Dezmăţ naţionalist la PSD: "Cine-a votat străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii"

Încet, dar sigur, în societatea românească a fost inoculat sindromul „cetăţii asediate de străini“. Cu acest tip de discursuri ne întoar­cem în sum­brii ani ’90. Riscăm astfel să se surpe tot ceea ce so­cietatea civilă şi presa de­mo­crată (ba chiar şi unii politicieni) au cons­truit cu migală, la nivel men­talitar, timp de 25 de ani.

În urmă cu circa trei luni, când nevroza electorală era pe la începuturile ei, am pu­blicat un articol având ca subiect (in)­dis­ponibilitatea românilor de a vota un ce­tă­ţean român de origine ger­mană şi de confesiune lu­terană (vezi Vor alege românii un neamţ luteran ca preşedinte al României?!). Mă întrebam atunci dacă societatea românească a de­păşit bo­lile copilăriei de­mo­craţiei şi dacă este su­fi­ci­ent de matură şi de tolerantă ca să răs­pun­dă fără com­plexe acestei provocări.

Problema nu era neapărat dacă îl vor vota sau nu pe Klaus Iohannis, ci dacă vor privi ca fiind normală can­di­datura acestuia. Cu alte cuvinte, dacă al­teritatea („altfelitatea“) lui Klaus Iohannis va influenţa negativ opţiunea oamenilor la vot. Mă temeam încă de atunci că po­li­ticienii români nu se vor da în lături să utilizeze coordonatele confesionale şi et­nice ale candidatului Iohannis ca armă elec­torală.

Totuşi, temerile mele au fost prea blânde. Ele au fost cu mult de­păşite într-o singură zi, luată la în­tâmplare: 5 noiembrie 2014. Poa­te că, în zgomotul intens de fond, lucrurile îşi pierd adevăratele sem­nificaţii, dar decupate şi puse împreună ele devin simptomatice. Ca nişte pete ne­gre pe piele, aparent neimportante, dar ca­re prezintă simptomele unei maladii pro­funde, care macină organismul pe di­năuntru.

La data amintită, Corneliu Vadim Tudor a participat la o conferinţă de presă în care s-a prezentat protocolul dintre Partidul Ro­mânia Mare şi UNPR, aliată cu PSD. Sub privirile indiferente ale liderilor celor două partide, C.V. Tudor a anunţat că îl va sprijini pe Victor Ponta în turul al doilea de scrutin pentru un motiv clar şi simplu: "Eu nu voi vota niciodată cu un străin de neam şi lege, un om de o altă etnie". To­tul a trecut aproape neobservat. Nici vor­bă despre vreo reacţie de deso­li­da­ri­zare, de delimitare a lui Victor Ponta, be­neficiarul susţinerii venite din partea lui C.V. Tudor.

De altfel, acest mesaj peremisto-pesedist este transmis şi de preoţii ortodocşi, cum sunt cei din judeţul Cluj, care – la în­dem­nul Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sălajului – au plecat „prin teritoriu“ ca să-i convingă pe dreptcredincioşi să vo­teze un preşedinte „creştin-ortodox şi ro­mân“ (cf. TVR Cluj). La fel se întâmplă în toată ţara, doar că în judeţul Cluj, de pil­dă, miza e mai mare (al doilea scor pentru Iohannis, după jud. Sibiu).

În aceeaşi zi fatidică (5 noiembrie), pre­şe­dintele Consiliului Judeţean Galaţi a mo­tivat mai convingător şi mai colorat de ce Klaus Iohannis nu merită să fie ales. Au fost scoase din recuzită versuri scrise de poetul naţional (apel la autoritate!) cu un veac şi jumătate în urmă, în cu totul altă epocă şi în cu totul alt context istoric şi mentalitar: „Pericolul [alegerii unui stră­in] l-a spus Mihai Eminescu: «Cine-a în­drăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima câi­nii»“. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns. Hazul caragialian al situaţiei este că de­cla­raţia a fost făcută de un domn cu nume get-beget românesc: Bacalbaşa (în turcă, „starostele băcanilor“).

