Un bilanț al stângii latino-americane după un deceniu de guvernare

Din cele douăsprezece state ale Americii de Sud, în prezent șapte guverne reprezintă diferite sensibilități de stânga și în trei dintre acestea au avut loc alegeri în ultima lună sau au loc în prezent: Bolivia, Brazilia și Uruguay.

În presa latino-americană și în presa de stânga din Europa s-a discutat recent des­pre un posibil bilanț al guvernelor de stân­ga moderate, precum cele din Brazilia, care se află deja la al pa­tru­lea guvern după cele două ale lui Ignácio Lula da Silva (2002-2010) și primul al re­cent realesei Dilma Rous­seff (2010-2014; 2014-2018), și Uruguay (din 2005 cu Ta­ba­ré Vázquez și din 2009 cu Jo­sé Mujica, Vázquez can­didând din nou și si­tu­ân­du-se pe primul loc în pri­mul tur al alegerilor pre­zi­dențiale), și radicale, precum cel din Bo­livia, condus de Evo Morales (2006-pre­zent), din Ecuador, cu Rafael Correa (re­ales a treia oară anul trecut și care se află la putere încă din 2006), și bineînțeles Ve­nezuela (la un an de la dispariția lui Hugo Chávez, care s-a aflat cel mai mult timp la pu­tere, între 1998-2013), la aproximativ 10 ani de la așa-numitul „val roz“ sau „no­ua stângă“. Ce le distinge și ce le adu­ce împreună?

Bilanțul guvernelor Lula și Rousseff

Dilma Rousseff a fost realeasă președintă a Braziliei în turul doi al alegerilor pre­zi­dențiale ce au avut loc duminică, 26 oc­tom­brie, cu un scor de 51,6% față de 48,4% cât a obținut Aécio Neves, con­tra­can­di­da­tul său din partea Partidului Social De­mo­crației din Brazilia. În primul tur, Rousseff a fost votată de 41,5% din alegători, iar Neves de 33,5%, în timp ce pe locul trei se situase Marina Silva cu 21,3%. Rea­le­ge­rea Dilmei a fost una fără mari emoții, așa cum anunțam din articolul trecut redactat după primul tur al alegerilor pre­zi­den­țiale.

  Dilma Rousseff,                    Evo Morales,                   José Mujica,

Bilanțul guvernelor PT (Partidul Mun­ci­to­rilor) 2002-2014 este evaluat pozitiv, o cincime din populația țării de di­men­siu­nile unui continent, adică 40 de milioane de cetățeni, au fost ridicați din sărăcie ca ur­mare a reformelor introduse de Lula și con­tinuate de Dilma; modelul „lulist“ ins­piră se pare astăzi mai mult decât modelul „chávist“ la nivel continental. Cu toate aces­tea, inegalitatea între cei mai săraci și cei mai bogați rămâne printre cele mai ri­di­ca­te din lume. Printre prioritățile Dilmei pen­tru următorul său mandat se regăsesc: re­dresarea economiei, reforme structurale pentru a oferi servicii publice mai bune (principalele probleme evocate în timpul protestelor masive din 2013), limitarea ca­zu­rilor de corupție în propriul partid, aso­ciate așa-numitului „scandal al men­salão“.

Stângă radicală,democrație radicală

Evo Morales a fost reales pentru un al treilea mandat ca președinte al Boliviei pe 12 octombrie 2014, cu un scor de 60%. Guvernele ins­pirate de modelul pro­pus de Hugo Chávez în Ve­nezuela au fost analizate folosind diferite etichete, de la dictaturi socialiste la gu­ver­ne neopopuliste. Definiția propusă de Ste­ve Ellner mi se pare însă mai utilă în­țe­le­gerii caracterului novator pe care acestea îl propun. Ellner oferă conceptul de de­mo­crație radicală, care, spre deosebire de de­mocrația liberală, protejează, pri­vi­le­gia­ză drepturile majorității. Astfel, atât Chá­vez, Correa, cât și Morales beneficiază de spri­jinul alegătorilor lor într-un procent de peste 50-55% și reformele, proiectele lor se concentrează asupra acestora, în pofida acelor segmente societale care nu îi sus­țin. Aceste reforme au în Bolivia, spre deo­sebire de celelalte două țări, un caracter etnic, căci Morales este primul lider Ay­ma­ra al acestei țări în care comunitățile in­digene (Quechua, Aymara etc.) sunt ma­jo­ri­tare.

