Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Jurnalul unei profesoare din anii ‘80
Karin Gundisch - - - -
2013-12-17
Bucurestiul Cultural
0

Scriitoarea germană Karin Gündisch s-a născut în 1948, în Transilvania, la Cisnădie, într-o familie de saşi. A studiat limba germană şi limba română la Universitatea din Bucureşti.

A lucrat la Bucureşti ca profesoară de limba germană. Concomitent, a colaborat în presa de limbă germană, la radio şi televiziune. A publicat povestiri pentru copii şi manuale de limba germană. A emigrat în Germania şi din noiembrie l984 locuieşte la Bad Krozingen, lângă Freiburg. Karin Gündisch a primit numeroase premii şi distincţii. În România, a obţinut în 1984 Premiul pentru literatură pentru copii. Tot în 1984, a obţinut în Germania, pentru volumul Geschichten über Astrid (Povestiri despre Astrid), Premiul Peter Härtling pentru literatura pentru copii. Pentru volumul Im Land der Schokolade und Bananen (În ţara ciocolatei şi a bananelor, tradus în franceză şi japoneză) a primit în 1991 Premiul de literatură pentru copii al însărcinatului pentru afaceri externe din Senatul din Berlin. În 1994 a apărut Grossvaters Hähne (Găinile bunicului). Volumul Das Paradies liegt în Amerika (Paradisul se află în America, 2000) se află şi în traducere americană (How I Became an American) şi a obţinut premiul american Mildred L. Batchelder Award. Volumul Cosmin, apărut în 2005, a fost recompensat cu Premiul LesePeter Oktober şi tradus în croată, slovenă, română şi maghiară. Povestirile lui Karin Guendisch sunt prezente în manuale şcolare din Germania, iar volumul Weit, hinter den Wäldern (Departe, după păduri) a fost pe lista propunerilor pentru Premiul elveţian de literatură pentru copii „La vache qui lit“. În 2011, a apărut volumul Die Kinder aus Michelsberg. În 2013 a apărut romanul George.

În toamna anului 1982 a început să scrie un jurnal, din care publicăm fragmente.

 

12 octombrie 1982

(după o lectură la un centru literar din Codlea)

 

La ora unsprezece plecam într-un per­sonal mizerabil înapoi spre Braşov, unde vom înnopta la prietenul nostru Heinz şi soţia acestuia în casa parohială evan­ghe­lică din Bartolomeu. În tren, aerul este sufocant. Din fericire, călătoria nu du­rează decât douăzeci de minute. Gean­ta mea de voiaj a devenit mai grea. Gaz­dele mi-au umplut-o cu mere. Doamna S. şi elevii ei tocmai muncesc la culesul merelor, iar culegătorilor li s-a permis ca, după munca depusă, să ia acasă nişte mere. Cu totul altfel se petrec lu­cru­rile la culesul morcovilor, care este ren­tabil tot cu ajutorul elevilor. Pro­fe­so­ri­lor le este permis să-şi aleagă cei mai frumoşi morcovi şi să-i cumpere la preţ de stat, prin urmare mai ieftin. Hotelul din Codlea era de trei zile închis, de­oa­re­ce personalul hotelului era şi el la cules de morcovi. Asta este o chestie care mi se pare de-a dreptul comică! Soacra mea, care este funcţionară, a fost şi ea de mai multe ori la culesul recoltei. La culesul fasolei, genţile culegătorilor erau mi­nuţios controlate ca nici un bob să nu o ia pe o cale greşită. La cartofi, în schimb, oamenilor le era permis să ia cu ei câte un kilogram. Cineva mi-a povesti că, într-o zi, un ţăran umbla şi el pe câm­pul unde culegătorii (profesori, elevi, muncitori din fabrici, funcţionari) se aflau în plină activitate. Un ţăran! Stri­gătul s-a răspândit peste tot câmpul. Toată lumea a lăsat lucrul şi a privit cu stu­poare această apariţie neaşteptată! Dar unde dispăruseră ţăranii? Indus­tria­li­zarea socialistă îi înghiţise.

 

19 octombrie 1982

(învăţământ politic)

 

Ia să vedem cu ce ne mai pricopsim azi urmărind discuţiile de la învă­ţă­mân­tul politic? De azi, laptele s-a scumpit din nou: este 4,50 lei. Acum o jumătate de an costa 2,30 lei. Untul se va face 14,00 lei (acum costă 11,00 lei, dar acum un an costa 8,00 lei). Bineînţeles că aceas­tă chestiune nu ţine de învăţă­mân­tul politic. În timpul învăţământului po­litic, care este obligatoriu pentru toţi profesorii, scriu în limba germană şi ni­meni nu poate şti cu ce mă îndeletnicesc. Tema învăţământului politic de azi: „Formarea şi dezvoltarea conştiinţei so­cia­liste“. Profesoara de biologie, doamna F., care de fiecare dată ia, de bună voie, cu­vântul, ne explică şi acum în termeni bombastici raportul dintre baza mate­ria­­lă şi conştiinţă. Doamna F. consideră că are neapărat nevoie să facă acest lucru. Ea îşi declară, în fond, loialitatea şi obe­dienţa faţă de partid şi de stat, pentru că soţul ei, fost director al unei mici în­­treprinderi, stă la închisoare preventivă din cauza unui furt din averea publică şi acest lucru îl ştie oricine din şcoală. O co­misie de anchetă a scotocit câteva zile prin laboratorul de biologie, dar ceea ce era căutat a fost găsit în alta parte, şi anu­me în grădina vilei din Buşteni care aparţinea tovarăşului director şi soţiei acestuia şi unde, spun gurile rele, foarte di­chisita şi distinsa tovarăşă F. ar fi um­plut cu propriile ei mâini un borcan pen­tru murături de trei litri cu bancnote de 100 lei, l-ar fi îngropat şi, mai târziu, nu l-ar fi dezgropat chiar de bună voie. Chiar dacă acest lucru ar fi doar un zvon, există, desigur, un sâmbure de ade­văr: oamenii aceştia au mulţi bani. Doamna F. nu a rezistat ispitei de a veni cu haine noi la şcoală şi de a-şi schim­ba iarna mantourile de blană după cum era vremea. La întrebarea plină de in­vidie şi admiraţie a colegelor: „Dar ăsta-i nou?“, ea răspundea de fiecare dată: „O, nu, pe ăsta îl am de-o veşnicie“. Doamna F. era şi ireproşabil coafată, aşa încât mă întreb dacă veşnic aceeaşi coa­fură, care constă din bucle mari, pli­ne, întărite cu fixativ, plasate în jurul ca­pului ei, şi care îmi amintea mereu de un platou cu sarmale, nu se datora poa­te unei peruci. Căci cine avea bani şi timp ca să alerge întruna la coafor? În timp ce doamna F. vorbeşte întruna, tra­duc din română şi constat că vocabularul ideologic în limba germană îmi lipseşte cu desăvârşire. De fapt, partea politică din ziare, eu, de cele mai multe ori, nu o citesc.

Doamna F. îl citează pe Ceauşescu.

Şed mereu în ultima bancă şi nu iau cu­vântul niciodată. O formă de re­zis­ten­ţă pasivă, dar este singurul lucru posibil, căci trebuie să-mi câştig pâinea. Nu am stofă de erou! Doamna F. citează din minunata cuvântare a tovarăşului nostru preşedinte. Socialismul cu popo­rul pentru popor. Eu nu cred, însa, că doamna F. este pregătită să construiască socialismul cu poporul pentru popor. Pur şi simplu la ea nu se observă acest lu­cru. Cu o voce puternică, convingătoare, ea ne explică că expresia „dictatura pro­le­tariatului“ ar fi depăşită. Nu înţeleg bine cuvintele care înlocuiesc această ex­pre­sie depăşită şi de aceea întreb: „stat al democraţiei muncitoreşti?“. Printre dinţi, tovarăşa F. îmi taie cuvântul şi cre­de, probabil, că vreau să o iau în de­râ­dere, dar am nevoie de această ex­presie în jurnalul meu, pentru că nu am înţeles-o de la început. Apoi, ia cuvântul tovarăşa T., responsabila cursului, şi vor­beşte despre „o strălucită dovadă pentru traducerea teoriei noastre în practică“. Un nou proiect de lege al micului bărbat ar da posibilitatea să se cumpere acţiuni şi să se ia parte astfel în mod direct la beneficiul întreprinderii. Se pot cumpăra acţiuni pentru 10.000 – 50.000 lei şi be­ne­ficiul ajunge de la 4,5 până la 6 pro­cen­te. Este aşadar mai mare ca dobânda la CEC. Se pare că nimănui nu-i bate la ochi că aici era vorba de o contradicţie. Cum poţi să cumperi ceva ce deja îţi apar­ţine? Să cumpărăm acţiuni când fa­bri­cile şi aşa ne aparţin?

