CHRISTOPHER LAYNE: Lumea de după Pax Americana

Interviu Realizat De, Octavian Manea | 15.07.2014

Pe aceeași temă

Cum ați descrie mediul de securitate de astăzi?

Vedem dovezi palpabile ale declinului gradual al puterii americane, o China mai îndrăzneață în special în Marea Chinei de Sud, iar Irakul și Afganistanul sunt locuri lipsite de speranță. În ultimii cinci ani, au devenit evidente limitele puterii americane, dar pe de altă parte există state în sistemul internațional care nu sunt foarte mulțumite cu actuala ordine fondată pe Pax Americana, încercând să o revizuiască.

 

Care sunt marile variabile structurale care au precipitat primul război mondial? Și sunt acestea vizibile și în lumea de astăzi, la 100 de ani de la începutul primului război mondial?

Pentru mulți istorici, faptul că Germania și Anglia au intrat în război în 1914 este uimitor. Există o carte scrisă de un istoric britanic, Charles Emmerson, recent publicată - 1913: In Search of the World Before the Great War. În Marea Britanie, dar și în alte părți ale Europei, oamenii păreau să creadă în aceleași presupoziții, că interdependența piețelor, interconexiunea dintre popoare, o realitate globală cu mai multe instituții, mai mult comerț, existența unor agende comune, toate acestea alimentau sentimentul că războiul ar fi prea distructiv ca să se întâmple. Dar s-a întâmplat. Mi se pare că uneori revenim la exact acest tip de gândire. În cele din urmă, erau două state foarte apropiate. Wilhelm era nepotul Reginei Angliei. Elitele ambelor state erau protestante. În plus, nu exista între cele două nicio dispută teritorială directă. Nu exista echivalentul Alsaciei și Lorenei în relația dintre Berlin și Londra. Și totuși, cum de au sfârșit în război una cu cealaltă? Două elemente ies în mod special în evidență. Viteza cu care Germania depășea economic Imperiul Britanic era un aspect extrem de tulburător pentru elitele britanice. În al doilea rând, Imperiul Britanic era chintesența statului liberal. Credea în libertatea comerțului, statul minimal, forțe militare reduse, domnia legii. De partea cealaltă, era un stat militarist, cu o strategie mercantilistă, pe scurt, un stat care nu juca după aceleași reguli. Aceste lucruri au conturat o imagine care i-a făcut pe britanici să fie foarte neîncrezători în motivele Germaniei. O astfel de imagine vedem cum prinde contur și în elita de politică externă americană de astăzi. Romney, dar și președintele Obama au criticat China pentru că nu joacă după aceleași reguli ale comerțului internațional. Văd un pattern similar care se repetă. Totodată, din perspectiva americană, China nu poate fi de încredere, nefiind o democrație liberală. Mai este un aspect care ține de prestigiu și status. Statele, în special cele emergente, vor ca rolul lor în sistemul internațional să fie recunoscut de puterea dominantă. Această dinamică a fost extrem de puternică în relația britanico-germană. Putem găsi o mulțime de citate ale decidenților germani care spun în esență faptul că motivul pentru care Germania și-a construit o flotă capabilă să intre în competiție cu cea a Imperiului Britanic era acela de a i se recunoaște un statut egal. Astăzi, îi vedem pe chinezi la fel de sensibili față de statutul lor în relația cu Statele Unite. Mai mult, America este extrem de sensibilă față de revendicările chineze față de Taiwan sau Marea Chinei de Sud. La ambele vedem aceeași dorință pentru a fi puterea dominantă din Asia. Și doar una dintre ele poate fi.

 

SUA şi China
În ultimul an, China a depășit Statele Unite ca cel mai mare producător global, America ocupând această poziție pentru mai bine de un secol. Mai mult, China a întrecut Statele Unite ca cel mai mare exportator, devenind economia cu cea mai mare putere de cumpărare. Toate acestea indică o tendință: o reașezare a puterii la nivel global. Așadar, întrebarea cheie acum trebuie să fie ce impact strategic au toate aceste schimbări?

Pot America și China evita războiul?

Întotdeauna voi rămâne un realist structuralist. Ideea că marile puteri se află în competiție este naturală. Pe de altă parte, nu sunt 100% determinist. Există întotdeauna capacitatea de a influența deciziile dincolo de impactul marilor variabile structurale. Însă, din acest punct de vedere, corecțiile trebuie făcute de partea americană, însă nu văd această disponibilitate în relația dintre Washington și Beijing, pentru ca totul să evolueze pașnic. Nimeni nu poate prezice când se va întâmpla. Aș spune mai degrabă că mai târziu decât mai devreme. China are încă multe de recuperat. Însă toți știm că, după momentul Sarajevo 1914, evenimentele se pot întâmpla așa din senin. Însă în 5, 10, 15, 20 de ani de acum înainte șansele unui război între America și China devin foarte serioase. America are puterea să evite acest lucru. China se comportă ca orice putere regională aflată în ascensiune. Vrea să își domine propria regiune. Problema este că Statele Unite au dominat aceeași regiune din 1945.

 

Fractura geopolitică
După fiecare mare moment de fractură geopolitică, avem o nouă ordine internațională, care durează până când balanța puterii se schimbă. Sunt mulți cei care cred că Pax Americana va dura pentru totdeauna. Și totuși, de ce ar trebui să ne aștepăm ca China să fie diferită de orice altă mare putere din istorie și că, atunci când chinezii depășesc Statele Unite, nu vor dori o ordine care să le reflecte propriile interese, norme și valori?

Cum interpretați comportamentul pe care China îl afișează în Mările Chinei de Est și Sud?

China încearcă să-și marcheze teritoriul, ambițiile. Beijingul arată că vrea să domine regiunea. Pe undeva este și o bătălie pe resursele regionale. Însă chinezii, ca rușii în Crimeea, sunt foarte inteligenți. În loc să acționeze direct împotriva statu-quo-ului regional, îl contestă pas cu pas. Nicio mișcare individuală nu este suficient de provocatoare pentru a genera un război sau un răspuns pe măsură. Însă, japonezii, foarte probabil, sunt preocupați de insulele Senkaku, însă nu sunt convins de ce Statelor Unite ar trebui să le pese de aceste insule. Cred că a fost foarte neînțelept că, atunci când Hillary Clinton a fost secretar de stat, iar Robert Gates secretar al Apărării, amândoi au susținut extinderea garanțiilor de apărare colectivă și asupra acestor teritorii. La finalul zilei, ele nu sunt atât de importante pentru Statele Unite. Ele au o importanță simbolică doar pentru japonezi. Cred că japonezii sunt conștienți de acest lucru. La fel ca și balticii. Credibilitatea garanțiilor americane de descurajare extinsă în astfel de regiuni este foarte subțire. Nu este o problemă nouă. Am mai avut-o și în timpul Războiului Rece. Chiar și când Europa Centrală era direct vizată, era greu să îi convingem pe europeni că vom face ceea ce ne asumăm că vom face. Pe măsură ce înaintăm în ape și mai tulburi, poate ar trebui să ne întrebăm dacă este cu adevărat înțelept ca aceste garanții extinse să existe.

 

Este afectată credibilitatea garanțiilor de securitate americane după Ucraina sau neintervenția în Siria?

Cu siguranță, președintele Obama are mulți critici. Mulți ar spune da, pentru că nu am făcut mare lucru în Crimeea, deși nu prea intră în detalii despre ceea ce ar fi trebuit să facem exact. Dar pentru că nu am făcut acest lucru, ne slăbește credibilitatea, reputația, capacitatea de a ne arăta determinarea. Întreaga discuție devine o profeție care se autoîndeplinește. Despre ceva ce nu este important pentru tine nu începi să vorbești ca și cum ar fi important, pentru ca mai apoi să nu faci nimic. Decidenții americani trebuie să învețe că adversarii, în măsura în care avem adversari, trebuie să cunoască ce este cu adevărat important pentru noi. Dacă nu răspundem în cazuri care nu sunt importante nu înseamnă că nu vom răspunde când este ceva foarte important. Este o poziție care semnalează că nu ne vom implica în conflicte care sunt periferice intereselor americane.

 

Sunt statele baltice cu adevărat o linie roșie?

Cred că a fost o mare greșeală să extindem umbrela NATO peste statele baltice și atât de mult spre Est pe cât am făcut-o. Nimeni în establishmentul american de politică externă al anilor ’90 nu s-a deranjat să se uite peste lecțiile perioadei interbelice, de după primul război mondial. Dacă o mare putere suferă o mare înfrângere și câștigătorii umilesc această mare putere, mai devreme sau mai târziu aceasta va fi din nou pe picioarele sale, acumulând mult resentiment și pregătită să conteste noua ordine, precum Germania în anii ‘20 și ’30. Cred că am transformat Rusia într-o versiune de Rusie weimeriană. Reproșurile făcute de Putin nu se referă la prezent, ci la ceea ce s-a întâmplat acum 20 de ani cu teritoriile care au făcut parte din Imperiul țarist. Ceea ce numim spațiul post-sovietic este și spațiul pre-sovietic și care pentru ruși s-a aflat istoric în sfera lor de influență. Sigur, noul discurs spune că în secolul XXI nu avem sfere de influență sau nu ar trebui să aplicăm politica de putere.

 

Putin vorbește despre umilințele anilor ´90, iar Beijingul despre secolul marilor umilințe în relația cu Occidentul. Ne confruntăm cu un tipar mai larg aici?

Aceasta este o dezbatere amplă. Sunt mulți cei care cred că Beijingul va alege să rămână în interiorul ordinii internaționale, fără să o revizuiască, integrându-se. Și asta pentru că toată lumea câștigă din acest aranjament. Sunt sceptic. După fiecare mare moment de fractură geopolitică, avem o nouă ordine internațională, care durează până când balanța puterii se schimbă. Sunt mulți cei care cred că Pax Americana va dura pentru totdeauna - fiind o ordine inclusivă, bazată pe reguli, în beneficiul tuturor. Și totuși, de ce ar trebui să ne aștepăm ca China să fie diferită de orice altă mare putere din istorie și că, atunci când chinezii depășesc Statele Unite, nu vor dori o ordine care să le reflecte propriile interese, norme și valori?

 

Rusia weimeriană
Nimeni în establishmentul american de politică externă al anilor ’90 nu s-a deranjat să se uite peste lecțiile de după primul război mondial. Dacă o mare putere suferă o mare înfrângere și câștigătorii umilesc această mare putere, mai devreme sau mai târziu aceasta va fi din nou pe picioarele sale, acumulând mult resentiment și pregătită să conteste noua ordine, precum Germania în anii ‘20 și ’30. Cred că am transformat Rusia într-o versiune de Rusie weimeriană.

Rămâneți unul dintre principalii teoreticieni ai paradigmei de balansare din afară (offshore balancing). Ce notă i-ați da lui Obama pentru politica sa externă? În cele din urmă, nu a implicat America în alte războaie opționale, a ținut America în afara Irakului sau a Siriei, a recalibrat gradual ambițiile globale americane.

Sunt convins că Barack Obama este un președinte cu instincte care se pot generic încadra în categoria balansării din afară. Establishmentul de politică externă din Washington nu este însă în favoarea acestei atitudini. Cel puțin nu încă. Iar dacă vrei să fii parte din establishment, ai la dispoziție o paletă limitată de dezbateri. Iar dacă ieși în afara acestor frontiere, chestionând principiile fundamentale, cel mai probabil este să fii împins în afara establishmentului. Chiar dacă președintele vrea să fie un offshore balancer, totuși este înconjurat de consilieri precum Susan Rice, Samantha Power, Anne Marie Slaughter. Dar sunt multe dovezi în acest sens. Dacă citim cartea lui Bob Woodward (Obama’s Wars), sunt câteva lungi pasaje care descriu că unul dintre factorii determinanți în ceea ce privește viziunea lui Obama față de politica externă americană în Afganistan și Irak este realitatea că Washingtonul împrumută bani din China pentru a purta și finanța aceste războaie, și nu pentru a investi în infrastructură, cercetare și dezvoltare, în ceva ce ar ajuta să îmbunătățească poziția economică a Statelor Unite. Intervenția în Libia, când Obama a fost acuzat că preferă să conducă din spate, este un alt bun exemplu de balansare offshore. El le-a spus în esență europenilor: vă dăm tot ce aveți nevoie, informații, drone, dar mergeți voi și purtați acest război. Robert Gates, într-unul din ultimele sale discursuri de politică externă, spunea că orice viitor secretar al Apărării care îi recomandă președintelui să trimită trupe americane să lupte în Orientul Mijlociu, Asia sau Africa ar trebui să fie examinat de un psihiatru. Ulterior, a continuat spunând că avantajele comparative pe care SUA le dețin sunt puterea sa maritimă și navală. Iar Asia este spațiul unde interesele americane vor fi amenințate în viitorul apropiat. Cred că există o recunoaștere implicită a ideilor care țin de balansarea indirectă. Ce s-a întâmplat cu Crimeea și conștientizarea faptului că nu putem face mare lucru ține iarăși de această orientare.

 

Garanţiile americane
Credibilitatea garanțiilor americane de descurajare extinsă în insulele Senkaku sau în ţările baltice este foarte subțire. Nu este o problemă nouă. Am mai avut-o și în timpul Războiului Rece. Chiar și când Europa Centrală era direct vizată, era greu să îi convingem pe europeni că vom face ceea ce ne asumăm că vom face. Pe măsură ce înaintăm în ape și mai tulburi, poate ar trebui să ne întrebăm dacă este cu adevărat înțelept ca aceste garanții extinse să existe.

Devine America mai izolaționistă sau doar ne aflăm în acele perioade de recalibrare a activismului său global, cum am avut după fiecare război terestru major? Însă în această lectură este o chestiune de timp până va reveni înapoi în lume.

Sunt câteva lucruri care s-au schimbat în mod fundamental față de epocile anterioare. În ultimul an, China a depășit Statele Unite ca cel mai mare producător global, America ocupând această poziție pentru mai bine de un secol. Mai mult, China a întrecut Statele Unite ca cel mai mare exportator, devenind economia cu cea mai mare putere de cumpărare. Toate acestea indică o tendință: o reașezare a puterii la nivel global. Așadar, întrebarea cheie acum trebuie să fie ce impact strategic au toate aceste schimbări? Problema este că identitatea establishmentului american de politică externă este legată de faptul că America este numărul unu în lume. Este o cultură strategică. Devine imperativ, așadar, să spargem această barieră a negării declinismului american.

 

Poate America să descurajeze acțiunile teritoriale subversive pe care China le aplică în relațiile sale cu Filipine sau Vietnam?

Dacă mizele ar fi fost importante pentru noi, nu ar fi fost atât de greu să descurajăm China. Dar ceea ce face și mai greu să descurajăm este contemplarea ideii de a purta un război cu o mare putere pentru ceva ce intrinsec nu are nicio valoare pentru noi. Oare ar trebui să purtăm un război cu China pentru insulele Senkaku doar pentru a ne demonstra credibilitatea? Este o bază foarte dubioasă pentru strategie. Credibilitatea ar trebui să curgă din interesele pe care le avem, în loc să reducem interesele noastre la necesitatea de a ne menține și proteja credibilitatea. Avem nevoie de flexibilitate, de capacitatea de a distinge între lucrurile cu adevărat importante.

 

Ce reprezintă anexarea Crimeei pentru securitatea europeană?

Ori de câte ori credem că este un moment de alarmă, europenii apasă butonul de amânare a alarmei și se întorc la somn. Statele Unite au mari probleme. Nimeni nu vrea să vorbească despre ele. Criza fiscală adevărată este în viitor, nu în trecut. Vor exista mari presiuni asupra bugetului Pentagonului și va trebui să ne prioritizăm angajamentele. În 10, 15, 20 de ani Statele Unite vor pleca din Europa. Și voi nu păreți să fiți pregătiți pentru asta. Păreți să credeți că Statele Unite vor fi mereu aici gata să vă apere. Îmi amintesc de un memo al lui John Foster Dulles, în care avertiza că într-o zi o sa ne uităm în urmă realizând că prețul pentru NATO este pierderea oportunității ca Europa să fie o unitate politico-economică coerentă în politica internațională. Suntem cam pe acolo. Europa trebuie să-și demonstreze capacitatea și voința de a-și apăra interesele vitale. America nu poate risca un război pentru a apăra niște oameni care nu par conștienți de miza propriei securități. 

 

Interviu în exclusivitate cu CHRISTOPHER LAYNE, profesor de relații internaționale la Bush School of Government and Public Service (Universitatea Texas A&M), unul dintre teoreticienii declinismului american, realizat de OCTAVIAN MANEA

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22