Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Din superstiţie şi egoism, alături de GDS & 22
RODICA PALADE - - - -
2015-01-27
Aniversare
5

Am ajuns în Calea Victoriei, 120, pe 6 ia­nua­rie 1990. N-am nimerit de la început locul în care aveam să intru, cu ochii închişi, peste 20 de ani. Stelian Tănase îmi dăduse un telefon şi îmi spusese: „Fac o revistă. Nu vrei să vii şi tu? Vino şi tu“. Eram bibliotecară. După Revoluţie (pentru că, trăind pe străzi şi în pieţe, începând cu 21 decembrie ’89, toată nebunia eliberatoare, eu Revoluţie am să numesc ce s-a întâmplat atunci), aşadar, după Revoluţie, nu mă mai vedeam nicio secundă în hruba prăfuită din complexul studenţesc, unde în­tindeam sau primeam cărţi tehnice printr-un geamlâc.


Redacţia revistei era în locul în care se află astazi Librăria Humanitas din Fundul Curţii. O încăpere burduşită de oameni încotoşmănaţi în paltoane, fumând şi vorbind toţi deodată, câteva mese, nişte scau­ne, un aragaz electric, ca unică sursă de căldură, şi un telefon alb care suna necontenit. La fiecare țârâit al aparatului, Stelian Tănase, singura persoană pe care o cunoşteam, apuca autoritar receptorul şi spunea: „Stelian Tănase, şeful Grupului pentru Dialog Social“. O dată, de două, de trei ori. Până când, un tip slăbuţ, cu ochelari şi pulover de lână groasă, i-a spus cu voce mică, dar neînchipuit de fermă: „Dumneavoastră nu sunteţi niciun şef aici“. Prin încăpere zburau nume, Gabriel, Anca, Alin, Thomas, Andrei, Călin. Nu știam cine sunt. Destul de repede, însă, mi-am dat seama că nimerisem în mijlocul Jurnalului de la Păltiniş + Epistolarul (şi nu numai), iar tipul cu voce mică, dar fermă era Gabriel Andreescu, despre care auzisem la Europa Liberă. Concomitent, pe uşă intrau şi ieşeau oameni. Mulţi oameni. Ve­neau din oraş zvonuri, veşti alarmante despre securişti, FSN, împuşcături, manifestaţii. În valuri, intrau şi ziarişti străini, cu carneţele în mână, aparate de fotografiat, camere de luat vederi şi înfăţişări atât de di­ferite de ale noastre. Făceau interviuri, consemnau grăbit. Se vorbea în engleză, franceză, germană. Pe un colţ de masă se strânseseră teancuri de foi cu denunţuri ale abuzurilor ceauşiste, mărturii, petiţii, reclamaţii. Totul era de spus. Totul era de recuperat. Urgent. Mă concentram pe scrisul sumarului, tăind şi adăugând: mereu apărea o altă şi altă idee, o altă părere, o altă sugestie despre ce trebuia să conţină „neapărat“ primul număr din 22 (pe atunci nu avea numele ăsta). Discuţiile în contradictoriu despre ce să conţină şi cum să arate ar fi durat probabil mult şi bine, dacă maldărul de foi/texte adunate în zilele următoare nu ar fi fost luat pe sus şi dus la tipografie. În 20 ianuarie, apărea primul număr din 22 (nume găsit de Magda Câr­neci), săptămânal editat de Grupul pentru Dialog Social. Bucurii, exaltări, mâini strânse, până când a apărut Gabriel Lii­cea­nu, negru de furie, tunând cu vocea lui apocaliptică. Textul lui, Apel către lichele, de la pagina 3, apăruse trunchiat. Era sfâr­şitul lumii. „Cum a fost cu putinţă ca...?“, acuza neconsolatul autor. Uite că fusese. La tipografie, de pe masa de montaj, picase un calup de litere de plumb, adică un frag­ment mărişor, fără ca nimeni să bage de seamă, iar rotativa înghiţise pe nemestecate textul trunchiat.

 

Zile în şir am trudit (nu exagerez) la 22, făcând sârguincios ceva ce nu mai făcusem până atunci, îm­părţind redacţia cu tipografia şi strada, unde începuseră manifestaţiile gigant împotriva lui Ion Iliescu şi a FSN. Într-una din zile, îl întâlnesc pe stradă pe Eugen Simion. Îmi spune ironic: „Am auzit că lu­crezi la o revistă de dreapta“. Am bălmăjit ceva, pentru că atunci (ca şi astăzi de altfel) nu prea ştiam ce înseamnă dreapta şi stânga în România. Ştiam însă, simţeam mai degrabă, cum Revoluţia era furată de Iliescu şi oamenii lui, iar societatea românească se crăpa dureros în două. GDS şi 22 deveniseră opozanţi inflexibili ai noului regim. La manifestaţia din 28 ianuarie 1990, organizată de partidele politice, PNŢ şi PNL în primul rând, contra FSN, devenit partid-stat, am intrat pe un geam în se­diul FSN (actualul sediu al guvernului), la îndemnul autoritarului meu şef de atunci, Stelian Tănase: „Eşti ziaristă, ce dracu’!“. Atunci l-am văzut pe Ion Iliescu țipând la Corneliu Coposu, ca de piatră, pe Petre Roman prefăcându-se că notează cerinţele manifestanţilor şi dispărând apoi în ceaţă. Pe Ion Raţiu, cu papionul şi discursul lui occidental, fără nicio legătură cu lozincăraia fesenistă, pe tânărul şi combativul li­beral la acel moment, Dinu Patriciu, pe Cazimir Ionescu de la FSN, intrând desfigurat în sală și răcnind răguşit: „Sunt mii de morţi afară! Coposu, eşti de vină!“. La care Corneliu Coposu, în încăpăţânarea de a nu ceda, se mulţumea să-l șteargă pe agitat cu privirea, trăgând tăcut din ţigara care îi ardea necontenit între degete. În fine, îl vedeam pe Brucan, intrând, amuşinând aerul încins ale aşa-ziselor negocieri şi ieşind. Notam şi înregistram pe reportofon. Când am vrut la un moment dat să merg la WC, un soldat m-a împuns cu arma în coaste, până în cabină. Seara, au venit în piaţă, „la chemarea Frontului“, muncitorii cu camioane şi lanţuri, intrând bestial în manifestanţi. A doua zi, batalioane muncitoreşti au străbătut furioase oraşul zbierând „Moarte intelectualilor“, iar seara au venit şi minerii, scandând în drumul spre FSN: „Noi nu vrem partide, noi nu vrem partide!“. A fost momentul în care am crezut că totul e pierdut. Că Ceauşescu n-a murit. Că sentimentul plin care mă cu­prinsese în ziua de 21 decembrie 1989, când păşisem ca în vis de pe trotuar spre mijlocul străzii, alăturându-mă grupului mic, apoi tot mai mare, care scanda, din fun­dul gâtlejului ieşindu-mi mai întâi un chiţăit și abia cu mare efort strigătul plin, Libertate, aşadar, acel sentiment mai grozav decât tot ceea ce-mi fusese dat să trăiesc până atunci s-a dus. Călcat în picioare de Ion Iliescu, de mineri, de muncitorii care zbierau, scoşi din minţi, „moarte intelectualilor“, „moarte lui Coposu“.

http://www.revista22.ro/nou/aniversare/articole/imagini/palade_basescu.jpg

Rodica Palade şi preşedintele Traian Băsescu în curtea GDS cu ocazia lansării numărului 1001 al revistei 22 (mai 2009).

 


GDS a emis imediat un comunicat de con­damnare, preluat în 22, devenită revistă de opozitie, iubită şi urâtă în egală măsură de faliile în care deja se împărţise societatea. (În 14 iunie 1990, în timpul mi­ne­riadei care a îngrozit lumea, pe lista de­vas­tărilor făcute de mineri avea să se afle şi GDS & 22, alături de România liberă, Uni­versitate, sediile partidelor de opoziţie.)

 

Adam Michnik, sosit la GDS cu­rând după 28 ianuarie, ne-a spus: „Da­că te-ai urcat pe cal, ţine-te bine!“. Cu alte cuvinte, nu era to­tul pierdut! Trebuia doar să ne ţinem bine! „Guvernul spune şi face numai prostii“, ne încurajase Michnik, recunoscând pe loc natura „democraţiei originale“ instalate la Bucureşti. Dar frica mea că sen­ti­mentul căpătat în 21 decembrie ar fi putut fi dis­trus a rămas mereu prezentă. Am re­trăit-o intens în toamna trecută, când V. Ponta putea fi văzut străbătând toate ecranele, cu pieptul în afară şi mersul legănat al tipului sigur de el că se va urca pe toată România.

 

De-a lungul celor 25 de ani, indiferent de tumultuoase istorii care nu au ocolit clă­direa din Calea Victoriei, 120, a fi lângă GDS & 22 a însemnat credinţa mea superstiţioasă, egoistă că, aflându-mă acolo, nu pierd sentimentul preţios al zilei de 21 decembrie 1989.

TAGS :
Mai multe din Aniversare
Comentarii
DVasile 2015-01-29
Multumesc Rodica Palade pentru toate articolele de pana acum; le simt lipsa. Am impresia ca la Revista 22 a inceput sa se practice cenzura. Parerile personale trebuie sa corespunda unui anume "spirit" chiar daca forma este decenta. Se pare ca tipi ca Stelian Tanase au ajuns sefi ai Revistei 22. Am mai incercat o postare si n-a mers, dupa cum nu merg nici postarile la articolele lui Gabriel Liiceanu...
Scifi 2015-01-30
Da, nici mie nu mi-au aparut multe comentarii, desi erau decente. E frustrant, iti da o senzatie de lehamite, dar respect prea mult R22 pentru a-i purta pica din cauza unui angajat care isi da prea multa importanta.
radu 2015-01-28
Minciuni. Nu s-a strigat foarte intelectualilor. In schimb ghedesistii au o mare vina pentru scindarea romani lor. Au fost idiotii utili rechinilor financiari.
Florian 2015-01-27
Da,am simtit la fel,urland pana la ragusire"LIBERTATE",am simtit apoi cum din cauza lui Iliescu si a"minunatului" nostru popor(prin ce avea mai bun: "minerii si oamenii muncii care -munceau nu gandeau-pensionari si gospodine ce-ti dau si acum cu geanta an cap")ei bine majoritatea cititoare a scanteii "libere" de libertate si gandire LIBERTATEA se andeparta.,la mineriada datorita celor pomeniti mai sus am realizat ca eu nu mai apartin acelor oameni,emigrand 10 ani mai tarziu,cei mai grei ani an care LIBERTATEA se tot andeparta iar prapastia dintre ei si mine se marea.,de atunci si pana acum v-am citit mereu si speranta nu a murit(la fel a fost tinuta vie de vocea Americii pe timpul comunismului)La multi ani si multumesc.
FLORIAN D. MIREA 2015-01-27
O ANIVERSARE FRUMOASA. LA MULTI ANI!
Total 5 comments.
2745
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.