Acasa, Dietmar încearcă să-mi explice deja de trei zile sensul acestei noi legi: banii trebuie să se îndrepte spre eco­no­mie, ca nu cumva să fie investiţi în obiec­te de valoare sau să fie ţinuţi la ciorap.

Trebuie sau ne este doar permis să cum­­părăm acţiuni? Eu, profesoară, unde să cumpăr acţiuni? Obţin eu un minimal drept de exprimare a părerilor mele în­­tr-o întreprindere chimică, de exemplu? Dar dacă nu am bani pentru acţiuni? De fapt, nici nu am bani. Ba nu am deloc. Ar avea atunci vreun sens să vorbesc de­spre acest lucru la învăţământul politic şi să o pun pe atât de sigura de sine, vioaia şi guraliva tovarăşă T. într-o si­tua­ţie jenantă?

De la economie se trece la literatură. Pro­fesorul de română, tovarăşul F., un om extrem de vorbăreţ, slab, mic şi cu o faţă cenuşie, ia apoi cuvântul. Tovarăşul F., împreună cu profesorul de matema­ti­că şi portarul, aparţin puţinilor bărbaţi care-şi desfăşoară activitatea în această şcoală şi, în ciuda faptultui că este un coleg foarte politicos, săru’mâna, to­va­­răşă Cutărică!, nu se bucură de prea multă simpatie printre profesoare. Din cauza domnului F., soţul meu a trebuit să-şi schimbe loţiunea after shave pen­tru că amândoi foloseau aceeaşi marcă. (Nici o mirare, având în vedere redusa posibilitate de alegere din comerţ.)

Tovarăşul F. formulează o propoziţie me­morabilă: „literatura trebuie să-şi tra­gă inspiraţia din izvorul vieţii na­ţio­nale, şi nu din apa stătută a străinătăţii, care nu are o influenţă pozitivă asupra ti­neretului“.

Profesorul de română, acest predi­ca­tor... vorbeşte apoi despre o mişcare re­vo­luţionară în ţara noastră. Ia te uită, tipul ăsta a descoperit ceva ceea ce eu nici măcar nu am observat! Educaţia pa­trio­tică este o componentă a Omului Nou. Aha! el se referă la o revoluţie cul­tu­rală şi educaţională! El pune accentul pe contribuţia secretarului general al par­tidului la prelucrarea principiilor edu­caţiei morale. Mai departe se discută despre calitatea muncii. Acum ia cu­vân­tul profesoara de franceză, o persoană morocănoasă, care numai după un pahar de coniac devine ceva mai accesibilă, o femeie de statură mică, cu o limbă as­cu­ţită, foarte temută de colegele ei. „Şinele de cale ferată pe care le exportăm sunt topite în Vest şi în felul acesta acolo se ob­ţine oţel ieftin. Acest lucru nu trebuie să se mai întâmple! O fabrică de mobilă din sectorul nostru nu şi-a îndeplinit pla­nul pentru 1982 şi a înregistrat un de­fi­cit de mai multe milioane“ (ea spune acest lucru ca şi cum toate celelalte fabrici din ţară, dar toate, fără excepţie, şi-ar fi îndeplinit planul). Dar imediat au fost luate măsuri pentru eliminarea deficitului. Preşedintele nostru a vizitat fabrica de mobilă.

Între timp, mai corectez niste caiete, scriu o scrisoare şi ora se termină. Pro­pa­gandista, îndrumătoarea cursului, care este şi profesoară de istorie, mai face un scurt excurs în istoria ţării, care nu trebuie despărţită de istoria partidului. Până acum, revoluţia de la 1848 din Mol­dova, Transilvania şi }ara Românească a fost tratată separat. Aceasta a fost o gre­şeală. Nu au fost trei revoluţii, ci doar una! Acum la orele de istorie tre­bu­ie să se predea o singură revoluţie.

Apoi tovarăşa T. ne spune o ghicitoare: în perioada dintre cele două războaie mondiale (care în timp sunt destul de apro­piate) au existat şi evenimente ma­jo­re, precum naşterea unei mari perso­na­li­tăţi istorice. La cine se referă tovarăşa T., îndrumătoarea cursului politic? Cine este marea personalitate politică?

Este oare un omuleţ cărunt de 1,60 m? Cine poate ghici? Fără îndoială, tovarăşa T. se referă la iubitul conducător al po­po­ru­lui şi astfel a reuşit ca, la sfârşitul în­­vă­ţământului politic, să înveselească colegiul de profesori. Doamna T. îşi ex­pli­că veselia generală din sală prin sem­na­lul clopoţelului, care a pus punct ex­cur­sului ei. Ea încearcă să dicteze cole­ge­lor tema şi planul pentru următorul în­­vă­ţământ politic, dar zgomotul din în­­căpere îi înghite cuvintele.

Părăsesc clasa, cu un teanc de caiete sub braţul stâng, cu o plasă de cum­pă­rături în mâna dreaptă, şi o întâlnesc pe directoare care s-a folosit de funcţia ei ca să chiulească de la învăţământul po­litic.

Cum a fost, întreabă ea.

Ca întotdeauna, spun, cu o mină im­per­turbabilă. Ea zâmbeşte, eu zâmbesc, de asemenea, şi schimbăm o privire pli­nă de subînţelesuri. Ei, atunci, hai la trea­bă, spune ea.

Merg în cancelarie, unde colegele vor­besc despre şcoală şi despre copii, despre reţete culinare, articole de modă şi tot ce se mai poate. Nici măcar un cuvânt nu este irosit despre învăţământul po­litic.

Seara, citim copiilor din Dumbrava mi­nu­nată de M. Sadoveanu. Ingrid a ales cartea. Dumbrava minunată este pă­du­rea din Buciumeni şi se află la Buftea, la o depărtare de 14 km de Bucureşti. Buf­tea are o fabrică de vată, una de za­hăr şi alte întreprinderi, dar nici o in­sta­la­ţie de epurare a apei reziduale indus­triale şi a oraşului. Apele reziduale curg în lacul de la Buciumeni. Contaminarea lacului prin apele reziduale duce în fiecare toamnă la o moarte masivă a peş­tilor. Pe o suprafaţă de 4-6 ha înnoată apoi aproximativ 20 tone de peşti pe ju­mătate morţi care sunt, parţial, adunaţi şi aduşi în comerţ. O mare parte o strâng însă ţiganii. Întregul sat mă­nân­că pe săturate zile întregi.

Anul acesta, Dietmar este unul dintre cei aproximativ patruzeci de ingineri ai întreprinerilor din Bucureşti care au pri­mit sarcina să păzească peştii de hoţiile ţiganilor. El nu a făcut greutăţi oa­me­ni­lor. Peştii ar putea fi salvaţi într-un singur mod, în momentul în care ar fi lăsaţi să migreze în lacul învecinat, Mo­goşoaia. Acest lac este mai mare, apa mai curată. Cine voia însă să-şi asume responsabilitatea pentru această acţiu­ne? Cinci directori nu au fost în stare să ia nici o decizie. Întreprinderea Canal Apă Bucureşti (ICAB) nu are nici un in­te­res în salvarea peştilor. Dar, până la urmă, o parte din peşti au fost lăsaţi să migreze în lacul învecinat şi toată lumea a fost mulţumită. ICAB şi-a îndeplinit pla­nul la pescuit, o parte dintre peştilor au fost salvaţi, iar ţiganii au mai mân­cat o dată pe săturate. Toate părţile au fost mulţumite. Dietmar putea să aducă peşte acasă, dar i-a fost greaţă. Nici eu nu aş fi adus. Ce lux pentru aceste vre­muri! Soţul meu, inginer proiectant prin­ci­pal, apărător al peştilor, şi tocmai noi să dispreţuim peştele!

 

Notiţe din ziare

 

În Iugoslavia, conducătorilor auto le sunt distribuiţi 40 l de benzină pe lună.

La televiziunea română, programul este numai până la ora 22.

Se vorbeşte şi despre alte restricţii eco­nomice.

În Ungaria, benzina se scumpeşte.

Asemenea ştiri vin înaintea scumpirii pre­ţurilor sau ale raţionalizării.

Oamenii comentează aceste eveni­men­te, se enervează şi până la urmă toată lu­mea este pregătită sufleteşte ca ben­zi­na să se scumpească şi la noi.