Beneficiind de resurse naturale importante exploatate de stat în timpul guvernului său, Morales a introdus reforme care au fost apreciate recent și în SUA - așa cum amintește un articol din The Guardian, care citează cifrele propuse de Centre for Economic and Policy Research din Wa­shing­ton, care a remarcat creșterea eco­no­mică a țării în ultimii opt ani, creștere de care au beneficiat mai ales cei mai săraci, nu întâmplător aparținând populației ma­joritare: astfel, sărăcia extremă a fost re­dusă cu 43%, în timp ce sărăcia a fost re­dusă cu 25%, iar salariul minim a crescut cu 87,7%².Cu toate acestea, Bolivia ră­mâ­ne cea mai săracă țară din America de Sud, iar multe contexte locale par des­prin­se din secolele anterioare (XVIII-XIX), cu enclave din secolul XX. Criticile la adresa Guvernului Morales vin din mai multe di­recții: foști aliați sau comunitățile in­di­ge­ne care se opun proiectului său de dez­vol­tare din TIPNIS, dar ce nu poate fi negat es­te că Bolivia beneficiază, în sfârșit, de sta­bilitate politică, care a permis și o im­portantă creștere economică.

Stânga „cool“, dar moderată din Uruguay

Actualul președinte al Uruguayului, José Mu­jica (2009-2014), a devenit faimos la ni­vel global cu ajutorul etichetei de „cel mai sărac președinte“, pe care a și re­fu­zat-o de altfel. Prezentat în diverse ziare și reviste europene ca reprezentant al an­tipoliticianului, conducându-și mica Volk­s­wagen Beetle cam ponosită, refuzând să tră­iască în palatul prezidențial și pre­fe­rând locuința sa anterioară la o fermă un­de crește flori și își îngrijește câinii, printe care deja faimoasa Manuela, Mujica este un personaj aparte. Nici palatul pre­zi­den­țial din Montevideo nu aduce cu ins­ti­tu­țiile asemănătoare chiar din țările vecine și locuitorii orașului îți spun că „Pepe“, cum i se mai spune președintelui, e în sta­re să te primească dacă te duci pe la el, chiar dacă nu e o vizită organizată! José Mu­­jica a fost și artizanul unei serii de re­forme con­siderate extrem de progresiste, deși nu atât de atipice pentru America La­tină, printre care se numără: legalizarea ma­­rijuanei și recunoașterea uniunilor în­tre persoane de același gen. Nu a fost atât de progresist în ceea ce privește re­zol­va­rea problemelor legate de justiția de tran­ziție, asta și pentru că în Uruguay am­nis­tia cri­melor trecutului dictatorial (1973-1985) a fost confirmată de voința ce­tățenilor.

Predecesorul lui Mujica, Tabaré Vázquez, se reprezintă pe 30 noiembrie pentru tu­rul doi al alegerilor prezidențiale, după ce pe 26 octombrie, în turul întâi al scru­ti­nului, a obținut 49,5%, iar con­tra­can­di­da­tul său, Luis Alberto Lacalle Pou, din par­tea Partidului Național, 31,4%. Vázquez a fost primul președinte de stânga ales în Uru­guay din partea Frontului Amplu, coa­li­ția care a rupt binomul colorados/blan­cos care guvernase țara încă din secolul XIX.

O stânga sud-americană diversă

Pe lângă evaluarea politicilor puse în prac­tică în administrațiile pe care le coor­do­nează, parcursul diferit al liderilor acestor guverne de stânga poate indica di­ver­si­ta­tea ideologică. Originile liderilor politici gru­pați sub această etichetă sunt foarte di­ferite: Evo Morales este un fost „co­ca­le­ro“, cultivator de coca, devenit sindicalist și apoi ales deputat; Hugo Chávez era un fost militar cu studii de științe politice, Lu­la un fost sindicalist din domeniul si­de­rurgiei, Correa are un doctorat în eco­no­mie și a fost, înainte de a deveni pre­șe­dinte, ministru, dar mai ales profesor uni­versitar de economie; José Mujica este un fost luptător de gherilă, închis în timpul dictaturii din Uruguay, iar predecesorul și posibilul său succesor, Vázquez, doctor on­colog. Cu o carieră în administrația pu­bli­că, înainte de a deveni ministru al Ener­giei în Guvernul Lula, în 2002, Dilma Rous­seff a fost în tinerețea sa parte a unei mișcări de gherilă și a fost, de asemenea, închisă în timpul dictaturii militare.

Proiectele comune ale stângii la nivel sud-american includ organizația regională ins­pirată de Uniunea Europeană, Uniunea Na­țiunilor Sud-Americane (UNASUR), din care fac parte toate cele 12 state de pe continentul sud-american și Alianța Bo­livariană pentru Popoarele din America Noastră – Tratatul de Comerț al Po­poa­relor (ALBA-TCP), care reunește în jurul gu­vernelor Venezuelei și Cubei pe cele asemănătoare din punct de vedere ideo­logic (Bolivia, Ecuador, Nicaragua etc.). Ma­joritare în UNASUR, guvernele de stân­ga și-au văzut intențiile sabotate prin re­cent creata Alianță a Pacificului, care reu­nește țările mai degrabă cu guverne de cen­tru-dreapta (și centru-stânga, având în vedere realegerea lui Bachelet) și mai apr­opiate de administrația SUA (Mexic, Pe­ru, Columbia, Chile).