Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Dezbatere GDS
Religia în spațiul public și în învăţământul şcolar

Joi, 12 iunie, Grupul pentru Dialog Social a organizat dezbaterea cu tema Religia în spaţiul public şi în învăţământul şcolar, moderată de Eugen Ciurtin. La dezbatere au participat reprezentanţi ai cultelor, ai Ministerului Educaţiei, ai Secretariatului de Stat pentru Culte şi ai societăţii civile. Publicăm în continuare extrase din această dezbatere.

EUGEN CIURTIN (GDS, istoric al religiilor):

Mă bucur că sunt aici de faţă, mai mult de­cât în alte contexte, reprezentanţi ai mai multor biserici, ai guvernului, per­so­na­li­tăţi din societatea civilă şi sper ca această dezbatere să fie suficient de fructuoasă. Mi se pare că avem o agendă comună, câtă vre­me e vorba de spaţiul public.

Tehnicile de a dezbate şi de a ajunge să fii înfrânt sau câştigător într-o dispută ar­gu­mentativă nu vin dintr-o universitate pre­cum Bologna sau Oxford din sec. XII, ci din cea mai mare universitate medievală, în Nalanda, care e în nordul Câmpiei Gan­getice, unde, între sec. V şi sec. VIII, s-a elaborat cea mai fluidă şi cea mai tehnică metodă de a dezbate între religiile asiatice, la origine o metodă buddhistă. Ei au în­vă­ţat unii de la alţii cum să se recunoască, atunci când trebuie, onest, înfrânţi. Dacă dez­ba­terea de azi are un sens, îl are în pri­mul rând în a diminua un pic enormul grad de ipocrizie şi de interese mai mult sau mai puţin avenite care există pe tema religiei în spaţiul public în România con­tem­po­rană.

Sunt câteva teme pe care cu toţii le cu­noaştem şi pe care am vrea să le dezbatem împreună. Prima ar fi foarte recentul pro­tocol, care la început a avut un caracter secret, semnat între Ministerul Educaţiei, Secretariatul de Stat pentru Culte şi Biserica Ortodoxă Română, prin care, de exemplu, încadrarea personalului didactic pe catedre de religie la cultul ortodox în unităţi de învăţământ preuniversitar se fa­ce cu avizul scris al reprezentanţilor BOR. În al doilea rând, ne interesează situaţia practicării unor valori educative ale re­li­gi­ei în şcolile secundare sau gimnaziale din România. De asemenea, aşa cum colegii de la HotNews au semnalat cu promp­ti­tu­dine şi acurateţe, discutăm despre situaţia propriu-zisă din teren, acolo unde trebuie să beneficiem de contactul democratic în­tre valori religioase şi învăţământ. Sunt cel puţin bizarerii, sunt lucruri care în­calcă drepturile şi libertăţile civile şi des­pre care vă invit să vorbim.

Am să vă ci­tesc un fragment, o poziţie a d-lui Andrei Pleşu despre ma­nua­lele de religie, un text publicat în mai 2008:

„Se vorbeşte cu atâta incult parapon despre religie, încât nu e de mirare că tot ce ţine de sfera ei ameninţă să su­com­be în barbarie comportamentală şi ig­no­ranţă. E drept, nici slujitorii Bisericii nu par pregătiţi să reacţioneze adecvat. În­văţământul religios e practicat, adesea, la un nivel inadmisibil, cu accente ru­di­mentar apologetice, ridicol etniciste, stră­i­ne de orice subtilitate, de orice graţie teo­logală. Nevrednicia unor dascăli e la fel de vinovată de paloarea educaţiei re­ligioase ca şi discursul laicizant la modă. E nevoie de o reformă tenace şi profundă pentru ca studiul religiei să capete stil, bun-gust şi gust bun.

Îmi e totuşi imposibil să înţeleg pe ce se bi­zuie alergia unora la ideea însăşi a unei educaţii religioase cuviincioase. Bi­ne condusă, ea nu poate decât să con­so­lideze educaţia pură şi simplă, să-i dea anvergură şi temei. Ce e rău şi urât în marile texte sacre ale lumii? Ce tip de anes­tezie intelectuală te poate face să priveşti chiorâş spre Upanişade şi spre Coran, spre Canonul Buddhist şi spre Bi­blie? Ce specie de anestezie sufletească poa­te anula savoarea marilor mistici de pretutindeni? Cât trebuie să fii de sim­plificat lăuntric, ca să nu percepi am­ploarea nelumească a reflexiei teologice, a efortului ascetic, a aspiraţiei ultime? Şi cât de smintit trebuie să fii că să te simţi atins în demnitatea raţiunii tale de ve­cinătatea lui Lao-tse, a lui Shankara, a Sfântului Augustin, a Magistrului Eck­hart, a lui Pascal, a lui Vasile cel Mare sau a lui Grigorie Palama?“.

 

Protocolul cu BOR, parte a unei normalităţi

GABRIEL ISPAS (secretar general adjunct în Ministerul Educaţiei Naţionale):

Protocolul semnat de Ministerul Educaţiei cu Patriarhia Română şi Secretariatul de Stat pentru Culte nu a avut niciodată un caracter secret. Protocolul a fost semnat în 29 mai, joi, la orele 18. Vă daţi seama, ni­ciun ministru sau secretar de stat nu a plecat cu registrul de intrări-ieşiri pentru a da un număr protocolului respectiv. Du­pă ce s-a semnat formal protocolul, acesta a urmat calea firească de înregistrare la toate instituţiile. De altfel, chiar înainte de orice dezbatere contradictorie în spa­ţiul public, la 30 mai MEN a postat pe pagina de Internet un comunicat de presă în care anunţă, pe de o parte, încheierea acestui protocol, pe de altă parte, care sunt principalele elemente ale acestuia. Dacă protocolul ar fi avut un caracter se­cret, categoric era imposibil ca ministerul să devoaleze conţinutul acestui protocol.

Mă bucur că sunt aici de faţă, mai mult de­cât în alte contexte, reprezentanţi ai mai multor biserici, ai guvernului, per­so­na­li­tăţi din societatea civilă şi sper ca această dezbatere să fie suficient de fructuoasă EUGEN CIURTIN

De ce s-a semnat acest protocol? Pentru că ţine de firesc şi de respectarea legilor în vigoare în acest moment în România. Primul protocol semnat între BOR şi MEN după revoluţie datează din 1990, pre­ve­derile fiind cvasiidentice cu cele care sunt în acest protocol, mă refer la fondul pro­blemei. Protocolul nu conţine niciun fel de dispoziţie care să încalce nici Cons­ti­tuţia, nici drepturile şi libertăţile cetă­ţea­nului, nu încalcă nici dispoziţiile Legii edu­caţiei naţionale, cu atât mai puţin ale Legii cultelor. Legea educaţiei vorbeşte des­pre predarea religiei în şcoală. Legea cultelor stabileşte mai departe şi modul în care trebuie să se realizeze colaborarea din­tre culte şi MEN. Ministerul nu-şi pier­de caracterul laic prin acest protocol, în­văţământul românesc rămâne cum a fost şi până acum. Singura diferenţă este că încercăm să identificăm mecanisme care să ne ajute să depăşim elementele mai pu­ţin plăcute din practică. Într-o dezbatere pe care a organizat-o HotNews spuneam, în urmă cu două-trei luni, că sunt, într-adevăr, multe lucruri care trebuie reglate în partea de programă şcolară, în partea de curriculă şi în modul în care arată ma­nualul de religie şi că împreună trebuie să facem un efort pentru a îmbunătăţi aceste lucruri. Semnarea protocolului între MEN şi BOR, din punctul nostru de vedere, nu este decât o parte a unei normalităţi pe care ne-o dorim în colaborarea dintre ins­tituţiile statului şi cultele religioase. Evi­dent, MEN nu este deschis numai către BOR, care este majoritară din punctul de ve­dere al cultului pe teritoriul României. Des­chi­de­rea este totală şi spre celelalte culte.

Circulara controversată a inspectorului şcolar de religie

GABRIEL LIICEANU (GDS):

Am citit pe HotNews o ştire despre ins­pectorul şcolar de religie din judeţul Gorj, Ştefan Cristian Vătafu, care a transmis o cir­culară către profesorii de religie din ju­deţ. Iată cum sună ea:

„Vă rog să-mi trimiteţi situaţia din uni­tăţile de învăţământ unde predaţi, cu ur­mătoarele: 1) situaţia cultelor neopro­tes­tante în şcoală; 2) numărul familiilor he­terodoxe din localitatea respectivă şi da­că acestea dispun de casă de rugăciune; 3) numele pastorului; 4) implicarea preo­tului paroh în relaţia cu şcoala şi în ac­tivitatea de combatere a acestui fe­no­men. Eu voi trimite Mitropoliei situaţia pe care o voi primi, de aceea vă rog să res­pectaţi termenul şi rog seriozitate!“.

E posibil ca un inspector şcolar din mi­nisterul dvs. să ceară o asemenea bază de date pentru Mitropolie? Care este cadrul legal care permite o asemenea iniţiativă, privitoare la celelalte culte creştine re­cu­noscute oficial de statul român?

În urmă cu două săptămâni a venit în Ro­mânia un faimos jurnalist şi autor francez, Jean Sévillia, care a ţinut o conferinţă des­pre religiile din Franţa. La un moment dat, a fost întrebat din sală câţi credincioşi musulmani există în Franţa. Şi el a spus: „Nu există în Franţa statistici cu prac­ti­canţii nici unui cult, pentru că iden­ti­tatea religioasă a unui individ ţine de in­timitatea lui, de privacy-ul lui. E treaba lui în ce crede, nu a societăţii. Nu există cifre oficiale în acest sens“. Și atunci în­treb încă o dată: cu ce titlu şi la iniţiativa cui a cerut inspectorul Ştefan Cristian Vă­tafu această informaţie? Cu ce acoperire le­gală a făcut-o?

 

GEORGE GRIGORIŢĂ (consilier patriarhal):

Aş dori să fac o mică corectură la ceea ce a spus d-l Liiceanu. În Franţa, fenomenul re­ligios este foarte bine monitorizat. Mi­nis­terul de Interne ştie foarte exact cine şi ce orientare religioasă are. Probabil că ştiţi că anumite grupări sectare sunt in­ter­zise în Franţa.

Ne-am adunat aici ca să discutăm religia în spaţiul public. Am văzut că cel care ne moderează este specialist în istoria re­li­giilor, cu toate că am considerat că ar fi fost bine să fie cineva care e specialist în pedagogie, care are un cuvânt de spus în ceea ce înseamnă învăţământul. Noi, Bi­se­rica, suntem acuzaţi de diferite lucruri la care trebuie să răspundem. Nu ne ferim şi putem să răspundem. Eu cred că ar trebui să continuăm într-un alt spirit, şi anume să vedem ce înseamnă religia, în primul rând, din punct de vedere pedagogic, ce anume vă deranjează pe unii dintre dvs., că nu toată societatea civilă este împotriva acestui protocol care a fost încheiat, şi să discutăm punctual pe acele lucruri şi să vedem unde putem să ajungem la un con­sens şi unde nu.

GABRIEL ISPAS:

Să răspund la întrebarea d-lui Liiceanu. Şi în inspectoratele şcolare, ca în tot în­vă­ţământul, ca în toate sectoarele de ac­ti­vi­tate, sunt oameni cu mai multă minte, cu mai puţină minte, mai habotnici sau oa­meni care au o viziune a viitorului. Da­ţi-mi voie să cataloghez, neprotocolar, un ase­menea demers ca fiind de maximă pros­tie. Un inspector şcolar nu trebuie să aibă o asemenea conduită, pentru că, în pri­mul rând, la nivel de învăţământ re­li­gi­os, în şcoa­lă, nu vorbim de prozelitism şi, în al doi­lea rând, nu facem prin şcoală un in­ven­tar al cultelor şi al orientărilor religioase.

 

Catehizarea pe bază de teroare şi cultura urii

GABRIEL LIICEANU:

Trebuie să reglaţi situaţia. Dacă dvs. sun­teţi indignat, dar omul acela continuă să funcţioneze ca inspector şcolar, ceva nu e în regulă.

Nu contest nicio clipă nevoia educaţiei re­li­gioase bine făcute în şcolile noastre. În schimb, nu mă pot abţine să-mi exprim motivele de îngrijorare legate de raportul dintre Biserică şi învăţământ în forma lui actuală.

Prima mea îngrijorare e legată de efectele ne­faste pe care le poate avea educaţia re­li­gioasă dacă e prost făcută. Dacă un pro­fe­sor de matematică, de filologie sau de fi­zi­că e mediocru, urmările mediocrităţii sale nu vor greva întreaga viaţă a elevului. Exis­tă posibilitatea înlăturării lor, cândva. Sau, oricum, ele nu-i vor mutila mintea şi su­fletul. Dar dacă un profesor de religie nu are harul didactic necesar şi nu ştie să facă din predarea religiei un fapt autentic de edificare a personalităţii copilului, efec­tele pot fi dramatice şi ireversibile. Când un profesor de religie intră într-o şcoală şi le spune copiilor că Soarele se învârte în jurul Pământului, că Galilei şi Copernic au bătut câmpii asta este o dramă şi, din toată povestea asta, iese discreditată Bi­se­rica. Pentru o vreme cel puţin, copilul va fi dezorientat, dar în scurtă vreme va afla că preotul i-a spus o enormitate. Nu mai vorbesc de conflictul care se creează între ma­terii înlăuntrul şcolii, iar Ministerul Edu­­caţiei bănuiesc că nu poate fi indi­fe­rent în faţa faptului că la fizică şi la as­tronomie se învaţă un lucru, şi la ora de religie se în­vaţă opusul. Nu trăim în se­co­lul XII. Bi­se­rica trebuie să aibă abilitatea şi supleţea de a-şi potrivi paşii cu cei făcuţi între timp de ştiinţă şi să-şi delimiteze ferm te­ritoriul ei. Religia nu e chemată as­tăzi să se războiască cu fizica, astronomia şi bio­lo­gia, decât cu riscul asumat de a se compromite.

Alte exemple, care mi-au fost relatate de părinţi realmente îngrijoraţi şi adesea in­dignaţi de poveştile cu care veneau acasă de la orele de religie copiii lor. Un preot pro­fe­sor, de pildă, crede că e normal să le spu­nă copiilor că, dacă nu vor ţine Postul Mare, deci 40 de zile plus Săptămâna Pa­ti­mi­lor, vor ajunge în iad. Părinţii care îmi po­vesteau asta erau medici. Vă daţi seama cum au evaluat ei performanţa preotului care îi învăţa pe copiii de 8 ani că, vreme de 50 de zile, în plină perioadă de creş­te­re, nu aveau voie să mănânce carne, ouă, lap­te sau prăjituri. Păi asta e o barbarie, dom­nilor! Eu ţin minte că această cutumă, în anii ‘60, fusese suprimată în Biserica Or­­todoxă pentru copii, bătrâni şi bolnavi. Să înţeleg că ea a revenit? Alt exemplu: „Co­pii, dacă vă uitaţi duminica la film, veţi ajun­ge în iad!“. Sau: „Copii, spuneţi-le pă­rinţ­i­lor voştri că, dacă nu mergeţi du­mi­nica la biserică, veţi intra cu toţii în iad!“. Ce este asta? Catehizare pe bază de teroare?

Ce vreau să spun? Că nefiltrarea, la nivelul exigenţelor pedagogice, a calităţii pro­fe­sorului de religie poate să aibă urmări ne­faste. A preda religia în spiritul creş­ti­nis­­mului autentic, evanghelic, a cultiva to­le­ranţa, şi nu fanatismul, ecumenismul şi iu­birea, şi nu dispreţul şi ura faţă de alte religii, implică o enormă res­po­n­sa­bi­litate şi cere o doză de supleţe şi ra­fi­na­ment spi­ritual. A modela mentalul cuiva la vârsta ma­ximei lui plasticităţi este un lucru ex­trem de delicat. Avem noi destui preoţi pregătiţi să facă faţă acestei teribile sar­cini? Prin urmare, răspunderea pe care şi-o ia Biserica în clipa în care atestă ca­li­ta­tea unui profesor de religie este enormă.