Că lucrurile ajung atât de departe ni­meni nu se mai miră.

Să vedem cât va dura până să se dea şi la noi „porţia“ de benzină!

 

24 octombrie 1982

 

Campania de recoltare continuă. În Die Woche a apărut o scrisoare a unui cititor referitoare la aceasta. Iată ce scrie: tov. E.S. din Sibiu „conducere inos­pi­talieră la CAP în Ruşi“. Duminica tre­cu­tă, am fost trei sute de tipografi la CAP Ruşi. De data aceasta, ca să ajutăm la culesul porumbului. În gospodărie nu am fost primiţi, căci pentru aşa de mul­te ajutoare era pregătit un singur trac­tor cu două remorci. Bineînţeles că nu puteau fi aduşi toţi ştiuleţii de pe câmp doar cu acestea. Aşa încât, în ciuda tu­tu­ror dispoziţiilor, ştiuleţii rămâneau noap­tea pe câmp. Altădată, la strânsul re­col­tei ni se aducea apă de băut, la câmp. Duminica a lipsit şi asta. Explicaţia pen­tru proasta organizare ne-a dat-o ingi­ne­rul şef al CAP-ului: „pentru azi am pre­văzut vreme rea“. Desigur, nu e de mi­rare că, în faţa unei asemenea atitudini, entuziasmul ajutoarelor venite la re­col­tat dispare repede.

 

Azi este duminică, Dietmar a fost până la ora 14 la serviciu. Acum, mai mul­te întreprinderi lucrează şi dumi­ni­ca. Mă întreb: ce rost are o lună cu o sâm­bătă liberă, dacă trebuie să se lu­creze duminica? Bineînţeles că nimeni din întreprinderea lui Dietmar nu a lucrat ceva serios. El însuşi a citit Neue Literatur şi s-a întreţinut cu colegii.

 

La masa de seară copii protestează că nu există unt.

Eu: „Sunt atât de mulţi copii care nu au nici măcar o coajă de pâine uscată“.

Uwe: „... care mor de foame în Africa şi India“.

El ştie deja poezia asta. Totuşi, ea fo­lo­seş­te la ceva. Copiii mănâncă, oricum, mer­ge şi fără unt.

În săptămânile viitoare trebuie să fac o provizie de unt. Congelatorul este ori­cum gol.

 

25 octombrie 1982

 

Astăzi Uwe a adus de la şcoală un banc politic. În clasa elevului Bulă a fost fu­rat un ou. A doua zi a dispărut şi por­tre­tul lui Ceauşescu, care era atârnat deasupra tablei. Învăţătoarea află că elevul Bulă a făcut această ispravă şi îl întreabă pe elev de ce a făcut acest lucru.

Elevul Bulă, care nu lasă să-i scape oca­zia unei şterpeleli ouă, spune: „Azi un ou, mâine un bou“ (în română, aceste cu­vinte rimează). Elevul a îndepărtat cu grijă tabloul şi în acelaşi timp l-a numit pe preşedinte „bou“ (imbecil). Cel mai iu­bit fiu al poporului, aşa cum este el nu­mit de presă, un imbecil?

Uwe a reprodus cu exactitate bancul, deşi nu l-a înţeles. Îi explic bancul şi îi spun că nu este permis să povestim ban­curi politice. Pentru acest lucru poţi fi pedepsit şi poţi să ajungi la închisoare. Băiatul rămâne foarte impresionat de acest lucru.

După această conversaţie, Uwe merge în camera copiilor şi, un timp oarecare, co­pii se joacă liniştiţi. La un moment dat, Ingrid intră plângând în bucătărie. În mână are un pitic de cauciuc vechi care poartă ochelari şi în cap căciuliţă. Acest pitic a fost găsit pe terenul de joacă. Un pitic urât şi atât de vechi că i-au dispărut şi culorile. „Am spus, of­tea­ză Ingrid, că acesta-i Ceauşescu cu nă­sucul lui băgăreţ, şi Uwe mi-a spus că acum o să intru la închisoare. O să merg la închisoare, mamă?“ O liniştesc şi, peste câteva minute, fetiţa mea râde din nou.

