Teatrul pentru copii nu vrea să fie cenușăreasă

Fără sală de spectacol proprie, dar plin de elan, Teatrul Ion Creangă vrea să performeze și să se înnoiască, prezentând publicului în această toamnă două premiere, care se adaugă titlurilor existente în repertoriu.

Actorul Lucian Ghimiși și-a început di­rec­toratul la Teatrul Ion Creangă cu un fes­tival și o premieră, premiată chiar cu oca­zia acelui festival. Deși în bejenie pe la Pa­latul Copiilor sau de curând la Excelsior, unde e găzduit, acest teatru pentru copii cu mare și frumoasă tradiție ține să-și men­­țină cota culturală și de piață, chiar și în aceste condiții, iar noul său director s-a angajat într-un program eroic, având în vedere, pe de o parte, schimbarea de ge­nerație în materie de actori și, pe de alta, faptul că sediul din Piața Amzei e gata renovat... doar pe dinafară. Cu elanul pro­priu tinerilor, Lucian Ghimiși se luptă cu greutățile și vrea să performeze într-un cli­mat antipatic, de indiferență față de acest gen (n-am văzut prea mulți colegi la premierele evocate), alimentat de men­ta­litatea că teatrul pentru copii e o ce­nu­șă­reasă. Că nu trebuie să gândim așa a do­vedit-o chiar această toamnă, bogată pen­tru echipa de la Creangă, care a organizat pe cont propriu o ediție a Festivalului In­ternațional „O sută, o mie, un milion de povești” (ce titlu inspirat), aducând pe afiș și noutăți prin cele două recente pre­miere.

Mai întâi, Amintiri din co­pi­lărie, după Ion Creangă, un omagiu patronului de pe fron­tispiciu și un pariu cu prejudecățile privind clasicii pe scenă, determinat de vechea dispută între adepții fidelității absolute și gândirea liberă, uneori prea liberă în raport cu mo­delul literar. Adevărul e undeva la mijloc, evident. Dacă un spectacol de acest fel mai e obligatoriu și asociat procesului de învățământ, e bine ca el să nu fie atât de adaptat, încât Creangă să devină de ne­re­cunoscut pentru cei care îl au pe autor la lecturi obligatorii și de examen. E bine, în același timp, ca artiștii să-și urmeze im­boldul creativ, sincron timpului în care se ma­nifestă, adică să abordeze opera din pers­pectiva necesarei modernități de lim­baj și a schimbărilor în percepția copilului însuși. Cine reușește să îmbine aceste ce­rințe de bun-simț va găsi, cu siguranță, cheia succesului. În cazul de față, tânărul și talentatul regizor Peter Kerek a operat în original cu curaj, alcătuind un scenariu adecvat intențiilor și viziunii sale, ex­ce­dând însă textul printr-o formulă pre­do­minant vizual-coregrafică. S-a jucat deci ex­cesiv cu temele lui, cu personajele și po­vestirile din Amintiri... cu un simț ludic ne­cesar, dar nu suficient. N-a prea fost atent, cu alte cuvinte, la coerență, a fol­clo­rizat în exces după modele de rău augur. (Când e vorba de Creangă ori La lilieci, nu se poate să nu vedem pe scenă vreo bă­tută, oricât de stilizată.) A realizat un spec­tacol cu surprize vizuale notabile, dar cam în sine, datorate excelentei scenografii a Iulianei Vâlsan și coregrafei Larisa Barbu, și s-a luptat cu imensitatea scenei și sălii de la Palatul Copiilor, în intenția de a ini­ția o comunicare cu publicul. Invitat în spectacol, actorul Richard Bovnovski, cu­noscut pentru abilitățile sale de gimnast, l-a întruchipat pe Nică interesant, dar cu prea puțin lipici, ceea ce într-un spectacol pentru copii e necesar. Echipa întinerită de actori a manifestat, pe de altă parte, un entuziasm jucăuș ceva cam căznit, o me­teahnă mai veche a spectacolelor pen­tru copii, care ajung atât de greu la sin­ceritate și autenticitate tocmai fiindcă su­prali­ci­tea­ză în direcția maimuțărelii infan­tile, ris­când din partea micuților spec­ta­tori în­tre­bări de genul: dar de ce se pros­tesc așa, ma­mă?! Cea mai adevărată a ră­mas tot Ale­xandrina Halic, care, în rolul Mătușii Mă­rioara, a transmis aceeași na­turalețe și bu­curie a jocului care au con­sa­crat-o. Dacă am formulat observațiile de mai sus este pen­tru că spectacolul de la Creangă me­ri­tă o analiză, și nu doar aprecieri adjec­ti­vale, fiind un cap de serie într-un demers de înnoire a mijloacelor acestui teatru, ca­re trebuie să țină cont azi de actualizări, fă­ră să abandoneze ma­gia teatrului care-l fa­ce pe mai departe unic. Sunt multe ima­gini în acest Amintiri din copilărie pe ca­re le luăm cu noi, pre­cum aceea din sec­venţa Pupăza din tei, sunt multe mo­men­te de extracție mito­lo­gică, precum naș­te­rea lui Nică, care, chiar dacă nu au legă­tu­ră cu pretextul literar, vin din aceeași lu­me a credințelor stră­mo­șești, lărgind ori­zontul spiritual și cultural al re­prezen­ta­ției, așa încât putem spune că rezultatul e bun și mai ales că poate fi îmbunătățit.

Cea de a doua premieră de la Tea­trul Ion Creangă are tot un re­per clasic. Doar că bine cu­nos­cutul basm al lui Andersen Cră­iasa Zăpezilor ajunge acum pe scenă prin intermediul unei piese cu același titlu, scrisă de un englez născut în 1978, Charles Way, și montată de o re­gi­zoare tot din Anglia, Rosamunde Hutt. Au­torul păstrează același motiv al poveștii despre o crăiasă cu inimă de gheață care vrea să le înghețe și pe ale altora, cu aju­torul unor cioburi dintr-o oglindă otrăvită de răceala ei. Asta i se întâmplă lui Cei (personaj botezat în atâtea feluri de adap­tatori) care ajunge în împărăția de gheață de unde-l va salva Gerda. Aventurile fet­i­ței care pleacă în căutarea prietenului ei pe care-l va încălzi cu lacrimi fierbinți sunt la Charles Way oarecum diferite, pre­sărate pe drumul anotimpurilor, captive și ele în mrejele iernii polare. Un decor in­teresant, semnat Andreea Săndulescu, pro­pune drept soluție scenografică pentru mul­titudinea de spații ale acțiunii o plat­formă în pantă, care acoperă aproape în­treaga scenă, fiind dispusă cu mici fe­res­truici prin care intră și ies actorii, su­ge­rând unele dintre spațiile indicate de au­tor în secțiunea Orașul. Dacă la început aceasta funcționează bine, fiindcă și locu­rile sunt mai lumești (locuințele perso­na­jelor, spre pildă), ulterior, când intrăm în fantezie și așteptăm vraja poveștii, plat­forma aceasta mai mult încurcă. Pe su­prafața ei au loc tot felul de acțiuni con­vențional decupate, care creează confuzie, iar spre final, când plantația personajelor în decor ocupă lateralele, inconvenientele se înmulțesc.

Sunt, așadar, mai reușite sce­nele cu copiii la școală, acasă, hâr­joanele cu trimitere la realitate și mai puțin iz­butite momentele în care ar fi trebuit să că­dem sub vraja lumii în care este ade­menit băiețelul, respectiv împărăția Cră­iasei. Pentru aces­tea nu s-a găsit din pă­cate soluția, iar im­presionanta apariție de la început a Ju­lia­nei Drăghici purtând stra­ie somptuoase și farduri feerice devine ul­terior simplu pro­cedeu repetitiv. Nici efectele de scenă aș­teptate nu se produc, cu excepția acelei au­rore boreale în black light, în rest spec­tacolul fiind jucat în baia de lumină a re­flectoarelor, de la început la sfârșit. A avut mai mult de muncit în acest context și coregrafa Violeta Dincă, pentru a dife­renția prin mișcare și ritm personajele și momentele. A făcut-o profesionist și ade­seori inspirat, suplinind imaginația săracă a regizoarei, care a mizat pe convenție și când trebuie, și când nu trebuie. Fiindcă nu poți să apelezi la soluții gen „aici e o apă, vă spun eu” și să speri că micuții, fie ei cât de sensibili la convenție, vor fi în­cântați. Când o să știm mai bine de ce vin aceștia la teatru și ce vor să vadă, acum când au tablete, filme 3D și alte minuni tehnologice, vom ști și ce să facem cu talentul nostru și cu teatrul pentru copii. Despre distribuție nu pot să spun decât că Eliza Păuna n-a fost întruchiparea ideală pentru farmecul Gerdei, iar ceilalți tineri au schimbat haina mult prea multor roluri ca să se poată spune ceva despre rea­lizările lor. I-am reținut pe Mihai Cojocaru (Cei), actor cu înfățișare romantică, sim­patic și destul de adevărat mai ales la în­ceput, pe Eduard Petru Jighirgiu pentru ținută și joc în relație, pe Cezar Vlad Po­pescu pentru umor. Nu știu să spun acum dacă practica distribuirii aceluiași actor în mai multe roluri poate fi eficientă în spectacolul pentru copii și în ce condiții. Oricum, un dramaturg care scrie o astfel de piesă cu circa 25 de personaje nu se gân­dește și la reprezentarea ei și asta nu e bine. Mai ales că nu se prea poate face o le­gătură de sens între personajele grupate în capitolele Orașul, Primăvara, Vara, Toam­na, Iarna, pentru a putea avea vreo noimă mutarea aceluiași actor de colo-colo.

Cum Teatrul Ion Creangă pare a-și fi pus ștacheta foarte sus la acest început de sta­giune și de nou directorat, suntem siguri că are și resurse de autodepășire.