De fapt, ce ne propunem noi prin orele de religie? Realizarea unei educaţii religioase, în sensul de catehizare? Sau obţinerea unei culturi religioase, în sensul de cu­noaştere a textelor fondatoare ale creş­ti­nis­mului? Eu cred că amândouă sunt nec­e­sare. Pentru că a nu şti Biblia este un fapt de incultură crasă pentru un european. Un om care nu cunoaşte Biblia nu are ac­ces la alfabetul culturii europene şi riscă, de pildă, să se plimbe prin marile muzee ale Europei ca pe o plantaţie de cartofi. Un copil se cuvine să înveţe Crezul, dar, deo­potrivă, să ştie cine e Iosif, cine e Avraam, ce înseamnă ispitirea din pustiu, Golgota etc. Și, mai ales, să înţeleagă care e formidabila încărcătură etică a textelor creştine, aceea care te face să fii creştin chiar şi atunci când uiţi să te duci du­mi­nică de duminică la biserică.

Trebuie să reglaţi situaţia. Dacă dvs. sun­teţi indignat, dar omul acela continuă să funcţioneze ca inspector şcolar, ceva nu e în regulă. GABRIEL LIICEANU

În sfârşit, ca unul care aparţine Bisericii Ortodoxe, am dreptul ca să mă raportez la preot ca unul ce aşteaptă să fie slujit faţă de cel care-l slujeşte. Drept care nu-mi pot reprima uimirea când văd slujitori ai Bisericii intrând în jocuri politice. Am citit site-uri şi bloguri ale unor preoţi care mi-au dat fiori. Valorile religiei creştine sunt mila, iubirea şi toleranţa, nu fanatismul şi ura. Există un preot în Alexandria, cred că Picioruş îl cheamă, care are un blog in­titulat Teologie pentru azi. O platformă or­todoxă pentru... o reală post­mo­der­ni­tate. Ce e în capul unui preot care-şi in­titulează astfel blogul? Iar înăuntrul blog-ului ştiţi despre ce e vorba? Despre cul­tu­ra urii. D-l Picioruş se pare că a fost ne­voit să scoată de pe blog chestiile cele mai bătătoare la ochi, pentru că cititorii in­dig­naţi au intrat în contact cu episcopul din Ale­xandria, care l-a chemat pesemne la or­dine şi l-a pus să şteargă cele mai agre­sive articole. Erau scrise într-un limbaj de mai­dan, cu invective de tip Antena 3. Țin­ta lor erau intelectualii de carura lui Pleşu şi Patapievici (puşi, desigur, sub stigma „intelectualii lui Băsescu“), care au făcut pentru Biserica Ortodoxă şi pentru cultura religioasă din ţara noastră cât cei mai buni slujitori ai ei! E posibil ca o faţă bi­se­ri­cească să se comporte ca un activist PSD? Asta e chemarea unui preot? Când cineva intră în tagma preoţească, când este hi­ro­tonisit, el e decretat „vrednic“ (dignus est) pentru această profesiune. Este oare un preot care instigă la ură contra in­te­lec­tua­lilor de vază ai ţării sale cu adevărat „vred­nic“? Aceeaşi întrebare mi-am pus-o în privinţa preoţilor (anonimi!) care în­tre­ţin site-ul Război întru cuvânt. Înăuntrul unei biserici creştine care, prin vocaţia ei, slujeşte pacea, iubirea şi îndurarea, cu­vân­tul-călăuză aici este, iată, „război“. Sunt de găsit în acest site apărarea obsc­uran­tis­mului celui mai cras, răfuiala cu inte­lec­tualii, contribuţia pasională la scindarea po­litică dezastruoasă care s-a produs în so­cietatea românească în anii din urmă. Îşi permite Biserica noastră să trăiască cu ase­menea slujitori în sânul ei? Nu com­pro­mit ei Biserica şi nu zădărnicesc oare mun­ca celor cu adevărat vrednici?

Un ultim motiv de îngrijorare e cel pe ca­re l-am sugerat la început, evocând exem­plul inspectorului Vătafu. Biserica Or­to­do­xă Română afirmă că are în centrul ac­tivităţii ei ecumenismul. Iar Uniunea Eu­ropeană, din care, slavă Domnului!, fa­cem parte, are şi ea la loc de cinste, prin­tre va­lorile ei, ecumenismul. Eu cred în dia­logul dintre religii, nu în excluderea ce­lui­lalt. Dar cum să mă mai mir de Mi­tro­polia gor­jană, când am auzit din gura pă­rintelui sta­reţ, cu ocazia unei vizite la Mă­năstirea Va­to­pedu de la Muntele Athos (cred că era prin 2006), că protestanţii şi ca­tolicii sunt slujitorii diavolului? Cum ara­tă o Europă contemporană divizată creş­tin-cultual în marginea unor detalii doc­trinare, a unei sim­ple conjuncţii? Toţi creş­tinii mărtu­ri­sesc credinţa lor în Christos ca Fiu al lui Dum­nezeu şi purtător al unui mesaj uni­versal de mântuire. De ce există atunci aceas­tă ură între confesiuni şi de ce alcă­tu­ieşte o mitropolie baze de date pe confesiuni?

BOR nu are autoritate asupra inspectorului de religie

Pr. IONUŢ CORDUNEANU (vicar administrativ patriarhal):

Aş vrea să încep referindu-mă la cazul de la Gorj. Consider că acest protocol tocmai asta încearcă să preîntâmpine, să clarifice: care sunt atribuţiile şi nivelul punctual de legătură cu Biserica al fiecăruia dintre aces­te proiecte ale profesorului de religie, mai strictă, pentru că ora de religie este con­fe­sională în România. Nu avem o auto­ri­tate directă asupra inspectorilor de re­ligie. În protocol nu spune nicăieri că i-am numi sau că am acorda binecuvântarea pen­tru ins­pectorul de religie. Nu pentru că acel ins­pector de religie este inspector şi pen­tru profesorii de religie ai altor cul­te. Sunt judeţe în care ortodocşii sunt mi­no­ritari, în care profesorii de religie cei mai mulţi apar­ţin romano-catolicilor, re­for­maţilor, deci nu se pune problema. În schimb, se vor­beşte de cooperare, co­la­bo­rare şi de fap­tul că ne informăm reciproc despre moda­li­tăţi, despre cele constatate, pentru că mulţi ne spun nouă direct des­pre calitatea unor profesori de religie. Da­că ei lipsesc de la ore este o problemă ad­ministrativă, ţine de Ministerul Educaţiei. Dacă, în schimb, eroarea apare de la doc­trină sau de la morală, acest lucru nu-l mai poate evalua statul. Statul nu are ca­litatea să aprecieze dacă un profesor de religie ortodoxă chiar predă religie orto­doxă sau altceva.

Consider regretabil ce a făcut acel ins­pec­tor, şi-a depăşit clar atribuţiile. Nu am în­ţeles şi nu s-a precizat cine i-ar fi cerut de la Mitropolie, ce putea să facă cu acele da­te la Mitropolie, dacă era o curiozitate per­sonală a lui. Nu centralizăm astfel de si­tua­ţii la nivelul Patriarhiei. Nu văd de ce le-am fi cerut, pentru că avem preoţi şi pro­topopi care pot să informeze asupra si­tua­ţiei con­fesionale în localitatea respec­tivă, dacă mai sunt şi alte confesiuni, dacă este un pro­ze­litism licit sau ilicit, dacă este pro­po­vă­duire sau este o cumpărare. Deci, aspec­te­le acestea le rezolvăm la ni­velul bisericesc, n-avem nevoie de ins­tru­mentele statului şi tocmai consider că acest protocol in­clusiv acest lucru ar tre­bui să-l ajute.

Cât priveşte diverse site-uri, bloguri, dacă vă veţi uita cu atenţie pe ele, veţi vedea că în primul rând partea instituţională a B­isericii este cea mai atacată. Ca Biserică majoritară în ţara aceasta, consider că aceste mişcări rămân marginale. Nu ştim nici noi prea bine cine e în spatele „Răz­boiului întru cuvânt“. Este o incitare la ură, dar să ştiţi că în ultimele două săp­tămâni, sub diverse motive, legate de acest protocol, am constatat o incitare la ură împotriva Bisericii.

Aş vrea să trec discuţia într-un domeniu oarecum mai aplicat. Astăzi, 12 iunie, CEDO a pronunţat soluţia Fernández Mar­tínez contra Spaniei. Este vorba despre un profesor de religie catolică, căruia Bi­se­rica Catolică din Spania nu i-a mai dat po­sibilitatea să activeze, pentru consi­de­rentul că învăţa nişte lucruri contrare Bi­sericii Romano-Catolice – era împotriva celibatului preoţilor, avea o viziune se­xuală foarte largă etc. Fernández Martínez a dat în judecată statul spaniol, care a sus­ţinut autonomia Bisericii, Marea Cameră a făcut acelaşi lucru. Deci ora de religie în pre­dare confesională este cvasigenerală în statele din Consiliul Europei şi UE şi aceas­tă oră de religie reprezintă regula.

 

EDUARD KUPFERBERG (directorul Cancelariei Rabinice a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România):

Vreau să vă pun o întrebare retorică: un profesor de matematică poate să-şi piardă credinţa în matematică? Pentru că, în mo­mentul în care întrebăm cu ce se deose­beşte un profesor de religie de altfel de pro­fesor, ajungem la această problemă. Eu, unul, ca evreu, dacă aş avea suficienţi copii ca să aibă ore de religie în cadrul şco­lilor, aş vrea să am un anumit control asu­pra profesorului de religie, pentru că n-am de unde să ştiu dacă la un moment dat el nu trece la o altă religie. Și în momentul respectiv, niciun cult din această lume nu l-ar mai putea considera calificat să pre­dea o educaţie religioasă confesională, in­di­ferent de calităţile sale intelectuale. Cred că, din acest punct de vedere, pro­to­colul cu BOR a fost doar începutul şi bă­nuiesc că se vor încheia astfel de pro­to­coale şi cu celelalte culte sau religii care beneficiază de partea de învăţământ în cadrul şcolii. Și este, într-adevăr, necesar şi avizul Bisericii, dacă un om, indiferent de cunoştinţele sale, mai este sau nu în­drituit să poată să predea o anumită re­li­gie din punct de vedere confesional.

Personal, nu cred că se poate preda doar partea culturală a unei religii, fără partea cultuală. Trebuie amândouă să fie predate în cadrul confesiunii, sunt necesare şi lecţii de religie comparată, la clase mai mari, să cunoască şi celelalte religii.

 

ANDREI CORNEA (GDS):

Sunt profesor la Universitatea din Bu­cu­reşti şi predau diverse materii, printre care un curs destul de simplu de iniţiere în istoria artei universale, care are destule elemente care ţin de religia creştină – iconografie etc. De-a lungul timpului, dar mai ales în ultimii ani, vorbind cu stu­denţi care au sub 25 de ani - deci, oricum, care au crescut în societatea aceasta, nu în cealaltă, ateistă, care au făcut religie la şcoală, imensa majoritate ortodoxă -, am constatat că nu ştiu nimic. Când le spui Bu­na Vestire se blochează, dacă le spui ce­va din Vechiul Testament, Abraham, Schim­­barea la Faţă, nu ştiu nimic. Și mai e ceva poate şi mai grav: sunt complet de­zin­te­resaţi sau nu au sentimentul că i-ar privi cu ceva lectura Bibliei. Nu ştiu cum se fa­ce în­vă­ţământul ăsta confesional, dar, da­că-l men­ţineţi aşa, probabil că 80% din populaţia României va deveni atee. Sau, poate chiar mai rău, va fi formal cre­din­cioasă, adică va respecta formal nişte ri­turi, dar fără să înţeleagă care e sem­ni­ficaţia lor.

Sunt profesor la Universitatea din Bu­cu­reşti şi predau diverse materii, printre care un curs destul de simplu de iniţiere în istoria artei universale, care are destule elemente care ţin de religia creştină – iconografie etc. ANDREI CORNEA

Toleranţă, înţelegere, dialog

REMUS CERNEA (deputat independent):

Aţi auzit cu toţii despre problema ma­nualelor de religie. Este cunoscută pro­ba­bil povestea lui Vasilică, acel copil a cărui poveste era enunţată în Abecedarul mi­cului creştin, care se urca pe scară să stri­ce cuibuşorul rândunelelor, iar Dumnezeu îi trăgea scara şi îl băga în spital. De ase­menea, vă este cunoscută povestea din ma­nualul Editurii Sf. Mina, în care la o aşa-zisă lecţie de morală este o ilustraţie cu un copil care este lovit de maşină, pentru că a fost neascultător. Aşadar, avem o pro­blemă cu ceea ce se predă la orele de re­li­gie. D-l Liiceanu a vorbit foarte frumos în acest sens. Este important cum anume mo­delăm minţile unor copii care sunt vul­ne­rabili la diverse forme de în­doc­tri­nare şi la diverse forme de malformare a conş­tiinţei lor. Cred că ora de religie ar trebui să cultive toleranţa, înţelegerea între culte diferite. Am în faţă Reglementarea 1.720 a Adunării Parlamentare a Consiliului Eu­ropei din 2005, în care se spune clar: Co­mitetul de Miniştri recomandă gu­ver­nelor statelor membre să asigure studierea re­li­gii­lor, iar scopul acestei educaţii e ace­la de a le permite elevilor să descopere re­li­giile practicate în ţara lor şi în alte ţări învecinate, de a-i face să înţeleagă că fie­care are acelaşi drept de a crede că religia lui reprezintă adevărata credinţă, că alţi oameni nu sunt altfel de fiinţe umane din cauză că au altfel de viziune sau că nu au ni­ciuna. Aşadar, principalul mesaj al ore­lor de religie trebuie dublat, pe lângă an­u­mite chestiuni care ţin de culte, evident, de un mesaj etic de toleranţă, înţelegere şi dialog, şi nu de ură sau marginalizare.

Pe lângă acest coţinut explicit al orelor de religie care ridică numeroase probleme, chiar statutul acestei discipline este discutabil, întrucât ea are o aparenţă de obligativitate. Legat de orele de religie, părinţii pot să de­cidă la ce cult va merge copilul lor, până la 16 ani (de la 16 ani, legea îi acordă aces­tuia dreptul de a decide singur). Aşadar, există o opţionalitate între culte diferite. În­să există şi posibilitatea ca părintele sau elevul de 16 ani să decidă să nu urmeze ora de religie, aşadar ora de religie este de fapt facultativă. Însă foarte mulţi directori şi profesori nu ştiu acest lucru. Conform unui studiu la care am participat făcut de Liga Pro Europa în urmă cu 7-8 ani, apro­xi­mativ 60% dintre directori şi profesori nu ştiau asta sau considerau că această materie este obligatorie. În continuare pri­mesc mesaje de la elevi care îmi spun că au făcut o cerere să nu mai urmeze ora de religie şi această cerere nu a fost aprobată. De fapt, cererea este o notificare, nu este o cerere care ar putea fi aprobată sau nu.
 

Diferenţe între ora de religie şi cea de cateheză

Pr. WILHELM DANCĂ (decanul Facultăţii de Teologie Catolică, Universitatea din Bucureşti):

Am rămas uimit la sfârşitul unei vizite a echipei ARACIS, pentru evaluarea fa­cul­tăţii noastre, când preoţi ortodocşi mi-au spus că ei nu au mai întâlnit până acum, în cadrul unei facultăţi de teologie, atâtea fe­mei care să predea. În cadrul unei fa­cultăţi de teologie catolică se află femei şi una dintre ele e ortodoxă. Nu pot să spun că e un model, dar eu am considerat că e firesc: e pricepută, e competentă să poată ocupa un post. Cred că în această direcţie, a formării viitorilor profesori de religie şi a profesorilor, apoi preoţi, s-ar găsi so­lu­ţia unui echilibru. Am stat şase ani în Ita­lia, ştiu că e o diferenţă între ora de ca­te­heză şi ora de religie. Ora de cateheză se face la bi­serică şi cea de religie se face în şcoală. Iar ora de religie înseamnă tocmai în ori­zon­tul acesta existenţial religios, des­chis, nu con­­fesional, adică nu se prezintă doar re­li­gia catolică. Sigur, şi asta e o parte din ore­le de religie, dar se prezintă şi celelalte, deci sunt undeva la întâlnirea dintre re­li­gii sau în orizontul unui dialog interreligios.

La noi, în Biserica Catolică, facem în con­ti­nuare distincţia aceasta între ora de re­li­gie şi ora de cateheză, avem programe de pre­zentare a adevărurilor de credinţă creş­tină catolică în cadrul bisericii, cu ocazia pre­gă­tirii copiilor la anumite sacramente, taine. În ora de religie la şcoală încercăm să pre­zentăm, într-o manieră cât mai obi­ec­tivă, adevărurile religioase universale, în aşa fel încât copiii să aibă o cultură re­ligioasă şi să se regăsească în lumea în ca­re trăim.

Mă întorc la prima mea afirmaţie. Am în­cercat să invit lume şi ortodoxă, şi de alte confesiuni, alte religii la facultate. Am făcut public faptul că la admitere nu fa­cem niciun fel de discriminare con­fe­sio­nală sau religioasă, primim pe oricine do­reşte să studieze teologia cu specializările se­cundare pe care le avem – asistenţă so­cială, jurnalism, studii religioase chiar. Aş vrea să pun o întrebare ca să mă du­mi­resc, dar şi să-mi întăresc speranţa: pe când un preot profesor catolic ar fi invitat la o facultate de teologie ortodoxă să pre­zinte partea de istorie a religiei creştine care îi revine Bisericii Catolice?

TOMA PĂTRAŞCU (preşedintele Asociaţiei Secular-Umaniste din România):

Aş vrea să vă citez din criteriile de acor­dare a înaltei binecuvântări pentru can­didarea la concursurile didactice de pro­movare la teologie ortodoxă. Se spune aco­lo că pentru posturile de conferenţiar şi profesor, care presupun un impact spe­cial, trebuie să se admită doar candidaţi clerici, care să facă dovada filiaţiei du­hov­niceşti şi ascultării faţă de chiriarh în ve­derea prevenirii pericolului laicizării fa­cultăţii. Este vorba de instrucţiuni pu­bli­cate de Arhiepiscopia Bucureştiului. Pre­supun că vă răspunde la întrebare.

 

GEORGE GRIGORIŢĂ:

Ceea ce aţi citit dvs. este o reglementare internă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Bucureşti, în cadrul căreia sunt pregătiţi, la secţia de teologie pas­torală, cei care doresc să facă mai târziu preoţie. În Biserica Romano-Catolică cei care devin preoţi au o pregătire specială. Din cauza aceasta e nevoie ca cei care îi pre­gătesc să fie preoţi. Nu poţi să pre­gă­teşti pe cineva pentru preoţie nefiind pre­ot. Nu cred că în seminariile catolice sunt femei sau laici care îi învaţă despre Pas­torală. Nu cred că la teologie liturgică dvs. aveţi femei şi nu cred că la teologie dog­matică dvs. aveţi ortodocşi.

 

IULIANA CONOVICI (consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte):

Nici din punctul de vedere al Secre­ta­ria­tului de Stat pentru Culte protocolul nu a fost unul secret. În momentul în care s-a constatat că există interes pentru el, a fost publicat pe site-ul instituţiei noastre şi e în continuare acolo.

Metoda folosirii protocoalelor pentru cla­rificarea unor aspecte instituţionale nu e nouă. Se foloseşte din 1990 nu doar în edu­caţie, ci în toate domeniile unde există in­terferenţe între stat şi culte. Diferenţa în­tre protocolul acesta şi unul anterior este că avem o nouă Lege a educaţiei na­ţionale şi între timp s-au consolidat nişte practici instituţionale.

 

Problema manualelor de religie

GABRIEL ISPAS:

Manualele sunt aprobate de către MEN. Și protocolul, în art. 3, la capitolul 1 spune foarte clar: manualul este avizat de Pa­triarhie şi este aprobat conform Legii edu­caţiei naţionale, nu conform statutului BOR sau al oricărui alt cult religios. Ma­nualele nu sunt elaborate de minister sau de cult. Sunt elaborate de persoane in­di­viduale sau de un grup care convin să facă un anumit manual. Cu manualul res­pectiv vin la evaluare, este o adevărată pro­ce­du­ră desfăşurată la Centrul Naţional de Eva­luare şi Examinare. Se evaluează con­for­mitatea manualului cu programa şi dacă informaţiile din manual sunt sau nu reale.

 

ANDREI GĂITĂNARU (doctorand al Facultăţii de Filosofie):

De ce are Biserica nevoie de învăţământ con­fesional, cât timp ea are oricum o mi­siune catehetică pe care, în anumite ca­zuri, şi-o împlineşte cu foarte mult suc­ces? Copilul meu află de la şcoală tot felul de bazaconii din categoria celor pe care le-am auzit aici, întâlnite prin manuale. Ajung să mă întreb: de ce nu m-am dus eu mai des la biserică, la orele acelea de cateheză, şi de ce sunt eu nevoit să fac cu el incursiuni pentru a-i explica că lu­cru­rile nu stau chiar aşa cu iadul, că alte lu­cruri pe care le aude la şcoală, la ora de religie, nu sunt conform cu felul în care eu, în urma unei întregi tradiţii de sfinţi părinţi, înţeleg lucrurile şi rolul meu în această lume. Nu pot să nu mă mir cum de avem astfel de manuale, pe de o parte, şi, pe de altă parte, în orizontul cultural şi spiritual de scurtă durată, avem o grupare precum Rugul Aprins, care a germinat foar­te puternic spaţiul teologal din Ro­mâ­nia. E adevărat, nu poţi să pretinzi că vei preda copiilor teologie de nivelul celei scri­se de Andrei Scrima, dar cu siguranţă poţi fi ceva mai atent când dai anumite avize pe anumite manuale care ies în public şi pe baza cărora copiii sunt învăţaţi ce în­seamnă confesiunea creştină.

 

ȘTEFAN VIANU (GDS):

Aveţi dreptate, părinte Corduneanu: fap­tul că sunt tot felul de nebuni care spun, din păcate în numele Bisericii Ortodoxe, tot felul de aberaţii n-aveți cum să-l con­trolaţi. În schimb, aveţi cum controla ce intră în aceste manuale, alături de Mi­nis­terul Educaţiei, care are o responsabilitate imensă în ceea ce priveşte conţinutul lor. Ar trebui ca toate manualele acreditate de minister să fie rodul unei colaborări între diferitele instanţe competente, ceea ce ar asigura absenţa aberaţiilor şi mon­s­truo­zi­tăţilor despre care s-a vorbit. N-ar trebui să existe 7 manuale acreditate dacă ele nu sunt rodul unor colaborări între marii spe­cia­lişti în istoria religiilor şi, bineînţeles, Biserica Ortodoxă. Ar fi de acord BOR să colaboreze cu intelectuali şi cu membri din societatea civilă pentru realizarea unui manual bun?

De ce are Biserica nevoie de învăţământ con­fesional, cât timp ea are oricum o mi­siune catehetică pe care, în anumite ca­zuri, şi-o împlineşte cu foarte mult suc­ces? ANDREI GĂITĂNARU

IONUŢ CORDUNEANU:

Procedura e aşa: se strâng 20 de edituri, care îşi angajează nişte persoane. Acele per­soane fac 20 de manuale care sunt adu­se la minister, care să spună ce e cu ele din punct de vedere pedagogic. Apoi sun­tem întrebaţi şi noi dacă acele manuale co­respund, dar uneori ni se dau numai 5 zile la dispoziţie pentru cele 20 de manuale. Ne uităm numai pe ereziile mari, sfi­dă­toare la cer, pentru că timpul este foarte scurt, sunt nişte proceduri de achiziţii...

 

MARIUS VASILEANU (profesor de istoria religiilor):

Există o meteahnă mai veche a Bisericii Or­todoxe, aceea de a se comporta ca o ce­tate asediată. Un proverb arab spune: „sin­gura cetate care nu poate fi învinsă este cetatea care nu are ziduri“. Cred că dis­cuţia din această seară face bine Bi­se­ricii Ortodoxe, care trebuie să schimbe dis­cursul. Vreţi ca aceste biserici pe care le tot construim la nesfârşit să fie goale peste 30-40 de ani? Mergeţi cu aceste manuale înainte! Și nu este o problemă numai de manuale, ci şi o problemă de resursă uma­nă, de vocaţie. Fiecare dintre noi avem ima­ginea unui dascăl drag, de la care am învăţat şi care chiar ne-a format. Să fim conştienţi: nu există decât rarisim oameni cu vocaţie între cei care predau religie ortodoxă sau de alte confesiuni. Lipseşte o inteligenţă spirituală în aceste manuale şi în discursul profesorului de religie. Sunt teme improprii în aceste manuale şi în discursul Bisericii în general, cu atât mai mult al dascălului. Nu au ce căuta pro­ble­me de genul „homeopatie versus creş­ti­nism“, am întâlnit aşa ceva. Este o ches­tiune la care câteodată nici medicii nu se pricep, cu atât mai puţin cei care predau religie ortodoxă!

Părintele Dancă şi d-l Liiceanu au ridicat o problemă esenţială: dialogul cu celălalt, cu celelalte confesiuni, cu celelalte religii. În ţara lui Mircea Eliade, a lui Culianu, nu mai diabolizaţi istoria religiilor, fiindcă es­te ruşinos! Am intrat deja într-un mileniu în care aceste interacţii se produc major şi la tot pasul. De aceea am pledat totdeauna când am avut ocazia pentru predarea re­li­giei ortodoxe sau confesionale, atunci când e cazul, dar şi pentru istoria re­li­gii­lor, măcar la ultimele clase de liceu. Dar cine predă istoria religiilor? Fiindcă nu există specialişti în România pentru aşa ceva. În Facultatea de Teologie Ortodoxă nu se învaţă istoria religiilor, cei care pre­dau istoria fac apologia creştin-ortodoxă, ceea ce e firesc, dar până la un punct. În mod normal, cei care ar preda istoria religilor de aici înainte ar trebui să aibă studii specifice foarte clare.

 

A consemnat RĂZVAN BRĂILEANU

Grupul pentru Dialog Social intenţionează să reia dezbaterea în această toamnă.

4313