 

27 octombrie l982

 

În această după-amiază am ore. La clasa a VI-a, Povestea înţeleptului şi a pes­ca­rului. La început lucrez cu elevii vo­ca­bu­larul. La cuvântul „Gelehrter“ (savant, înţelept) îi întreb pe copii „care sunt cei mai mari savanţi români?“. Răspuns prompt: „academician Elena Ceauşescu“. Nu am putut să mă abţin şi am ex­cla­mat „Bah“ şi am cerut şi alte nume.

(...)

Nu ne mai descurcăm cu banii. Avem da­torii la sora lui Dietmar, la tatăl meu, la mama mea. Aşteptăm ca să apară car­tea mea, numai atunci vom putea să ne plătim datoriile. Nu ne-am obişnuit încă cu aceste vremuri de sărăcie şi cheltuim prea mulţi bani. Costurile locuinţei şi te­le­fonul îmi înghit aproape tot venitul. Folosim maşina numai din două în două duminici, atunci când ne este permis să cir­culăm. În prima duminică este per­mi­să circulaţia maşinilor cu numere pare, în cealaltă a celor cu numere im­pa­re. Cu toate acestea, nu avem bani pen­tru benzină. Acum trebuie să plătim şi pen­tru locul de parcare din faţa lo­cuin­ţei. Acesta este un decret nou. Noi pri­mi­sem deja acest loc, în faţa locuinţei, după ce terenul fusese împărţit cu alţi lo­catari. Hotărârea Consiliului de Stat este din luna august şi prevede ca im­po­zitul pentru locul de parcare să fie plătit retroactiv din luna aprilie. În ianuarie urmează să fie plătit pentru anul care va veni. Pentru că noi nu vrem să plă­tim acest impozit, suntem copleşiţi de ru­găminţile a trei posesori de maşini ca să eliberăm locul şi să-l cedăm. Parcăm acum maşina la intrarea în bloc, într-un loc nefavorabil. Nu ne rămâne nimic alt­ceva de făcut. Fundătura noastră, care era un loc retras, este acum blocată de maşini. Copiii nu mai au nici un loc de joacă şi stau mai tot timpul în casă. De altfel, afară este şi prea murdar.

 

3 noiembrie l982

 

La şcoală, directoarea ne-a rugat în pau­ză să acordăm acestei acţiuni seriozi­ta­tea necesară şi să o ajutăm, fiind o mi­siune de partid, să facă un test la clasele 5-8. Testul suna aşa: „Ce colinde ştii?“. Copiii trebuie să scrie colindele pe care le cunosc pe o foaie de hârtie şi să o pre­dea nesemnată. Există colinde care sunt cân­tate din casă în casă în ajunul Cră­ciu­nului. În aceste cântece de Crăciun este vorba de naşterea lui Iisus, care a fost anunţată de stea. Apoi există şi co­linde nereligioase, care sunt cântate la Sărbătorile de iarnă inventate odată cu Pomul de iarnă şi cu Moş Gerilă. Elevii noş­tri ştiau colindele religioase (două treimi dintre elevi) sau nu ştiau niciu­nul. Însă nici un elev nu ştia vreo co­lin­dă socialistă. Rezultatul acestei an­chete era previzibil, iar profesorii se în­­trebau neliniştiţi care era scopul ei. Doamna T., profesoara de istorie, a pro­pus să fie falsificat rezultatul testului, pentru că, desigur, era vorba de o cap­ca­nă. Partidul voia să afle cum stăteau lu­crurile cu pregătirea ateistă şi ştiin­ţi­fică a elevilor din şcoala noastră. Am fost indignată de ideea falsificării rezul­ta­tului testului. Îmi era foarte clar cum se fac statisticile la noi şi că nu trebuie să avem încredere în ele. Ele sunt „aran­jate“ după necesităţile de moment. Profe­soara de română a susţinut că trebuie să-i învăţăm din nou pe copii în şcoală colindele socialiste, dar această idee nu a convins pe nimeni. Directoarea era serioasă, voia un rezultat real, dar, după ce i-a mai ascultat pe cei din jur, a fost de acord ca statistica să fie adaptată ne­ce­sităţilor momentului. Are cineva din­tre colegi chef ca, pe viitor, să se ocupe intensiv de educaţia ateistă a elevilor?

 

Traducere de Mariana Adameşteanu

TAGS :
Mai multe din Bucurestiul Cultural
Comentarii
Total 0 comments.
1674
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori