Pe aceeași temă
“Cel mai mare cineast polonez”, spunea/scria Jean Tulard despre Andrzej Wajda, în al sau celebru Dictionar de cinema.
Dincolo de superlativele de acest gen - de luat întotdeauna cu rezervele de rigoare -, Wajda e, fara-ndoiala, cel mai cunoscut, cel mai celebru regizor din întreaga istorie a cinematografului polonez. A debutat în lung metraj în 1955 cu filmul Generatie. Dupa un scurt metraj realizat în acelasi an, se afirma cu Kanal, din 1957, care obtine Premiul Special al Juriului la Cannes.
Vin apoi premii unul dupa altul, la toate marile festivaluri de cinema. Foarte prolific - cu peste 30 de lung metraje la activ -, Wajda e si foarte eclectic, miscandu-se cu usurinta de la filmul realist, în maniera aproape de reportaj de televiziune (Omul de marmura, Omul de fier), trecand prin cel realist-poetic (Kanal) si ajungand la ecranizari din literatura poloneza în filme extrem de poetice, cu o atmosfera aproape ireala, desprinsa de spatiu si timp (Nunta).
Andrzej Wajda nu-si construieste un film foarte personal, usor identificabil, ca cel al lui Kieslowski, ale carui filme reiau aceleasi teme recurente pe toata întinderea filmografiei si au acelasi gen de atmosfera, mergand pana la a se înseria si a se lega unele de altele. Wajda schimba registrul si perioadele de creatie. Se descurca la fel de usor în drama poetic-intimista Kanal (chiar daca o încadreaza în neorealism), ca si-n ecranizarile grandioase din ultimii ani - Danton, Pan Tadeusz... Ca orice mare artist, se interogheaza asupra conditiei artistului în lume în Dirijorul (1979). Se opreste la o foarte frumoasa si romantica poveste de dragoste la varsta adolescentei, într-un film intitulat chiar Cronica adolescentei (1986), se opreste si la problemele cu care se confrunta individul în societatea poloneza de azi, în contextul schimbarilor postcomuniste, în Domnisoara Nimeni (1996).
Dar terenul pe care Andrzej Wajda se simte cel mai bine e acela al analizei destinului uman în context socio-istoric. La fel ca Szabó István, Wajda reuseste o analiza de mare finete a luptei, de multe ori în ciuda neputintei, a individului cu vitregiile vremii. E poate cea mai des întalnita tema din opera lui Wajda. E la fel de evidenta în toate deceniile de creatie - si atunci cand analizeaza epoca în care traieste, si atunci cand abordeaza ecranizari cu subiecte plasate în secolele trecute. Evident ca aceasta înclinatie, aceasta pasiune si stapanirea acestui gen de subiecte vin si din experienta personala, din vremea cand facea mici meserii prost platite pentru a subzista si cand, apoi, s-a înrolat în armatele de partizani pentru a lupta contra nazismului.
Regizorul însusi identifica trei etape de creatie în cariera sa. Jean Tulard îl citeaza în Dictionaire du cinéma (Ed. Robert Laffont, 1999): “Viata mea cinematografica, a marturisit el, se împarte în trei etape. Prima corespunde neorealismului. Eram pe atunci foarte influentat de critici si public si mergeam în sensul observatiilor acestora”. Kanal si Lotna corespund acestei etape. A doua ar fi “continuitatea, adica o consolidare a acestei imagini pe care mi-am cladit-o în timpul primei perioade”, careia îi corespund filme ca Peisaj dupa batalie sau Cenusa, acesta din urma fiind si unul din primele filme ale dezghetului din anii 1960. A treia e “o ruptura, o evolutie spre individualism, în afara oricarui curent. Imi dadeam seama ca legea creatiei trebuie sa treaca prin singuratatea spiritului”, spunea Wajda, citat de acelasi Jean Tulard, care continua: “Omul de marmura e o data în istoria Poloniei. Cum sa nu fii tentat sa vezi în el unul din punctele de plecare ale curentului contestatar ce avea sa anime Solidaritatea?”.
Intr-adevar, Andrzej Wajda a fost probabil regizorul polonez care s-a implicat cel mai adanc si activ în istoria tarii sale în a doua jumatate a secolului XX. Astfel ca Wajda transcende cu mult frontierele cinematografului cu filmele sale din anii ’70-’80 si intra în sfera contestarii abuzurilor unui regim dictatorial impus cu forta polonezilor, e un fenomen socio-politic, nu doar unul cinematografic.
Pe de alta parte, aceasta perioada se încadreaza într-una mai ampla, care se întinde pe multe decenii, si-n care Wajda se arata foarte preocupat de istoria tarii sale, aflata la rascruce de interese si de imperii. Nu întamplator se opreste Wajda la poemul lui Mickiewicz, pe care îl aduce pe ecran (Pan Tadeusz). El îi permite sa evoce destinul tragic al unui popor ce lupta pentru libertate de multe secole. Poeticul se îmbina cu avanturile eroice. A nu se crede însa ca ecranizarile eroice sunt simple filme de comanda! Wajda interpreteaza cu finete operele literare ale secolelor trecute, astfel ca elanurile patriotice nu iau niciodata forme rizibile sau desuete. O reuseste si-n Pan Tadeusz, si-n Nunta (dupa piesa lui Stanislaw Wyspianski). Si-i reusesc reconstituirile de epoca chiar si-atunci cand trec de granitele Poloniei si ajung în Franta (Danton, pe scenariul lui Jean-Claude Carrière, dupa o piesa tot de Stanislawa Przybyszewska). E si firesc sa-i reuseasca, pentru ca Danton vorbeste despre idealurile esuate si despre deturnarea sensului initial al unei revolutii. Evenimente pe care Wajda le traieste pe viu în perioada comunista si pe care e firesc sa le perceapa cu acuitatea analistului fin.
Îmbinarea, transpunerea istoriei în zilele noastre si viceversa e o provocare pe care Wajda nu se teme sa o abordeze. Lady Macbeth Siberiana, din 1962, dupa o nuvela de Nikolai Leskov, transpune în egala masura tema shakespeariana în spatiul rus si, în acelasi timp, o desprinde de o epoca bine definita. “Wajda a renuntat la stilul sau tipic baroc, pentru a spune o poveste simpla, dar puternica, a unei Lady Macbeth care ucide mai degraba din dragoste decat din ambitie. (...) Regizorul a reusit nu doar sa surprinda spiritul timpului si locului; a reusit si sa creeze senzatia de iesire din timp, necesara oricarei tragedii”, scria Richard Roud în Sight and Sound, din 1962.
Evocarile istorice ale lui Wajda nu se opresc doar la ecranizarea poemelor patriotice. El e la fel de atras de opere poetice ca Domnisoarele din Wilko, dupa o nuvela de Iwaszkiewicz; de Padurea de mesteceni (ambele facand parte din capodoperele regizorului), tot dupa Iwaszkiewicz; si, foarte recent, de o piesa în versuri - Razbunarea, dupa Aleksander Fredro, în care Roman Polanski face un rol extraordinar.
E imposibil de evocat, într-un spatiu atat de scurt, complexitatea personalitatii lui Andrzej Wajda. Ar fi însa o lipsa impardonabila sa nu amintesc activitatea lui de om de teatru, de regizor foarte preocupat de formele de expresie orientala: Wajda are un studio de cercetare si creatie la Cracovia, în jurul lui Stary Teatr, unde monteaza în special dramaturgie japoneza (cu un astfel de spectacol a venit si la Bucuresti în noiembrie 1995, cu 4 piese No de Yukio Mishima).
Din 4 în 11 noiembrie, Institutul Polonez organizeaza o Retrospectiva Andrzej Wajda La Cinemateca Romana (sala Eforie), care cuprinde: Razbunarea (2002), Canalul (1957), Lady Macbeth Siberiana (1962), Cenusa (1965), Omul de marmura (1977), Domnisoarele din Wilko (1979), Danton (1983) si Pan Tadeusz (1999).
