Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Ana Blandiana sau despre timp ca intensitate
2014-01-21
1

Cu fiecare nou volum publicat, Ana Blandiana confirmă acest titlu, de altfel parafrazat după o sintagmă folosită de ea însăşi în cartea prezentată aici. Privirea ei întoarsă spre trecut, dar şi spre sine însăşi scrutează cu luciditate, dar şi cu nostalgia unei idealităţi situate mai presus de contingent întâmplări din ultimele decenii, când viaţa ei, dar şi a noastră, a fost propulsată brusc pe altă orbită a timpului istoric. Deosebirea e că ea s-a aflat o vreme în chiar centrul ei bulversant şi a devenit actor principal.

Ca scriitoare, Ana Blandiana nu a uitat ni­ciodată că a fost şi este şi un om public, unul care are de spus ceva ca martor al tim­pului trăit împreună cu alţii. Mai rar cineva care să îngemăneze calităţi considerate, de obi­cei, contrarii: în poezia ei do­mină un lirism reflexiv, o nostalgie şi un sentiment al liniştii spiritualizate, com­binate firesc cu mesajul de ordin moral şi uneori po­litic, bine ţintit şi limpede exprimat. Timpul scrisului e un timp al trăitului, dar şi acel interval necesar fil­trării, reflecţiei şi regăsirii unui echilibru între emoţie, reacţie la cald şi punerea unei distanţe care să le evalueze în alt plan, fă­ră a le dilua cu totul, fără a le stinge. Ver­bul Anei Blandiana se animă din ele, chiar şi atunci când tonul este unul sentenţios sau analitic. Există deopotrivă în ce spune şi face acel dozaj necesar de pasiune care dă senzaţia binefăcătoare de viu, într-o lume a stereotipurilor şi a limbajului în­gheţat, a artificiului pretenţios şi narcisic, a unui alexandrinism vlăguit de substanţă sau a cinismului rece.

 

Cum se construieşte un destin

În Fals tratat de manipulare se vede foar­te bine că scrisul este pentru Ana Bla­n­diana nu doar o parte esenţială a vieţii ei, ci şi o formă de acţiune, o deschidere ne­cesară spre scena secundă a înţelesurilor, cele care vin din experienţa personală şi din perspectiva istorică în care aceasta se înscrie. Eseurile de diferite întinderi mă­soară faptele şi tâlcurile lor, conturează din­colo de ele o identitate.

De altfel, tema unui „autoportret cu pa­limpsest“ este în carte una esenţială.

Între adulări şi respingeri brutale, între re­cunoaşteri certe şi contestări violente sau doar parşive, între iluzii necesare şi căderi în realitatea ce le corectează adesea până la anulare, Ana Blandiana se confruntă cu oglinzile care tind să o facă prizoniera ima­ginilor îndreptate spre ea ca o nadă se­du­cătoare sau ca un năvod distrugător. Le face faţă cu luciditate, le înfruntă cu aer de amazoană ­- cum ar gândi prietena mea Adriana Babeţi -, se miră de jocul perfid al sosiilor internautice, de bârfele absurde din zvonistica publică sau de propriile na­i­vităţi, găsind o reparaţie pe măsură ce scrie, chiar şi atunci când rana pare încă vie.

Literatura e prin ea însăşi un mod de a crea distanţa potrivită pentru a exorciza răul şi a consemna încercările dificile. Blan­diana e însă deplin conştientă de fap­tul că privirea pe care o arunci asupra rea­lităţii este mai importantă decât realitatea, iar selecţia pe care memoria o operează este în stare să schimbe culoarea esenţială a lucrului amintit.

Despre ce alege să scrie în această carte? Ce ar putea afla din ea cei care sunt prea tineri ca să fi trăit acele lucruri sau poate prea bătrâni ca să accepte pariul autoarei în confruntarea cu memoria proprie şi cu memoria celorlalţi? Există un registru spe­cific în care generaţiile îşi trăiesc viaţa şi îşi pun în­trebările esenţiale. Ele di­feră după conţinut şi după răspunsuri sau pur şi sim­plu diferă prin faptul că se pun sau nu se pun. Pentru cel care le pune sunt însă şi o formă de a se defini, un exerciţiu de auto­cu­noaştere.

 

Lecţii de supravieţuire

Cum arată, aşadar, lumea în care a trăit Ana Blandiana şi care sunt gândurile, în­trebările şi sentimentele care le dau cu­loare în memorie? Scrie despre lume în comunism şi despre lume în post­co­mu­nism, despre lumea de la oraş şi cea de la ţară, despre lumea transilvană şi cea re­găţeană, despre universul vieţii personale şi cel al vieţii publice, despre im­po­si­bi­li­tatea de a le despărţi, despre interferenţele adesea brutale dintre ele şi dorinţa de re­tragere şi recul.

Întrebându-se până la obsesie (căci sun­tem manipulaţi de societatea în care trăim de când ne naştem, măcar pentru că i ne conformăm în mai mare sau mică măsură, pentru a-i aparţine) care e limita dintre autenticitate şi manipulare, cum pot de­veni acestea două feţe ale aceleiaşi realităţi sau cum pot fi detaşate una de alta cu bisturiul fin al nuanţelor relativizatoare sau al detaşării reflexive, Ana Blandiana se întreabă în fapt care e limIta dintre bine şi rău, dintre fumos şi urât, cum pot fi oa­menii mistificaţi sau se pot lăsa mistificaţi, cum instituţii ale statului, ca, de pildă, Securitatea comunistă, au instrumentalizat frica, spaimele individuale şi colective, ca să nu mai vorbim de vastul sistem de de­zinformare, repus după 1989 în funcţie cu puteri sporite de inerţia mentală a celor vizaţi, dar şi de posibilitatea neaşteptată pe care o deschide democratizarea ima­gi­nii mediatice.

De fapt, întrebarea fundamentală este cum binele cucerit cu sacrificii mari în 1989 poate fi corupt şi reconvertit, ca, de pildă, cum libertatea atât de mult visată poate fi folosită pentru a fura sau pentru a-ţi demola fără scrupule adversarul, min­ţind cu seninătate sau inconştienţă, din re­flex sau din calcul absurd. Sau cum re­ţe­lele vechii Securităţi funcţionează în con­tinuare, împiedicând justiţia să îşi facă da­toria sau cum ura cultivată ani de-a rân­dul divizează o societate ce părea solidară în momentul revoltei din 1989. Ceea ce atrage atenţia este uimirea mereu proas­pătă a autoarei în faţa diferitelor forme de abdicare morală, pe alocuri transformată în revoltă abia reţinută.

Falsul tratat de manipulare pune în lu­mină un cod etic, susţinut de pasiunea pentru idee şi principii. Mărturiile Anei Blandiana definesc un destin, dar şi o op­ţiune de viaţă, alegerea între singurătate şi angajarea sau dăruirea pentru ceilalţi fi­ind sursa unui conflict interior, a unei vulnerabilităţi esenţiale.

Textele Anei Blandiana ne conving mai ales prin puterea naraţiunii de a do­cu­menta şi argumenta. Texte precum Or­fa­nii, Nea Gheorghe, Prima manipulare, O întâmplare şi multe altele sunt proze, li­teratură adevărată, le citeşti cu sufletul la gură, sunt un fel de schiţe à la Caragiale în­toarse pe dos, căci plânsul, şi nu râsul e cel care domină, tragicul ia pe alocuri cu­loarea grotescului sau a absurdului; într-un registru mai blând, umorul, dozat cu ştiinţă, capătă un aer moromeţian, jocul între prim-plan şi fundal, schimbarea pers­pectivelor dă relief intenţiilor, iar re­flecţia morală sau filosofică vine doar să sublinieze accentele puse anterior. Ochiul poetic se exersează şi el într-un text pr­e­cum La cules ciuperci, o bijuterie li­te­rară.

 

Fiica suferinţelor nepovestite

Cândva, la Paris, prin anii ’90, în faţa stu­denţilor de la Sorbona şi a celor care fă­cu­seră exilul cel mai dur, am auzit-o pe Ana Blandiana vorbind despre „convertibilitatea suferinţei“. Este aceasta posibilă? Dacă da, Blandiana ştie cel mai bine preţul ce trebuie plătit.

În politică, ca şi în viaţă, ea nu e şi nu a fost un personaj tipic. Dorinţa de a nu se conforma şi de a nu se lăsa purtată de ma­gia puterii a făcut-o să îndrăznească şi să spere, să lupte construind, să inventeze for­me noi de acţiune civică. Cum s-a năs­cut îndârjirea ei şi oroarea de compromis, de laşitate şi de scufundarea în ne­di­fe­renţiat sau tăcere vinovată? Găsim un răs­puns posibil în relatările autobiografice. Considerându-se „fiica suferinţelor ne­po­vestite“ ale tatălui, care a făcut închisoare politică şi, abia eliberat, a pierit la 49 de ani într-un accident tragic, Ana Blandiana a găsit în memorie o formă de com­pen­sare, devenind, precum în alte împrejurări Monica Lovinescu sau Sanda Golopenţia, martor şi intercesor al memoriei. Me­mo­rialul Sighet este mai mult decât atât, e o construcţie instituţională pe care doar ener­gia ei şi a lui Romulus Rusan ar fi pu­tut să o realizeze. A investit în plus pres­tigiul propriu şi un entuziasm molipsitor, a ştiut să adune oamenii în jurul ei şi mai ales pe tineri, îndemnându-i să cerceteze trecutul şi aducându-le profesori ex­cep­ţionali pentru a le vorbi despre el.

Printre paginile cele mai incitante şi cu mare valoare testimonială sunt cele care vor­besc despre naşterea Alianţei Civice şi fră­mântările din care s-a născut PAC, eşecul acestuia şi a principiului Alianţei („Nu putem reuşi decât împreună!“), apoi al Convenţiei Democratice, despre Pia­ţa Universităţii sau mineriade şi despre în­ceputul care a fost crearea FSN. Nu mai puţin valoroase sunt paginile despre viaţa în comunism, de la percheziţiile din vre­mea stalinistă la opreliştile puse la ad­mi­terea în facultate sau interdicţiile suc­ce­sive de a publica, de la supraveghere, cen­zură şi izolare impusă la imposibilitatea so­lidarizării, de la frig şi penurie alimentară la pervertirea vieţii literare şi a criteriilor de recunoaştere socială.

Un număr imens de personaje prind con­tur în carte: de la poştaşul Ilie din Comana la memorabila întâlnire cu Mircea Eliade, de la Corneliu Coposu la elevii care vin la Şcoala de Vară de la Sighet.

Îţi dai seama, dincolo de toate, la ce ase­diu a fost supusă în toţi aceşti ani viaţa unei admirabile scriitoare şi a unui om pentru care supravieţuirea morală e con­di­ţia esenţială a supravieţuirii în general. //

 

// ANA BLANDIANA

// Fals tratat de manipulare

// Editura Humanitas, Bucureşti, 2013

TAGS :
Recomandari
Comentarii
Emil din Dublin 2014-01-27
Felicitari pentru articol.Am comandat cartea .Va multumesc.
Total 1 comments.
2456
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.