Liderul PSD din judeţul Ga­laţi (fost tur­nă­tor al Se­cu­rităţii) şi-a con­tinuat dis­cursul său pro­fesoral, ex­plicând me­ta­fo­rele poetului cu propriile sa­le cuvinte: „Eminescu s-a referit la su­fletul unor anumiţi stră­ini, iar omul chiar cu pu­ţină şcoală în­ţe­lege chipul păsării de pra­dă care s-a pogorât pe trupul Ro­mâ­niei din care e încă foarte mult de ciu­gulit“. A urmat apoi clasica sperietoare ceau­şisto-securistă cu „agenturile stră­i­ne“: „Principalul defect al domnului Io­han­nis – a conchis d-l Bacalbaşa – este că reprezintă interese străine. D-l Io­han­nis nu este nici măcar «sub acoperire», este un german care reprezintă, în mod oficial, interesele unei comunităţi etnice şi care comunitate este sprijinită de un stat, care este un hegemon în cadrul Uni­unii Europene“.

De data aceasta nu mai este vorba de un jalnic clovn expirat (dar adus în prim-pla­nul scenei politice), cum este C.V. Tudor, ci de un reprezentant oficial al PSD („ba­ronul de Galaţi“), care dă o declaraţie la se­diul PSD, ieşind de la o întrunire a li­derilor partidului privind tocmai analiza re­zultatelor primului tur de scrutin. Nici de data aceasta, conducerea PSD nu a ca­tadicsit să se delimiteze de declaraţie. Nici măcar nu a fost mimată o palidă rezervă din partea vreunui obscur purtător de cu­vânt al PSD. În ţările occidentale, o vagă aluzie peiorativă la etnia sau religia unui om, făcută de un politician, duce automat la demisia (sau demiterea) politicianului. Nicolae Bacalbaşa ar fi trebuit să fie demis înainte de a-şi fi încheiat declaraţia. Dar cine să-l sancţioneze?! Chiar cei care l-au în­curajat s-o facă?! Unde este Ponta să-l tragă de mânecă pe Bacalbaşa?! Unde este Martin Schulz să-l tragă de mânecă pe Pon­ta?! Unde este Consiliul Naţional pen­tru Combaterea Discriminării, altă dată atât de vocal?!

În plus, Nicolae Bacalbaşa era mânios pe transilvăneni, pentru că „nu au votat cum trebuie“. I s-a alăturat primarul PSD al Craiovei, Lia Olguţa Vasilescu (vice­pre­şedinte PSD şi fost parlamentar PRM), ca­re – cu mâinile în şold şi vocea piţigăiată – susţinea vijelios următoarele: „Da’ până când noi [= regăţenii] să câştigăm ale­gerile, iar ei [= ardelenii] să le piardă?!“. Ulterior, a bâiguit ceva şi despre po­si­bi­litatea unui „război civil“.

Nu e de mirare că liderii PSD au ieşit de la şedinţa cu Victor Ponta cu astfel de discursuri ultranaţionaliste. Ele au fost preluate din ideile perorate chiar în cadrul întrunirii de analizare a rezultatelor alegerilor din 2 noiembrie şi de stabilire a mesajelor electorale. Co­mu­nicatorii partidelor au purces la mul­ti­pli­carea lor. De aceea declaraţiile de mai sus nu au fost amendate în niciun fel de con­ducerea PSD.

În seara aceleiaşi zile (5 noiembrie), în prime time, la o emisiune TV (Digi 24), Vic­tor Ponta însuşi – însoţit de viitorul său consilier prezidenţial pe probleme de Securitate, Teodor Meleşcanu – şi-a ma­ni­festat „îngrijorarea“ privind faptul că transilvănenii au votat majoritar cu con­tracandidatul său. Ar fi un fenomen cen­trifugal periculos, de „separatism“, au con­chis amândoi, care poate duce la „di­vi­zări“ de tip Doneţk şi Lugansk. Iohannis a catalogat toate aceste intoxicări elec­torale drept „cretinisme“, depăşind pen­tru prima dată vocabularul său foarte pon­derat. Îngrijorarea lui Victor Ponta şi Teo­dor Meleşcanu era că într-o parte a ţării s-a votat majoritar cu Klaus Iohannis. Dar nu-i îngrijora deloc faptul că, simetric, în cealaltă parte a ţării, s-a votat majoritar cu Victor Ponta. Ardelenii au devenit un fel de „străini“ (ba mai grav, „iubitori de străini“) care îl votează pe „străinul“ Io­hannis.

Un tânăr jurnalist de la Gândul (5 no­iem­brie 2014), Andrei Luca Popescu, a sur­prins corect situaţia: „Ruptura aceasta is­torică [dintre Ardeal şi restul ţării] nu avea cum să scape neobservată de min­ţile luminate din PSD, astfel că s-au gân­dit imediat cum să o întoarcă în fa­voa­rea lor. Simplu, lobotomizant, redus, ase­meni retoricii lor naţionalist-religios-agre­sive care le-a dominat toată cam­pa­nia, ei au tradus această hartă în ace­eaşi cheie în care Ion Iliescu găsea dro­gurile şi dolarii falşi din sediile par­ti­de­lor istorice, în 1990, cu minerii: «Aten­ţie, români, Iohannis ne fură Tran­sil­va­nia»“.

În plus, pentru alianţa aflată la guvernare, UE, dar şi FMI, BM, BERD, NATO, SUA (din nou „străinii“), chi­purile, nu tratează România ca pe un par­tener, ci ca pe o co­lonie etc. „Nu vreau să mai primim or­dine din afara ţării“, clama Victor Ponta – mândru că e român şi ortodox – în vi­deo-conferinţa din 4 noiembrie cu liderii pesedişti din teritoriu. Expresie a unui complex de inferioritate exprimat printr-un puseu de complex de superioritate.

Pentru PSD, alţi „străini“ in­de­zirabili sunt românii care mun­cesc sau studiază în afara ţării. Voturile lor trebuiau minimizate prin limitarea secţiilor de vo­ta­re, a cabinelor de vot, a ştampilelor, pre­cum şi prin inventarea unor formulare cro­nofage. Misiunea a fost îndeplinită. În­tr-adevăr, au reuşit să voteze doar circa 5% dintre electorii din diaspora (160.000 din peste 3 milioane). Mai mult, în vara anu­lui 2012, când cu referendumul de des­tituire a preşedintelui, PSD şi televiziunile ei de propagandă au cerut ca românii din străinătate să nu voteze deloc. Doar Curtea Constituţională le-a redat dreptul la vot. Este adevărat că aceşti „străini“ trimit miliarde de euro în ţară, dar nu-şi plă­tesc impozitele în România şi, peste toate, nu votează cu PSD.

În fine, a fost scos de la naftalină şi stră­i­nul prin excelenţă: George Soros (ungur, evreu, american, tot ce-i mai rău). Pe pia­ţa media (jurnalistul Horia Alexandrescu) a fost lansată intoxicarea că Monica Ma­covei ar fi fost finanţată în campanie de Fundaţia pentru o Societate Deschisă. Re­ţeta este cunoscută şi eficienţa ei este pro­bată nu numai în România anilor ’90, dar şi în ţări ca Rusia şi Belarus, din care această organizaţie nonguvernamentală a fost expulzată.

Încet, dar sigur, în societatea românească a fost inoculat sindromul „cetăţii asediate de străini“. Cu alte cuvinte (şi cu ter­mi­nologie marţială), trebuie să strângem rân­durile şi să facem front comun împotriva „străinilor“ şi a „agenturilor străine“ care ne împresoară, să ne scuturăm de „jugul“ german, de cel american şi de cel al Uni­unii Europene (care ne dau ordine şi ne tratează ca pe o colonie), să-i izolăm pe minoritarii etnici („păsări de pradă care s-au pogorât pe trupul României“), să-i marginalizăm pe românii care au dat bir cu fugiţii în Occident şi să-i reeducăm pe ardeleni şi bănăţeni (o combinaţie letală de „străini“ şi „iubitori de străini“).

Observam şi cu alte prilejuri: cu acest tip de discursuri ne în­toar­cem în sum­brii ani ’90. Riscăm astfel să se surpe tot ceea ce so­­cietatea civilă şi presa de­mo­crată (ba chiar şi unii politicieni) au cons­truit cu mi­gală, la nivel men­talitar, timp de 25 de ani. Părea să fie un fenomen ireversibil, chiar dacă în (in)conştientul colectiv con­tinuau să supravieţuiască unele pre­ju­de­căţi xenofobe. Societatea românească n-ar trebui să-şi permită această decădere. Dacă o admitem, suntem pierduţi, in­di­fe­rent de numele viitorului preşedinte.