Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Grijile unui preot de oraş
Dan Stanca - - - -
2013-12-17
Bucurestiul Cultural
0

Preotul Emilian Pena fusese subţirel, cu umeri înguşti ca de fată, cu faţa albă şi pilozitate discretă, înfăţişarea ado­les­cen­tului sau a efebului fără cusur, dar de când luase în stăpânire o parohie care acoperea un perimetru central al ora­şului – biserica unde slujea se afla exact la intersecţia străzilor Berzei şi Ştirbei Vodă –, câştigase atât în greu­ta­te, cât şi în autoritate, de parcă una fără alta nu ar fi mers. Doar îi spusese lui un profesor de la Seminar că preot slă­bă­tu­ră nici dracul n-a văzut şi că dacă vrea să fie respectat de credincioşi atunci să-şi lase abdomenul să se ro­tun­jeas­că şi nu care cumva să ţină diete pă­gu­boase. Postul e una, dat şi cerut de la Domnul, dar practicile de păstrare a si­lue­tei cu totul altceva, care de multe ori nesocotesc firea. Aşa că, împlinit fizic şi du­hovniceşte, ajunsese respectat deo­po­tri­vă de generaţiile vârstnice şi tinere. Atât babele, cât şi puştoaicele îl iubeau şi veneau spre el cu încredere neţăr­mu­ri­tă. Femeile care rămâneau însărcinate fără voia lor se duceau la părinte ca să-i ceară sfatul. Avortează sau dimpotrivă lasă copilul fiindcă acesta e gândul se­cret al Domnului? Ceea ce le spunea preo­­tul era lege. De multe ori salvase el cu­pluri de la dezbinare, făcuse să co­boa­re pacea în familii înrăite, ajunsese să-i sfătuiască până şi pe politicieni ori pe oameni de afaceri pentru a lua decizii fericite. Desigur, nu puţini îl invidiau că doar aşa e firea omenească, dar nici nu aveau ce să-i facă, prin urmare părintele îşi vedea netulburat de păstorire şi litur­ghi­sire, îmbinând creator grija pentru cele pământeşti cu ofrandele înălţate spre necunoscutul ceresc. Acceptase de ase­menea şi o funcţie administrativă în sis­temul de învăţământ teologic tocmai spre buna gospodărire şi împăcare a tu­tu­ror. Ştia că printre profesorii de acolo Necuratul îşi vâra coada, iar examenele se luau cu bani şi cadouri grase. Vorbea bu­năoară un părinte profesor despre Sfân­ta Treime şi despre cetele îngereşti, dar nu se sfia de mita întinsă, şi uite aşa ieşeau pe bandă rulantă teologi şi preoţi, cu cât se înmulţeau, cu atât era prilej mai mare de bucurie, deoarece care altă ţară număra mai mulţi sluji­tori ai Domnului? Cu toate acestea, ne­cin­stea îşi făcuse cuib şi, oricât de bun preot ar fi fost ulterior mituitorul, fapta sa nu putea fi ştearsă fie şi de privirea cea mai blajină a celui menit să ne ierte. De aceea părintele Pena încerca fără zgo­mot ori sancţiuni grele să asaneze o lume în care corupţia săpase şanţuri adânci. De multe ori, aflat la catedră, îşi sim­ţea vocea înmuiată fiindcă, dincoace de serafimii şi heruvimii pe care îndrăz­nea să-i evoce, se aliniau deja batalioa­ne­le de infanterişti clerici care tocau pă­mân­tul sub crampoanele lor şi nu mai ridicau ochii spre cer. Ce era atunci de făcut? De aşteptat? De răscumpărat? To­tuşi, nu se temea că vreodată răul ar putea să-i ia complet în stăpânire pe oa­meni. Când vorbea la liturghie, sim­ţin­du-se ca înaripat, ştia că nu se adre­sea­­ză doar celor câteva zeci din biserică, ci în­­tregului oraş, ţării, tuturor celor vii, dar şi celor morţi care-l ascultau din stra­­nele lor îndepărtate. Despre el se mai spunea că s-ar