IVAN KRASTEV: Putin vrea să se asigure că o Ucraină lipsită de influența rusă este o Ucraină neguvernabilă

Până foarte recent, Europa trăia sub iluzia sfârșitului istoriei. Modifică Ucraina realitatea elitelor europene?

Ce am văzut în ultimele luni este că geopolitica s-a întors în Europa. Pe de o parte, avem o ordine internațională fundamentată pe putere și pe echilibre regionale de putere. Cheltuielile pentru apărare sunt din ce în ce mai mari în Asia, depășindu-le pentru prima dată pe cele din Europa. Simultan cu aceasta există o ordine europeană cu o logică diferită, bazată pe o securitate interdependentă, pe punerea în comun a suveranității, ancorată în domnia legii și un set de valori comune. Spațiul acesta cuprindea statele Uniunii Europene, dar în timp ar fi trebuit să includă și Rusia și Turcia. Oamenii credeau că războiul este încă posibil, dar nimeni nu mai credea că războiul este posibil în Europa. În aceste zile constatăm reîntoarcerea Europei în lume, revenirea în istorie și conștientizarea faptului că nu există o ordine europeană distinctă de cea internațională. Mai mult, înseamnă revenirea problemelor care țin de hard power și de componenta militară, iar pentru Europa toate acestea sunt chestiuni dureroase.

Cum vedeți lumea lui Putin? Este un nou Putin? Devine tot mai evident un pilon conservator care invocă drepturi istorice și etnice și care alimentează impulsuri anti-statu-quo.

Trei lucruri s-au întâmplat simultan. Primul ține de o creștere a capabilităților și a potențialului Rusiei. Ceea ce considerăm drept o transformare majoră din perspectiva valorilor este rezultatul faptului că, în anii ’90, Rusia era pur și simplu foarte slabă în raport cu Vestul și extrem de dependentă de sprijinul financiar oferit de Occident. O a doua tendință prinde contur în ultimii 14 ani: Rusia se revigorează economic, își modernizează armata, își recuperează puterea, având loc o (re)modelare a intențiilor și obiectivelor sale. O Rusie puternică vrea cu totul altceva decât o Rusie slabă. Nu în ultimul rând, mai există un aspect complet ignorat sau neobservat în Occident. Valul protestelor din iarna lui 2012 a determinat o schimbare, o evoluție importantă în interiorul regimului Putin. Putin a rămas la putere, dar în esență a fost o schimbare de regim. Înainte de 2012 avem preponderent un regim nonideologic, relativ depolitizat, care încearcă să integreze totul sub umbrela noțiunii de „democrație controlată“ (managed democracy). În iarna lui 2012, Putin a realizat că pentru a-și menține puterea avea nevoie de un nou tip de integritate și identitate ideologică, care presupunea un anumit nivel de confruntare cu Vestul. Mai mult, a realizat faptul că regimul său devine vulnerabil, chiar captiv în fața unei elite tot mai globalizate, care își ține banii în băncile Vestului. A rămas foarte surprins să-și vadă propria clasă de mijloc protestând pe străzile Moscovei. Nu în ultimul rând, a înțeles că la nivelul opiniei publice există o nevoie existențială, identitară de a înțelege despre ce este și ce înseamnă Rusia. Era și un moment în care naționalismul antiimigrație se afla în ascensiune. În timp, tot acest puzzle începe să se adune laolaltă. În cele din urmă, este o doctrină care speculează criza de leadership a Statelor Unite, fragmentarea Uniunii Europene, fiind totodată construită pe credința că, într-un moment de criză a globalizării, Rusia trebuie să-și consolideze poziția regională.

Care sunt obiectivele sale tactice în Ucraina? Rusia pare să alimenteze o mișcare de insurgență într-o Ucraină care seamănă tot mai mult cu un stat falimentar.

Nu cred că, în Ucraina, Putin urmărește cu prioritate obiective teritoriale. Sigur, situația este atât de volatilă, de schimbătoare, încât orice este posibil. Iar orice oportunitate în acest sens poate fi speculată. Dar, din perspectiva economică, Donețk și Lugansk, unde vedem apogeul violențelor, sunt cel mai puțin interesante pentru Putin. Dimpotrivă, Petrovsk și Harkov sunt elementele foarte importante ale complexului militaro-industrial rusesc. Dar nu cred că pentru Putin miza se reduce la două-trei regiuni din Ucraina, ci este vorba mai degrabă despre configurația extinsă a noii ordini europene. Mai întâi, vrea să se asigure că, dacă Ucraina nu se va mai afla sub influența Rusiei, atunci nimeni nu va fi capabil să guverneze Ucraina. Pentru prima dată Putin își arată forța mizând pe puterea sa de a distruge, de a semăna dezordine, pentru că în cele din urma unda de șoc se va revărsa și în Uniunea Europeană. Să nu uităm că în gândirea de politică externă rusească există un segment important pentru care Ucraina nu a avut niciodată capacitatea de a fi un stat suveran funcțional, lipsindu-i o identitate culturală puternică și o economie sustenabilă. De aici concluzia că, dacă Ucraina nu poate fi independentă, atunci va fi întotdeauna o țară condusă și controlată de cineva. Pentru Rusia nu există niciun scenariu în care Ucraina este lăsată să se descurce singură, să fie pe cont propriu. Acum Putin încearcă să arate Vestului cât de mari sunt costurile asociate controlului Ucrainei. Cu alte cuvinte, el le spune europenilor: „vreți să controlați Ucraina? Încercați! Eu doar am să continui să măresc costurile“. El înțelege că Ucraina nu este o miză existențială pentru Europa și în niciun caz pentru statele din Vechea Europă. Mizează pe faptul că Europa nu va plăti la nesfârșit un cost prea ridicat pentru Ucraina. Știe că Ucraina este un subiect mult mai important pentru Rusia decât este pentru Europa. Totodată, vrea să arate societății ucrainene că nu poate să supraviețuiască fără Rusia și nici să conteze pe sprijinul Europei. În acest context, este foarte probabil ca astăzi să vedem o escaladare, iar mâine o detensionare, doar pentru a relua tot ciclul imediat după. Care este sfârșitul jocului? Cred că ceva asemănător cu Bosnia-Herțegovina, un fel de protectorat în cotutelă, condus deopotrivă de Rusia și Uniunea Europeană. De aici și presiunea pentru federalizare. Pe de altă parte, Putin nu vrea ca Moscova să plăteasca un cost prea mare, precum administrarea Estului Ucrainei.

Însă, prin criza din Ucraina, Putin câștigă timp prețios și mai ales legitimitate. Criza economică din Rusia nu are legătură cu Ucraina sau cu sancțiunile economice impuse. Practic, modelul rusesc a atins punctul în care și-a epuizat potențialul de creștere economică. Legitimitatea lui Putin nu mai este legată doar de capacitatea guvernului său de a crea bunăstare socială, ci și mobilizare patriotică. Am vizitat Moscova cu câteva săptămâni în urmă, iar mobilizarea patriotică este absolut incredibilă, o observi la fiecare colț.

Este fragmentarea, chiar dezbinarea europeană un stimulent pentru Putin?

Desigur. Este bine cunoscut faptul că slăbiciunea este o invitație la agresiune. Dar vorbim de ceva chiar mai profund. Putin vede Europa ca o putere decadentă, aflată într-un declin moral uriaș. Mai mult, crede că va exista o schimbare substanțială în Europa, pe măsură ce partidele de extremă dreaptă devin tot mai influente pe scena politică mainstream. Revoluția ucraineană este un simbol a tot ceea ce este rău, decadent în Europa de astăzi: flirtează cu puterea celor fără de putere și relativismul moral. Din această perspectivă, războiul său este și despre cum va arăta Europa viitorului.

Totodată, Putin vede criza din Ucraina ca un test major pentru relațiile dintre Europa și Statele Unite. La un anumit nivel, pentru Washington este mult mai ușor să adopte poziții tranșante față de Rusia, pentru că gradul de interdependență economică este foarte limitat, iar cartea antirusă este destul de populară pe scena politică internă. Nu există un lobby pro-Rusia care să preseze pentru adoptarea unor sancțiuni soft, iar comunitatea de afaceri este dezinteresată. Pe de altă parte, toată lumea știe că Washingtonul nu este interesat de opțiuni militare. Cu alte cuvinte, retorica americană sună destul de radical, de fermă, dar în același timp toată lumea știe ce nu vor face americanii. Toate aceste aspecte fac relațiile dintre America și Europa foarte dificile, pentru că europenii știu că doar ei sunt cei care vor plăti costurile sancțiunilor, iar pentru anumite țări, inclusiv a mea (Bulgaria), prețul intern va fi unul foarte ridicat. În Bulgaria există un sentiment prorus substanțial la nivelul opiniei publice, o parte semnificativă a elitelor politice este pro-Moscova și, în consecință, există teama că sancțiunile UE vor avea drept rezultat destabilizarea politică a țării.

Nu în ultimul rând, extrem de importantă este variabila germană. Și cred că în acest caz Putin greșește, citind eronat poziția germană. Desigur, opinia publică germană rămâne foarte reținută față de orice potențială confruntare cu Rusia. Dincolo de interesele imediate ale comunității de afaceri, există mai mulți factori care explică această stare de fapt, unul dintre aceștia fiind acela că, pentru generația sub 30 de ani, neîncrederea în Statele Unite (foarte probabil pe fondul scandalului NSA) este mult mai mare decât cea în Vladimir Putin. Însă am sentimentul că atât Merkel, cât și ministrul de Externe Steinmeier au ajuns la concluzia că a venit vremea ca Germania să își asume leadershipul în politica externă europeană, iar, pentru a dobândi legitimitatea necesară și pentru a dovedi că poate să conducă în interesul Europei, Germania ar trebui să demonstreze că este gata să adopte poziții care sunt împotriva intereselor sale pe termen scurt. În această perspectivă, estimez că politica externă și poziția germană vor fi mult mai dure decât anticipează Moscova. Dacă Berlinul ajunge să creadă că slăbiciunea europenilor va conduce la și mai multă fragmentare și chiar la o destabilizare a Uniunii Europene, impulsionându-l și mai mult pe Putin, mă aștept la o poziție foarte diferită a Germaniei față de cea cu care ne-a obișnuit până acum.

A venit oare vremea pentru un pivot al NATO pe flancul estic, pentru desfășurarea infrastructurii militare a Alianței din Vechea Europă pe granița estică?

Să nu uităm că flancul este foarte divizat. Avem state precum Polonia, statele baltice, România foarte interesate de o astfel de mișcare. Pe de altă parte, avem Ungaria, Slovacia și Bulgaria, care sunt mult mai puțin favorabile militarizării flancului estic.

Unul dintre lucrurile foarte importante care au schimbat peisajul în ultimii cinci ani este emergența Poloniei ca jucător regional capabil să coaguleze coaliții care să avanseze interesele flancului estic. Desigur, secretul succesului său stă în capacitatea de a convinge Germania că ceea ce Polonia dorea să realizeze era și în interesul întregii Europe. În ceea ce privește pivotul NATO, cred că vom asista la o reprioritizare a relațiilor dintre anumite state situate pe flancul estic și Statele Unite, însă toate aceste inițiative trebuie ancorate într-un context regional mai larg, care include puterile mainstream, tradiționale europene: Franța, Marea Britanie și mai ales Germania. Spuneam că succesul politicii externe poloneze pe scena politică europeană a depins de capacitatea de a atrage Berlinul de partea sa. Orice rebalansare, apropiere între Europa de Est și Statele Unite care se face fără cooptarea Berlinului sau chiar în detrimentul Germaniei nu va funcționa. Germania este o variabilă extrem de importantă, inclusiv pentru România, din perspectiva elaborării strategiei sale pentru Republica Moldova. Orice strategie care nu include și factorul german nu va avea succes. Există numeroase constrângeri, însă nu putem să nu observăm că Germania se află într-un proces substanțial de regândire a identității sale în politica europeană.

În Ucraina a fost încălcată norma pivot, principiul cardinal al ordinii internaționale. Va avea comportamentul Moscovei un efect demonstrativ și pentru alte puteri cu agende anti-statu-quo față de normele propriilor regiuni?

Este foarte posibil. Criza din Ucraina va avea o dimensiune suplimentară, subestimată până acum. Când vorbim de încălcarea regulilor și a normelor, tindem să prezentăm Vestul ca fiind comunitatea internațională. Însă față de anexarea Crimeii, celelalte state BRIC (Brazilia, India, China) au avut o poziție ambivalentă și nu au votat în Consiliul de Securitate. Mai mult, sondajele din India și China reflectau o opinie publică destul de înțelegătoare, chiar favorabilă față de motivațiile Rusiei. Vestul trebuie să fie foarte atent să nu ajungă izolat. În cele din urmă, normele și regulile sistemului internațional depind și sunt ancorate într-o anumită constelație de putere. Este foarte greu să îți susții propriile reguli, dacă nu ești perceput ca fiind suficient de puternic. Discursul și acțiunile Statelor Unite din ultimul timp au contribuit din plin în alimentarea acestei percepții. Când președintele Obama a enunțat o linie roșie în Siria, fără a reacționa în momentul în care aceasta a fost încălcată, nu doar normele, ci însăși noțiunea de linie roșie este golită de orice conținut și credibilitate. Pur și simplu nu mai există. La toate acestea se adaugă rezistența publicului american față de orice noi acțiuni și intervenții majore departe de propriile granițe. Îmi este teamă că această spirală a politicii simbolice unde vorbim din ce în ce mai dur și mai ferm, dar facem din ce în ce mai puțin, cu opinii publice tot mai cinice, va avea un efect de bumerang. Opinia publică este și cea care face diferența între Rusia și Uniunea Europeană. În Rusia, opinia publică este mândră, naționalistă, îi pasă de Crimeea, proiectează un sentiment de încredere, crede că istoria este de partea lor. Dimpotrivă, Europa este ținutul dilemelor: ce suntem gata sau nu să apărăm?, pentru ce suntem gata să ne sacrificăm? - sunt întrebări care vor veni în toate țările. Și cred că vom obține răspunsuri foarte diferite.

Interviu în exclusivitate cu IVAN KRASTEV, președintele Centrului pentru Strategii Liberale de la Sofia și cercetător la Institutul de Științe Umaniste (IWM) din Viena

Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA