Cum a început Securitatea să vândă oameni

Există un numitor comun al tuturor documentelor din Arhiva Dunărea a Securităţii: banii. Arhiva documentează eforturile depuse de Securitate, în secret, pentru a pune la dispoziția liderilor comuniști sume uriașe în valută. Totul era de vânzare și totul trebuia convertit în dolari.

În aprilie 1960, colonelul de Securitate Ni­colae Doicaru îi înainta lui Alexandru Dră­ghici, spre aprobare, un Referat¹ care con­ținea o propunere bizară. Proaspătul șef al Direcției 1 (Informații Externe) îl informa pe ministrul de Interne că „prin mij­loa­ce­le muncii de Securitate“ se poate des­fă­șu­ra o „combinație“ prin care statul ro­mân putea „economisi“ valută. Ofițeri de Se­cu­ritate sub acoperire negociaseră, încă din 1958, cu un negustor englez importul unor animale de rasă și, după livrarea aces­tora, trebuiau plătiți 18.000 de dolari. Cu­nos­când obsesia regimului pentru acumularea de valută, Doicaru propunea ca în schim­bul sumei datorate să fie oferită o marfă de care se puteau dispensa: cetățeni ro­mâni care doreau să plece din „raiul co­munist“. Statul urma să câștige dublu.

Încântat de abilitățile comerciale ale sub­alternului, Alexandru Drăghici aprobă, la 6 aprilie 1960, actul care avea să marcheze destinul a sute de mii de oameni și care va da naștere unei mafii organizate².

Poza de filaj a obiectivului JAK - Henry Jakober (foto: CNSAS)

„Dunărea“: o cheie și foarte multe uși

Documentul semnat de Alexandru Dră­ghici se găsește într-unul din volumele ca­re alcătuiesc ceea ce publicul larg numește Arhiva Dunărea. Considerată partea cea mai interesantă a moștenirii fostei Se­curități, arhiva desecretizată, care a îm­prumutat numele faimoasei întreprinderi de comerț exterior, a fost așteptată ani de-a rândul cu mare interes de opinia pu­blică. Învăluită în aerul de mister și se­cretomanie specific instituției care a cr­e­at-o, ea a promis că va răspunde la una dintre întrebările obsedante ale post­co­mu­nismului românesc: „ce s-a întâmplat cu banii Securității?“.

Străbătând sutele de volume care al­că­tuiesc corpul de arhivă, cel care speră să gă­sească răspunsul final la întrebarea de mai sus va fi dezamăgit. Va descoperi un amal­gam de documente dintre cele mai di­verse. De la operațiuni valutare la dosare or­ganizatorice (care conțin acțiuni des­fă­șurate de ofițeri sub acoperire ai CIE³), do­sare ale colaboratorilor externi, chitanțe, ex­trase de cont, scheme organizatorice, bi­lanțuri de activitate, acțiuni operative, pla­nuri de măsuri, toate se succed într-un ritm haotic, accentuat de dezordinea cro­nologică. Asemenea unui păienjeniș, fie­care linie urmărită se ramifică, devine se­cundară, se oprește fără nici o explicație, pentru ca alta să îi ia locul.

Există, însă, un numitor comun al tuturor do­cumentelor: banii. Arhiva do­cu­men­tea­ză eforturile depuse de Securitate, în se­cret, pentru a pune la dispoziția liderilor comuniști sume uriașe în valută. Totul era de vânzare și totul trebuia convertit în do­lari. „Operațiunile valutare speciale“ – titulatura tehnică care masca o gamă largă de îndeletniciri, de la vânzarea vizelor de ieșire din țară pentru evrei și germani la traficul de țigări și armament – au fost în­credințate unor ofițeri din aparatul extern al Securității care puteau stabili contacte directe cu „imperialiștii“ sub acoperirea de reprezentanți economici sau diplomați ai statului român. Odată cu trecerea tim­pului, „portofoliul“ s-a diversificat și a de­venit necesară organizarea centralizată, cu atât mai mult cu cât unele „afaceri“ se derulau pe parcursul mai multor ani.

„Operațiunile valutare“ s-au transformat în „Aport valutar“, prioriate absolută pen­tru Securitate, și, atunci când a fost creată ICE Dunărea (1982), sumele obținute erau deja de ordinul milioanelor de dolari. Trep­tat, sectoare întregi ale economiei na­țio­nale au devenit dependente de firma Se­curității și cele şase servicii ale ICE Du­nărea se ocupau fiecare cu o ramură in­dustrială, subordonându-și ministerele res­pective. Nimic nu mai pleca la export sau nu mai era importat fără să treacă prin filtrul întreprinderii de comerț ex­terior, care planifica indicatorii economici anuali şi încasa comisioane la afacerile de­rulate cu marfa statului, ca orice in­ter­me­diar care se respectă.

Găzduită în sânul celei mai odioase ins­tituții a statului comunist, mafia a învățat toate ticăloșiile pe care „părinții biologici“ le practicau. A atins maturitatea, cu­prin­zând o mare parte a aparatului politic și administrativ al regimului, a învățat să di­simuleze, să coexiste cu „societatea so­cialistă multilateral dezvoltată“. În final, s-a dovedit atotputernică și a supraviețuit „creatorilor“. Arhiva Dunărea ne po­ves­tește istoria ei.

Totul are un început

După peluarea puterii și lichidarea ad­ver­sarilor politici, liderii comuniști români se găseau, la sfârșitul anilor ’50, în fața unor provocări economice dramatice. Sa­tis­fa­ce­rea nevoilor crescânde ale stăpânilor so­vie­tici (de care depindea menținerea la pu­tere), eșecul masiv al colectivizării, pre­cum și, lucru deloc neglijabil, trimiterea celor mai calificați oameni în pușcării și în­locuirea lor cu politruci semianalfabeți a condus la dezastru.

Șantierele nesfârșite, care dădeau naștere la fabrici, baraje, șosele și blocuri de lo­cuințe, dădeau impresia unei dezvoltări eco­nomice fără precedent, în care toată lumea muncea și se bucura de binefacerile modernității.

Totul nu era, însă, decât un mare bluf. De­și se străduiau să mențină aparențele ape­lând la uriașul aparat propagandistic, „re­prezentații poporului“ erau conștienți de realitate. Aveau nevoie urgent de soluții ca­re să alimenteze cu bani o economie ba­zată pe dezvoltarea unor proiecte indus­triale gigant, menite mai degrabă să țină ocupată populația decât să genereze vreo urmă de prosperitate.

„Ajutorul frățesc“ secătuise resursele eco­nomice naționale, oferind la schimb uti­laje industriale total nefolositoare (ma­jo­ritatea lor erau defecte încă de la livrare), dar vasalii politici de la București nu în­drăzneau să conteste „viziunea eco­no­mi­că“ a URSS. A nega superioritatea eco­no­miei socialiste față de cea capitalistă, ba­zată pe „exploatarea omului de către om“, ar fi fost o sinucidere la propriu pen­tru orice lider comunist al epocii.

Ezitanți, temători și cu sincope datorate unor conjuncturi politice, conducătorii ro­mâni au început să angajeze negocieri cu diverși reprezentanți, oficiali sau nu, ai unor state „imperialiste“, deținătorii do­larilor de care aveau nevoie. Ceea ce unii istorici s-au grăbit să numească „in­de­pen­dența românească“ în interiorul im­pe­riului comunist condus de Uniunea So­vie­tică nu era decât vechiul calcul, atât de familiar, al menținerii la putere cu orice preț. Nici ideologia și nici naționalismul nu au jucat vreun rol important în această poveste.

Cum negocierile directe, deschise cu ad­versarii ideologici erau de neconceput pen­tru liderii de la București, ei au preferat să apeleze la singura instituție în care aveau încredere și care le garanta păstrarea se­cretului. După ce slujise partidul, lic­hi­dând orice urmă de opoziție, Securitatea avea să primească un nou rol, la fel de im­portant.

Poliția politică, prin ofițerii ei acoperiți din ambasadele României, a primit ordin să își întindă „antenele“ spre orice putea semăna a tranzacție comercială. Dis­pe­rarea regimului era marcată clar de lipsa oricăror indicații specifice sau de stabilirea unor domenii economice prioritare pentru care să se obțină contracte. Principiul de ba­ză pare să fi fost la început: „orice poa­te aduce valută“.

Porc din rasa Landrace

Securitatea și porcii Landrace

La 3 iunie 1958, rezidența Direcției I (In­formații Externe) de la Londra informa „Centrala“ că a închiriat un avion pentru a transporta 10 porci rasa Landrace la Bu­curești, via Belgrad, și cerea să se rezolve formele de zbor deasupra teritoriului RPR. Transportul urma să fie însoțit de chiar șe­ful rezidenței, lucru puțin obișnuit, cu atât mai puțin cu cât acesta urma să se în­toarcă imediat, cu același avion, în ca­pi­tala Marii Bitanii. Formele de ieșire și in­trare în țară trebuiau făcute chiar în ace­eași zi pe Aeroportul Băneasa, motiv pen­tru care o echipă de la Direcția de Pa­șa­poarte era prezentă la fața locului. Sub stricta supraveghere a Securității, avionul a aterizat la București, la ora 13.00, în da­ta de 11 iunie 1958.

Rasa de porci Landrace este la origine din Danemarca, unde s-a format în perioada 1850-1905, prin încrucișarea unor rase locale cu Marele Alb englez. Principala ca­racteristică, sub aspect comercial, este ba­con-ul de calitate superioară care rezultă din prelucrarea industrială a cărnii, in­gre­dient foarte apreciat în componența mi­cului dejun tradițional, în special în Marea Britanie.

Anglia importa în anii ’50, în special din Da­nemarca, cantități mari de bacon, pro­ducția internă nereușind să țină pasul cu cererea. Un motiv în plus îl constituia fap­tul că varianta englezească de Landrace era inferioară calitativ originalului danez, lu­cru bine cunoscut de producătorii nor­dici, care se bucurau de monopolul pe ca­re îl de­țineau.

Sosirea în mare secret la București a por­cilor Landrace avea legătură exact cu si­tuația de pe piața internațională a cărnii și era rezultatul negocierilor cu un co­mer­ciant englez pe nume Henry Jakober. Aces­ta îi sugerase, într-o discuție, atașatului co­­mercial al Ambasadei RPR la Londra, în realitate căpitan de Securitate în Di­rec­ția I, că poate să ofere contra cost exem­plare pentru reproducere din rasa Lan­drace englez, cu care românii pot să îm­bunătățească rasele locale și să exporte apoi pe piața engleză carne de porc de ca­litate superioară. Convins că a descoperit o mină de aur, căpitanul Marcu Gheorghe s-a grăbit să-și informeze șefii și a obținut imediat aprobarea pentru întreaga ope­ra­țiune.

„Centrala“ era mulțumită de perspectivele afacerii, dar ar fi fost și mai mulțumită da­că Jakober ar fi putut procura exemplare vii de Landrace danez. Ideea de a deține o marfă atât de prețioasă, care ar fi adus venituri mari în valută, i-a entuziasmat pe șefii Securității, însă telegrama trimisă de la Londra, în 15 octombrie 1958, le-a mai ponderat avântul. Jakober nu se putea angaja la un astfel de târg pentru că, din motive lesne de înțeles, danezii nu vin­deau animale vii. Totuși, comerciantul pro­punea o soluție: să procure fiole cu să­mânță de la vieri Landrace danez și ro­mânii să insemineze cu ele scroafele Land­race englez cumpărate de la el. Excedată de întorsătura situației, rezidența de la Londra anunță că Henry Jakober va sosi pe 19 octombrie la București pentru a dis­cuta unele afaceri la Metalexport și su­gerează să fie contactat cu această ocazie pentru a lămuri lucrurile.

La București, șeful Direcției I, general-ma­ior Gavriliuc Mihai, decide contactarea lui Jakober de către doi ofițeri din subordine: căpitanii Răcuțeanu Gheorghe și Du­mi­tră­chescu Ion. Cei doi se prezintă la dis­cuții ca fiind reprezentanți ai Ministerului Agri­culturii și Silviculturii: inginerul Cons­tantin și inginerul Popescu. După ce evită un moment jenant (Jakober dorea să vadă porcii trimiși și cei doi au re­fuzat sub pre­textul că sunt „la o fermă de­parte de Bu­curești“), „inginerii“ reu­șesc să canalizeze discuțiile spre punctul de interes și obțin pro­misiunea că negustorul englez va pro­cura materialul genetic dorit. Mai mult, Henry Jakober se oferă să vândă și vite și chiar instalații moderne pentru pre­lu­cra­rea cărnii, cu plata în rate pe doi ani, iar da­că nu au bani, românii pot plăti în alte produse. Își face cunoscute, fără să se fe­reas­că, și concepțiile politice: este de acord cu înlăturarea monarhiei și elogiază rea­li­zările regimului. La despărțire le oferă ofi­țerilor un mic cadou: două pachete con­ți­nând trei cămăși bărbătești, două perechi de ciorapi pentru femei (!?) și o cutie de pu­dră. Prudenți, cei doi se disculpă în Ra­portul pe care îl întocmesc: „Fiind în fața hotelului, unde era lume, nu s-a putut fa­ce o discuție contradictorie“³.

După o verificare la Direcția a II-a (Con­tra­spionaj), din care reieșea că vizita des Ro­mânia, că o cunoștea pe Maria Tănase și că unii dintre cei cu care se întâlnea erau bănuiți de spionaj, se dispune urmărirea lui Jakober sub numele conspirativ „Kraus“. Camera de hotel este înțesată cu mi­cro­foane, este filat în permanență și in­for­matoarea „Irina“ este trimisă să îi câștige „bunăvoința“.

Considerând suficiente măsurile de si­gu­ranță, „Centrala“ a hotărât continuarea ope­rațiunii. Henry Jakober era un afa­ce­rist pe gustul Securității.

Colonelul Doicaru are o idee

Sursa „Adrian“, angajat al Ministerului Comerțului Exterior, informa Securitatea, în mai 1959, că un anume Jakober in­ter­venise la ministrul Ana Toma pentru a se permite plecarea din țară a unei familii de evrei. Sursa nu reținuse numele lor și nici nu putea oferi alte detalii. Pentru că era menționat numele comerciantului, nota este trimisă la Direcția I, care avea le­gături de afaceri cu el.

Peste câteva luni, la 5 septembrie 1959, doi ofițeri din Direcția a II-a, maiorii Ilie Mihai și Cojocaru Iulian, trimit su­pe­ri­o­rilor un Referat cu propuneri⁵ în care ara­tă că, în luna august, un anume Berry Ber­nard ceruse, printr-un memoriu, eli­be­rarea din închisoare a tatălui său, con­dam­nat la 25 ani muncă silnică pentru „trafic de valută“. Pentru eliberarea lui Berry Marcu și obținerea vizei de plecare în Is­rael pentru întreaga familie (6 persoane), rudele din străinătate erau dispuse să „des­păgubească statul român“ cu 10.000 de dolari. Afacerea li se părea bună, dar șe­ful direcției refuză să o aprobe.

Între timp, afacerile Direcției I cu Jakober erau în plin avânt. În perioada iunie 1958–noiembrie 1959, la fermele speciale, pla­sa­te în incinta Gospodăriilor Agricole ale Di­recției Generale a Penitenciarelor și Co­loniilor de Muncă, fuseseră aduse 12 de vaci rasa Friza, 34 de vaci rasa Santa Ger­trudis, 45 de oi rasa Oxford, 10 oi rasa South­down, 55 de oi rasa Romney Marsh și 25 de porci rasa Landrace.

Existaseră ceva probleme atunci când re­prezentatul Prodexport sunase la Londra și întrebase din dispoziția cui se cumpărau animalele, având în vedere că în­tre­prin­derea care era abilitată cu aceste ope­ra­țiuni nu fusese înștiințată. Când i s-a răs­puns că animalele fuseseră solicitate de Ministerul Agriculturii, directorul Prod­export a replicat că verificase deja și mi­nisterul nu era implicat. Șefii Securității „au sfătuit celelalte organizații să nu in­tervină cu asemenea procedee, deoarece pot prejudicia muncii“. Nimeni nu a mai dorit să știe ce e cu animalele respective.

La 12 noiembrie 1959, rezidența de la Lon­dra întreabă „Centrala“ ce aranjamente s-au făcut cu Jakober pentru plata ultimei li­vrări de animale. Nedumerirea este accen­tuată de însemnarea marginală de pe te­le­gramă, care aparține lui Alexandru Dră­ghici, ministrul de Interne. Acesta îi so­li­cită lui Nicolae Doicaru să vină „chiar azi la mine cu un răspuns la problemele ri­dicate de rezidență“. Ce anume i-a spus colonelul Doicaru ministrului Drăghici în­tre patru ochi e posibil să nu aflăm ni­cio­dată, dar putem ști care a fost rezultatul întâlnirii.

Rezidența de la Londra a expediat la 17 mar­tie 1960 o nouă telegramă în care ra­portează că, în urma notei nr. 1282/TS pri­mită de la București, „s-a discutat cu Ja­kober în combinația BERY MARCU și aces­ta este de acord să livreze 15 vaci și doi tauri Jersey și 15 oi merinos din Aus­tralia“.

Doicaru, puternic pe poziție, simte că poa­te cere mai mult și suplimentează nu­mărul de animale propus la schimb. În schimbul familiei de evrei, partea română urma să primească 100 de oi rasa merinos australian, 25 de vite rasa Jersey și 30 de porci rasa Landrace. După calculele co­lonelului, suma totală a tranzacției era de 35.100 de dolari și acoperea și datoria de 18.000 dolari către Jakober.

Londra comunică la 29 aprilie 1960 că Ja­kober a acceptat și noii termeni ai com­bi­nației. Ofițerii de la rezidență propun ca evreilor „să li se dea drumul“ numai du­pă primirea animalelor. Alexandru Dră­ghici este de acord.

Vânzarea oamenilor putea începe. //

Note:

1. FOVS, Dosar 2871, vol. 13, f. 3.

2. MÁFIE s. f. – Asociație teroristă secretă care practică șantajul și asasinatul. · Grup de indivizi cu îndeletniciri suspecte. · Grup de persoane legate între ele prin preocupări comune și care îşi apără reciproc interesele (meschine). [Acc. și: mafíe] – Din it. mafia.

3. Centrul de Informații Externe (UM 0544) – Direcţia Externă a Securității, în subordinea căreia se găsea ICE Dunărea (UM 0107).

4. FOVS, Dosar 2871, vol. 4, f. 24.

5. FOVS, Dosar 2871, vol. 4, f. 237-239.