înrudi cu moş Gavrilă Ogoranu, cel care, în pofida în­­ver­şunării trupelor de Securitate, nu fusese niciodată capturat, ştiuse să oco­lească toate capcanele, alţi colegi de-ai lui căzuseră în cursele întinse, dar el apă­rat cu siguranţă de un înger scăpase de urmăritori. Părintele Pena nu-şi cu­nos­cuse niciodată rubedenia. Când era mic îi veniseră la ureche doar şoapte fiind­­că o asemenea înrudire le pricinuia celor în cunoştinţă de cauză mari neca­zuri. De altminteri, universul deţinuţilor politici se adâncea parcă într-o văgăună a munţilor înalţi şi temuţi, el se afla la poale şi-şi flutura inutil vestmintele, dar tare mult ar fi dorit să apuce şi el calea spre înălţimi, unde ar fi întâlnit oameni de alt soi, învecinaţi poate sfinţilor. Ast­fel din tinereţe i se aprinsese lui în min­te un gând care merita îndelungată coa­ce­re. Stătea şi cugeta fără să se gră­beas­­că şi fără să se lase ispitit de hotărâri pri­pite. Anii ’90 furtunoşi şi amestecaţi

îl tulburaseră îndeajuns pentru ca, în cele din urmă, după o părelnică liniştire a apelor, să se vadă uns preot paroh al bi­sericii cu hramul sfântului arhidiacon Ştefan, cel lapidat odinioară şi adus în veş­nicie. Aici urma el să îmbătrânească frumos. Hlamida bisericească acoperea toa­te beteşugurile iar omul hiberna sub bi­necuvîntat adăpost. Şi totuşi în su­fle­tul său lucrurile nu erau întocmai aşe­za­te şi o mână nevăzută isca nebănuite re­be­liuni. Liniştea spre care aspira alături de tânăra sa soţie şi de pruncuşorul de cu­rând dăruit nu era chiar pajişte şi pă­şune pentru cei trecuţi prin poarta Dom­nului. Aici era tipsia cu jar din care se hrăneau adevăraţii eroi şi sfinţi. De aceea nu se simţea el deloc dispus să se plece în faţa ierarhilor care din tronurile epis­copale supravegheau forfota cleri­ci­lor şi a mirenilor, spatele lui se îndrepta şi voia să le ceară, ce? Nu ştia exact cum să formuleze, dar iarăşi îşi aducea amin­te de rubedenia sa îndepărtată pe care nici după 1989 nu ajunsese s-o în­­tâl­­nească. O zărise în câteva rânduri la televizor şi, mai mult, aflase că în anii prigoanei preotul din satul de baştină al lui moş Gavrilă, văzând că mama aces­tu­ia şi-a trecut fiul la pomenire din rândul morţilor în cel al viilor, nu pregetase să anunţe Securitatea, şi aşa ştiuseră or­ga­nele care-l crezuseră mort că omul tră­ieş­te. Ce fel de preot fusese acela? Nu i se întărise harul în inimă ca un cheag de sânge şi nu plesnise atunci netreb­ni­cul? Şi nu doar puţini se slujiseră de ca­li­tatea lor pentru a le smulge oamenilor mărturisiri şi a-i vinde apoi stăpânirii. Dar poate aşa se exprimase într-un timp sum­bru raportul primordial dintre tră­da­re şi jertfă. La liturghie şi mai ales în apropierea Crăciunului părintele le vor­bea oamenilor despre îngeri, dar ceea ce îl preocupa pe el nu erau atât entităţile su­praformale al căror înveliş este inac­ce­si­bil simţurilor, cât sfinţii, adică acei oa­meni în carne şi oase care prin ceea ce fac, suferă şi dăruiesc ridică între seme­nii lor şi cer scări pe care oricine de bu­nă-credinţă le poate urca. Aceasta era ade­vărata preocupare a părintelui Pena fiindcă ştia că aceasta şi este piatra de po­ticnire a bisericii. Aici se vedeau cu­ra­jul şi nobleţea slujitorilor Domnului. Cum îşi populează cerul de deasupra capu­lui? Pe cine dintre morţi îi aleg spre o asemenea populare? Ce riscuri îşi asu­mă astfel? Întrebări numeroase se roteau în mintea sa şi înţelegea că preo­ţia nu este deloc o profesie uşoară. Lua­tă în serios, adică trăită prin ori­zon­tul sfinţeniei, exprimă o miză uriaşă, iar tu, umil slujbaş, abia din acel moment în­­­colo înţelegi că te-ai înhămat la un plug fără pereche care ară câmpuri de stele şi taie brazde în pieptul lui Dum­ne­zeu. Oho, de multe ori se simţea depăşit de misiunea sa. De aceea nu-i venea să creadă când aproape ruşinat se con­frun­ta cu nepăsarea şi suficienţa confraţilor. Învârteau aceştia manivela care intra de altminteri într-un perpetuum mobile şi uite aşa aţipeau, în timp ce liturghia tor­cea ca o mâţă blândă şi grasă, iar cre­din­cioşii se îmbulzeau cu acatiste pe care Sfântul Duh să le citească, doar n-o să-şi strice ei ochii, asta-i biserica în care am intrat? nu înceta el să se în­­tre­be şi înălţa ochii sau îi cobora căutând un reazim, braţul îngerului protector, toc­mai ca să nu se lase ispitit de cine ştie ce îndrăzneală. Sfinţii ne însufle­ţesc, dar îngerii ne păzesc, le spunea el stu­denţilor, sperând să citească o tre­să­ri­re pe figurile lor. Ne raportăm mereu la sfinţi fiindcă şi ei doar au fost oameni, dar tot îngerii sunt taina grozavă pe care n-o desluşim cu mintea. Uneori se mai pomenea pe cap cu un tânăr gazetar care, vrând s-o facă pe interesantul, îi pu­nea întrebări deplasate, ca nuca-n pe­re­te: părinte, revista noastră a găzduit recent un concurs, prin care i-am invitat pe mulţi dintre cititori să-şi relateze ex­pe­rienţele trăite după ce s-au întâlnit cu îngeri, poveşti adevărate cu îngeri, aşa se cheamă concursul ajuns la ediţia a şap­tea şi se bucură de un succes for­mi­da­bil etc., etc. Doamne sfinte, nu ştia cum să se descurce în faţa unei ase­me­nea prostii manifestate atât candid cât şi arogant. S-a abţinut ca să nu dea frâu liber indignării. I-a răspuns tânărului ţinând dreapta cumpănă. Ca preot nu am avut încă nici un credincios la spo­ve­da­nie care să-mi spună că s-a întâlnit cu un înger. Apoi a continuat. Prezenţa an­ge­lică nu poate fi contestată, doar că ne lipsesc parametrii după care se poate tes­ta. În ce măsură îl lămurise pe spi­ri­tua­listul gazetar nu ştia. Felul cum in­di­vi­dul vulgarizase era specific vremurilor şi nici nu trebuia să supere. De altmin­teri într-o anchetă realizată tocmai în Statele Unite, 45 la sută dintre cei in­ter­vie­vaţi declaraseră că avuseseră întâl­niri cu îngeri. Să rămâi cu gura căs­cată... De unde, fir-ar să fie, dobândiseră ce­tăţenii aceia o asemenea siguranţă? Doar fiindcă la un moment dat li se nă­ză­rise ceva, până şi halucinaţie era mult spus, iar atunci, evident, simţiseră fiori prin corp? Anchetele de acest soi se ţi­neau lanţ. Îngeri, dar şi demoni, ex­tra­te­reşti, talmeş-balmeş, ciulama new-age-is­­­tă, se oţelea în părinte fibra împo­tri­vi­rii faţă de asemenea amestecuri, dar pe de altă parte nici nu mai putea să-l su­fere pe răzeşul ortodox care nesimţitor calcă pe lespezile cerului. Când la Radu Vodă avusese loc protestul părintelui Cal­ciu nu împlinise nici zece anişori. Mai târziu, după ce aceluia i se eliberase pa­şaport către America, iar România fu­se­se inundată de mareea anilor ’90, lu­cru­rile căpătaseră ceva înţeles şi poate tot de atunci îi şi venise ideea de-a se apro­pia de sfinţenie altfel decât făceau con­fraţii săi. Dacă îngerul e doar o pre­zen­ţă discretă, abia perceptibilă, şi aceas­­­ta după ce omul este el însuşi lim­pe­zit, dimpotrivă, sfântul este un model, acela care uneori chiar sub ochii noştri se transformă, din om obişnuit devine o forţă a binelui, urcă în icoană şi icoana îl găzduieşte. Slujea liturghia şi-şi dădea seama că toate au loc aievea. Nu era pic de repetiţie şi de uzură în ceea ce făcea. Ritualul aducea cerul pe pământ şi cu cât era credinţa mai puternică, cu atât şi venirea celor de sus, mai persuasivă. Ce­rul prin coborârea sa nu siluia pă­mân­tul, ci îl modela, modelul li se arăta tu­tu­ror celor care deschideau ochii fiindcă ştiau că sub ochii lor şi nu sub cei ai stră­moşilor se petrece minunea. Nu sunt preot degeaba, îşi spunea tot mai des şi aşa se simţea pregătit să-i confrunte pe cei conformişti şi laşi, liota acelora care fă­cuseră din numele lui Hristos o marfă ca oricare alta. Biserica unde slujea fu­se­se în anul de graţie şi de mâhnire 1987 glisată vreo zece metri de la ampla­sa­men­tul iniţial. Pe vremea aceea era încă elev la seminar şi, ascultător ca toţi cei­lalţi învăţăcei, privea demolarea Bucu­reş­tiului fără să clipească. Nici unul dintre colegii săi nu îndrăznise să-şi în­­trebe profesorii ce se întâmplă de fapt, de ce se dărâmă biserici sau altele, cu chel­tuieli serioase, sunt aşezate pe o plat­formă cu rotile şi deplasate centi­me­tru cu centimetru spre un nou amplasa­ment. Profesorii la rândul lor tăceau, se prefăceau că nu văd nimic, Noul Tes­ta­ment era studiat capitol cu capitol, pa­ra­graf cu paragraf, Domnul şi ucenicii lui ocupau Ierusalimul, iar acolo îi aştepta o mare suferinţă aureolată de speranţă, dar ce scria acolo în carte nu avea chiar nici o legătură cu prezentul lor, cu bise­ri­cile demolate, cu preoţii şi diaconii ră­tă­cind şi scotocind prin mormanele de moloz pentru a mai găsi vreo icoană sau un agheazmatar uitate în iureşul eva­cuă­rii? De pe atunci întrebările încolţiseră în pământul încă fraged al minţii sale şi toate se contorsionau fiindcă nu îi era uşor să se resemneze cu priveliştea zil­ni­că, maidane peste care se opinteau bul­do­zere şi screpere, şi excavatoare, muge­te ale unor vite de metal mereu nesă­tu­le, târându-se prin nori de praf, împin­gând coline de pietriş şi de cenuşă şi fluturând perdele de funingine, acesta era şantierul Casei Poporului, şi cine nu cunoscuse ororile de acolo nu avea drept să facă gură mai târziu. Faptul că nu se resemnase în faţa acelui peisaj al dis­tru­ge­rii sădise în el revolta a cărei dezvol­ta­re ulterioară nici nu ar fi putut s-o bă­nu­ias­că. Astfel, nu avea de unde să ştie că va ajunge preot paroh tocmai într-una din bisericile mutate din loc. Biserica nu făcea parte din ansamblul ecleziastic al zonei Uranus-Antim, dar tot în centru se afla, Ştirbei Vodă colţ cu Berzei, o zonă boierească asupra căreia demolările se abătuseră din primăvara lui 1987. De acolo urma să ia naştere o altă arteră ce ar fi ras tot până în Piaţa Victoriei, poa­te doar Radiodifuziunea să fi scăpat, dar nu a mai fost timp, câteva clădiri de pe Berzei au rămas cu găuri în loc de fe­res­tre şi cu tocăria furată, dar în picioare, eroice supravieţuitoare ale vremurilor, iar gloanţele care au muşcat din ziduri
în zilele de sfârşit de decembrie 1989 au fost şi ele mărturie a rezistenţei.

Ajuns în biserică şi-a luat treaba în se­rios încă de la început, atrăgând astfel aten­ţia unor figuri de vază care locuiau în vecinătate. Săptămânal acestea ve­neau la liturghie şi îi ascultau predica până când renumele său de preot in­te­li­gent şi angajat a început să apară şi în câteva publicaţii, dat exemplu pentru fe­lul în care un reprezentant al clerului se străduieşte să clădească o punte între Biserică şi intelectuali. S-a simţit tare mândru, dar a înţeles uşor că, dacă se lasă astfel încântat, e tot vorba de va­ni­ta­te, şi de asemenea îi era din ce în ce mai limpede faptul că alta este menirea lui, nu aceea de-a fi pe placul unor in­di­vizi snobi şi cocheţi, cu ifose, care-şi dă­deau aere, deşi în inima lor nu încolţea fir de credinţă. Aşa se face că într-o bu­nă zi, luând legătura cu oameni mai în vârstă, un preot bătrân care slujise în biserică încă din anii ’60 şi un arhitect care cunoştea planul iniţial al con­struc­ţi­ei, a putut să calculeze cu precizie locul unde se aflase altarul original, iar acolo, fără să pregete, a aşezat o piatră drept­un­ghiulară cu toate datele necesare spre a-l lămuri pe trecător. Altfel spus, omul era făcut să înţeleagă că dacă acolo se aflase altarul vechiului amplasament şi tot acolo pogorâse Duhul Sfânt pentru să­vârşirea liturghiei, mutarea ul­te­ri­oa­­ră, în pofida salvării zidurilor, tot sil­ni­cie se cheamă. E drept că nu puţini îşi exprimau scepticismul privind ideea ace­lui marcaj. La ce mai foloseşte asta, pă­rinte? Bine că a rămas biserica şi ai mata loc acum unde să lucrezi. Da, era bine, dar pe el nu-l mulţumea acest soi de împăcare cu soarta şi tare mult i-ar fi plăcut că măcar o dată să iasă din bi­se­rică şi să facă liturghia acolo, în drep­tul pietrei unde fusese altarul. Locatarii blocului care împrejmuia zona ar fi fost amu­zaţi de ceea ce ar fi văzut şi pro­ba­bil de la ferestre şi balcoane ar fi salutat eve­nimentul. Sau experimentul. Totuşi, era de presupus că, în timp, acelora de la Arhiepiscopie aveau să le parvină in­for­maţii despre un preot special care face exces de zel şi probabil nu ar fi stat cu mâinile în sân. Împotriva părintelui Pena nu putea fi formulată nici o acu­za­ţie explicită, doar că nu strica dacă mă­car bilunar s-ar fi deplasat acolo cineva din personalul instituţiei şi aşa, ca un bun creştin, ar fi ascultat cam ce vor­beş­­te părintele. Ar fi ascultat, ar fi notat, chiar şi cu riscul de-a da de bănuit. Nu­mai că, având o fire deschisă şi nesus­pi­cioa­să, preotului nostru nici nu-i trecea prin minte că ar putea fi urmărit de mai marii săi, iar predicile, chiar înre­gis­tra­te. De la o duminică la alta el intensi­fi­ca­­se mesajul acestora. I se părea că oa­me­nii îl ascultau cu tot mai multă de­vo­ţiune, ceea ce-l umplea de bucurie şi-i sporea puterile. Într-un anume fel se simţea intrat în pielea părintelui Calciu, care trecuse de câţiva ani în rândul drep­ţi­lor, dar exemplul său rămânea viu şi de aceea găsea de cuviinţă că urmându-l se află pe calea cea bună. Doar că dis­cur­su­rile sale nu puteau fi aidoma celor ale părintelui din urmă cu treizeci de ani. Vremurile se schimbaseră, autoritatea sta­tală represivă pierise în volbura unor răzvrătiri sociale care inflamaseră ima­gi­na­rul Europei, libertatea se lăfăia de la un capăt la altul al continentului şi toţi se bucurau de ceea ce dobândiseră. Cu toa­te acestea, el trăia sub semnul unei sa­cre împotriviri faţă de tot ceea curgea molcom şi parcă fără sfârşit. Ştia prea bine că în continuare împărăţia cerurilor le cere creştinilor s-o cucerească, şi cum alt­fel să pornească o asemenea cruciadă decât solicitând înaltului cler şi tuturor ar­hiereilor suiţi în tronurile lor să re­gân­deas­că strategia canonizărilor: părăsiţi noap­tea litaniei şi susurul psalmilor, în­­toar­ceţi-vă cu faţa la lumină şi găsiţi jertfa de lângă voi, verdele crud şi sân­ge­le neînchegat, soarele care abia a murit şi vrea să învieze, treziţi-vă din som­no­len­ţa seculară, scuturaţi agheazmatarele şi engolpioanele, trimiteţi noi sfinţi într-o cavalcadă cerească! În momentul în care mesajul său despuiat de vestmintele me­taforice a ajuns citit de ierarhi, aceş­tia au căzut pe gânduri şi nu au mai ştiut ce hotărâre să ia, dacă au de-a face cu un caz de revoltă sau e cu totul alt­ce­va, adică înfiriparea unor idei refor­ma­toa­­re asupra cărora au tot dreptul să se aplece şi să ia aminte. La urma urmei ce le reproşa lor părintele tânăr? Faptul că printre cei canonizaţi de Sfântul Si­nod nu se numără nici măcar un con­tem­po­ran, adică unul dintre aceia prigoniţi de regimul pe care tot biserica pretin­se­se că-l învinsese. Cum vine asta, Prea Sfin­ţiile voastre? Doar persoane din vea­cu­rile trecute au dosar bun şi urcă la cer? Ştefan cel Mare, Brâncoveanu, vo­ie­vozi care nu s-au lăsat turciţi, de ce nu l-am sfinţi atunci şi pe Ioan Vodă cel Cum­plit? Dar cum nota ar fi cam forţată şi am face din cerul neamului doar un pan­teon de lideri de stat, să ne în­­toar­cem tiptil, mergând în vârful picioarelor, spre Iosif şi Chiriac de la Bisericani, Simion şi Amfilohie de la Plângăreţi, Sofronie de la Cioara, cine-i mai ştie, moaştele lor nu ne dau dureri de cap, mai mult, stau sub pernă şi ne apără de vise rele. Părintele nu şarjase chiar într-atât, dar câteva din predicile sale fu­se­se­ră destul de aspre cu mai marii din Deal, lăsând să se înţeleagă că aşa nu se mai poate, ori se gândesc să cano­ni­ze­ze măcar un contemporan dintre cei care au suferit, s-au rugat şi au murit în tem­ni­ţele comuniste, ori să se lase de mese­rie – nu aceasta era expresia, dar ideea ex­prima aceeaşi radicalitate –, fiindcă nu sunt de folos nimănui popi şi călugări de acum cinci veacuri. În ciuda criticilor, nu s-au luat măsuri împotriva lui prin care, bunăoară, s-ar fi trezit mutat din bu­ricul oraşului undeva la periferie, şi câte altele nu pot fi exercitate asupra unui om dacă acesta nu-şi vede de trea­­bă. Preotul nostru a rămas la locul lui şi evi­dent cu timpul a început să obo­seas­­că, mai ales că nu primea nici o reacţie prin care să i se confirme că totuşi nu vor­beşte în van. Aceasta până într-o zi...

 

(Fragment din romanul Ghetsimani 51, în curs de apariţie la editura Lumea credinţei)

TAGS :
Mai multe din Bucurestiul Cultural
Comentarii
Total 0 comments.
1366
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori