tinerii din generațiile ur­mătoare, care nu au apucat aceste vremuri și ar putea crede că e vorba de niște basme, să înțeleagă că asta a fost realitatea fac­tuală. Îl felicit sincer pe d-l Liiceanu pen­tru perseverența de a spune că așa s-au întâmplat lucrurile și că aici nu e ficțiune, e vorba de date și de o radiografiere a lor foarte aproape de terenul în care s-au pe­trecut. Pasul doi, în opinia mea, e că toate aceste date și radiografii trebuie puse și în niște narațiuni epice, dramatice, trebuie să se servească și de formele artistice și li­te­rare pentru a permea conștiința publică și a oferi conștiinței publice acest adevăr de care e nevoie.

 

DAN CRISTIAN TURTURICĂ (România liberă):

Vreau să fac un comentariu la ce spunea d-l Radu F. Alexandru, că populaţia nu are în acest moment clar în fața ochilor o se­pa­rare a ceea ce a făcut Securitatea înainte de ‘90 și ce face SRI. Explicația e clară: am să­rit dintr-un sistem în altul foarte repede după momentul 11 septembrie 2001. Multă vreme după ‘90 SRI a făcut exact ce a făcut Securitatea. Să ne amintim de dezvăluirile din anii ‘90 - groapa de la Berevoiești, Te­ra­sa Anda etc. Curățirea SRI a început foarte târziu, în ultimii 7-8 ani. Dacă n-ar fi exis­tat momentul 11 septembrie 2001, nu sunt foarte convins că ar fi existat o evoluție să­nătoasă a Serviciului.

 

GABRIEL LIICEANU:

D-le colonel, permiteți-mi să vă pun o întrebare, în speranța că m-ați putea ajuta. În 1971, ofițerul de caz din dosarul meu fa­ce o descriere amănunțită a operațiunii de instalare în propria-mi locuință a tehnicii de ascultare „ICO“, botezată așa în 1965 de ministrul de Interne Alexandru Drăghici. ICO însemna „interceptarea convorbirilor obiectivului“ în propria lui casă. De atunci au trecut decenii și nu-mi dă pace o în­tre­bare: unde e tehnica asta acum? E la dum­neavoastră sau e la mine? M-am gândit așa: era o tehnică scumpă. Se afla, desigur, pe in­ventar. Bănuiesc că, la un moment dat, ați preluat inventarele Securității. Apa­ra­tu­ra asta unde e? A fost sau nu retrasă? Din 1990 am zugrăvit de două ori și n-am gă­sit-o. Vă întreb serios: cine ar putea să-mi spună unde e?

 

Col. DUMITRU DUMBRAVĂ:

Dacă tehnica a fost uitată în pereții dvs., ceea ce nu cred, pentru că exista multă par­cimonie în gestionarea pieselor de in­ven­tar, m-aș mira să mai funcționeze în clipa de față, dată fiind uzura tehnică sau ma­te­rială. În afară de asta, în pofida a ceea ce se spune, Securitatea nu avea o tehnologie de vârf și Serviciul a renunțat foarte rapid la ea, pentru că totul s-a digitalizat în pre­zent. Așa cum există un plan de intro­du­cere a tehnicii, există și un plan de scoatere a tehnicii.

 

 

IOAN STANOMIR:

În încheiere, aș spune că, dincolo de detaliile uneori fascinante care au fost date, rămân niște lucruri clare. În primul rând, că această asumare a trecutului nu este un moft, ci este o chestiune fără de care nu poți să construiești un viitor. Sună banal, dar trebuie repetat până la sațietate. În al doilea rând, dacă nu există educație de­mo­cratică, această amnezie de care s-a vorbit se va întâlni cu fanatismul ideologic im­por­tat din Occident, iar această întâlnire s-ar putea să fie fatală democrației. În al treilea rând, cel mai neliniștitor, în această țară nu s-a pus niciodată în discuție dis­con­ti­nuitatea dintre regimuri.

 

A consemnat RĂZVAN BRĂILEANU

Fotografii de FLORIN EŞANU


 

TAGS :
Mai multe din Dezbateri GDS
Comentarii
Ne-comunista 2014-05-28
Care ruptura intre SRI si Securitate, Dle Dumbrava? Aceasta strategie discursiva e infirmata de exemplu de prezenta SRI-ului pe aeroporturile din Romania, unde se ocupa de... controlul de securitate! Adica de controlarea in mod abuziv a pasagerilor normali intr-un mod ce aduce a atingere cu caracter sexual. In ce alt stat membru al UE mai e asa ceva? Halal sarcina pt niste haimanale cu apucaturi de neciopliti si batausi. Un alt exemplu. In Romania, securistii au in continuare loc de cinste si din cauza omniprezentei lor in Min. De Externe, avem o politica externa de o anemie crunta si de o incompetenta crasa. Uirati-va numai la declaratiile Romaniei de cand cu criza din Ucraina si vetu intelege.
Mario Georgescu 2014-04-06
Referitor la comentariul D-lui Liiceanu, cazul lui Eichmann, evocat de Hannah Arendt, in romanul Eichmann la Ierusalim, are aplicatii si astazi, dupa revolutie. Procesul lui Ceausescu, comandat de Ion Iliescu, a fost o crima, a durat mai putin de doua ore, cand vedem ca la Haga un proces de ucidere im masa dureaza cel putin doi ani, nu a avut aparare, nu a avut drept la recurs, iar aducerea minierilor de catre acelas Iliescu, care au ucis sapte oameni si au ranit zeci, nu este instigare la crima, cand ii aduni pe toti, ii feliciti si le multumesti pentru ce au facut? De ce nimeni nu nu-l acuza, nici o organizatie, fie ea politica, justitiara, sau ONG ? Mario
Liviu din Timisoara 2014-01-15
S-a racit demult. Unii sunt batrani, au pensii frumusele, au casute dragute, masini in curte si nepoti bine educati si adaptati prezentului: nu ierta nimic, fa-ti cariera cu orice pretz si lasa orice framantare. Privind prea mult in urma ne poticnim in prezent si ne dam in nas ...
ESPINOZA 2014-01-08
pt. GL: Pe Gh. Ursu l-a ucis colegul de celula M. Clita nu un ofiter de secu.
andrei 2014-01-09
Pe Gh.Ursu l-au ucis ofiterii de securitate care l-au bagat pe clita in celula cu dizidentul cu scopul de a-l face sa marturiseasca ca spiona statul roman.
Sean 2013-12-24
Scurt pe doi! Analiza Securitatii trebuie sa inceapa de la urmatoarea axioma: securitatea a fost acea institutie a statului roman comunist care urmarea ca cetatenii sai sa nu-si poata exercita drepturile constitutionale!
qasman 2013-12-14
Am fost iieri seara la (sic) lansarea ultimii carti a doamnei Ana Blandiana. Si vorbea domnia sa despre alegerile din '96 si despre comunisti. La Gambrinus! Alaturi e o berarie! Si la etaj e "Institutul Cervantes" , si cred ca (sic) cladirea e destul de mare ca o mai fi si altceva pe acolo!! Eu credeam ca va spune ceva despre poezie si poate mai mult despre teatru. La Gambrinus in Bucuresti! Sa traiasca nenea Iancu si Moftul sau! ps: Nu am stat pana la sfarsit, parterul era ocupat de Humanitas, si Mache m-a invitat la o bere alaturi!
U R A N U S 2013-11-27
Dragos Petrescu pune perfect punctual pe "i" si anume abolirea responsabilitatii morale(nomenclatura),fiind toata depusa pe umerii executantilor, care -deasemeni- trebuie tinuti responsabili chiar si pentru exces de zel, insa la noi fosta nomenclatura a ramas perfect neatinsa, cel mai "ilustru" caz este al pres.-edintelui iliescu si (intr-o oarecare decadenta) urmatorii doi.Nici macar procesul proceselor (Nurenberg) nu a gasit de cuvinta sa condamne decat pe "marile capete" ca si executanti, insa a fost gasita vinovata intreaga clasa conducatoare, varfurile aparatului.Sigur ca niciodata nu este prea tarziu pentru a face dreptate, macar pentru posteritate, insa cand toti pres-edintii actualei societati "noi" sunt in functie sau primesc pensii grase si sunt direct sau titrati din nomenclatura comunista, este clar ca acest gen de discutii sunt ca si atacurile celor 3 (si clicile) asupra securitatii, adica doar o gluma sinistra.
U R A N U S 2013-12-14
Mai jos un comentariu,la alt articol, pare a fi authentic, deci daca este ,si atunci acest MR Sandu chiar exista si a fost tortionar si inca recent, intrebarea este cum -acesti vanatori de securisiti , de la GDS- nu stiu de el, si nu-l expun, in schimb se ocupa de personaje moarte(de batranete) sau nonogenare , care -practic, pentru ele- nu mai conteaza nici condamnarea la moarte... Iar daca acest MR Sandu exista si descrierea sa este corecta, cu siguranta ca mai sunt alti cativa in aceiasi postura. Are curajul acest GDS sa-i expuna?P.S. Respectivul article(cu ttitlu aprox."Cum omora securitatea oameni.Cazul ofiterului...(nume unguresc)" nu mai este de gasit , pe aceasta pagina!!!!____-----______ 05.12.2013 | hans hedrich a scris: 1. ma indoisc ca in anii 56 sa fi existat manifestari "iredentiste" la mgghiarii din romania. un articol din DER SPIEGEL dovedeste mai degraba ca securitatea a reusit sa dezbine romanii si maghiarii in 1956, cu actiuni "false flag", prin raspandirea de manifeste care avertizau despre iminenta pierdere a ardealului in preajma revolutiei anticomuniste maghiare din 1956. 2. astept cu maxim interes expunerea, in revista 22, a ultimului tortionar comunist in functie publica: MOLDOVAN RADU SANDU, cel care a torturat zeci, daca nu sute de tineri din zona miercurea ciuc, intre anii 1986-89. in prezent este seful IPJ harghita si are cel mai mare grad si salariu din politia romana. se pare ca nationalism-irdentismul romanesc din HARCOV din sec. XXI nu deranjeaza prea mult pe nimeni in romania...."
TITUS B 2013-12-10
Si ce ati vrea, ma rog ? Sa fie legati in lanturi, plimbati pe strada cu pancarda la gat ? Ce fac securistii actuali, este enormitate, fata de banyile mangaieri ale celor trecuti. ...... Evident, nu ma refer la SRI care nu mai are nici oputere. ......... Securitatea cotrocebnista antidemocratica ....
Mario Georgescu 2013-11-27
Domnul Stanomir, spuneti la un moment dat: "Este foarte important, pentru a privi raul in fata". Dar, imi pare rau ca va spun, societatea noastra, a romanilor, nu este capabila de asa ceva. O societate careia i ii lipseste peste o mie de ani de istorie, [de la 271 cand au plecat romani si pana la cca. 1330, cand a venit Basarab I] si careia i-a lipsit aceasta perioada din educatie ii va trebui tot o mie de ani pentru a se educa si a pricepe ca vreti sa spuneti dumneavoastra. Uitati-va in jur. Mario
TITUS B 2013-12-10
Dl STANOMIR se pricepe la toate. De unde iese un ghisheft, uite-l si pe el ! E penibil, pe bune, cand el nu are nici o pregatire in domeniu.
Andronache sorin 2013-11-27
Pe cand eram cu o amica la o sueta la un ceai,aceasta mi a spus ca institutii precum cnsas si alte ong uri de desconspirare a celor ce au desfasurat actiuni de politie politica,numai acest lucru nu fac,doar cheltuiesc bani.are dreptate sau nu amica mea?
U R A N U S 2013-11-27
De curand (cateva zile in urma) am trimis la pagina ONG-urilor(a caror ultime postari sunt despre biciclisti!!!) articolul "SALVATI ROMANIA!" , care nici macar nu este unul politic, ci doar o sugestie economica , desigur pentru popularizare, credeti ca au postat articolul? Nici vorba! Acelasi lucru si despre pagina monicai machiavella, care este marea " justitiara", dar sa nu auda de proiecte care ar aduce vreun avantaj maselor, altfe cum ar mai arata ei , ar mai putea fi deslusiti din multime si adulati???/!!! Imensa majoritate a ONG-urilor din Romania sunt conduse de fripturisti de duzina, care nu au cu nimic dea face cu drepturile omului si cu problemele esentiale... daca li se arunca osciorul tac si latra cand li se da comanda...
joenegut 2013-11-26
D-le Turturica ati avut de a face cu sereisti? Eu da, din motive profesionale! Si am ramas uimit ca securistul tanar, ca asa era unul, m-a luat ca la securitate de pe vremuri, cel mai in varsta a fost mult mai precaut si politicos. Concluzia! Scoala care o fac astia noi e facuta de aia vechi!
catalin 2014-04-30
Liiceanu nun a fost atat de departe de securitate pe cat se isterizeaza. El a facut pactul cu diavolul. Nu o sa fac apel la surse secrtete, chiar nu am treaba cu acest ,,univers". Citit doar cartea lui Vasile Dem. Zamfirescu ,,Psihanailza comunismului. Jurnal cu Constantin Noica" si va veti convinge. El este deo viclenie comuna si o pesonalitate labila care se nutreste prin ura si denunturi. Cititi-i propriiloe carti histrionice , inclusive aia cu baiatu-sau pe care l-a parasite si care nu-l mai baga in seama, sau vedeti fotografiile din tineretei cand se dadea karatist si veti avea esenta acestui turnator cu ura de sine.
Vrajitorul din Oz 2013-12-22
Asta pentru ca majoritatea sunt scoliti in SUa, Israel si Marea Britanie. Inainte dadea bine la dosar niste studii la Moscova si astazi neaparat in langley.
Total 17 comments.
6518
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.