Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Sa nu plecam toti odata. Amintiri din Romania anilor 50*
Sanda Si Vlad Stolojan - - - -
2008-12-23
Istorie
0

In amurgul vietii, cea care a fost unul dintre catalizatorii exilului romanesc de la Paris, cea care i-a povestit avatarurile in volume pline de viata si culoare se intoarce asupra propriului trecut, asupra timpului iesit din matca pe care l-a trait in Romania anilor 50, inaintea plecarii definitive din tara. Alaturi de Sanda Stolojan, sotul ei, Vlad Stolojan, asterne pe hartie amintirile sale despre acei ani petrecuti in
inchisoare sau in vesnica fuga de haituiala Securitatii. Asemenea unui diptic, volumul alcatuieste un tablou convingator al celei mai intunecate perioade a dictaturii comuniste, asezand in oglinda viata din
inchisorile regimului si viata din inchisoarea larga in care acelasi regim transformase intreaga Romanie. Dincolo insa de amintirea fricii, a mizeriei si a umilintelor indurate, ramane mereu vie, dureros de vie, nostalgia dupa peisajele copilariei, dupa un timp al normalitatii care intarzie sa se intoarca.

La inceputul anilor ’50, sentimentul difuz ca anumite lucruri erau imposibile sau de neinchipuit in Romania mergea mana-n mana cu ignoranta noastra. Ce stiam noi despre comunism? Habar n-aveam de ideologia marxist-leninista. Am impresia ca eram asemenea tarii noastre, asa cum era ea in ajunul lui 23 august 1944. Plasez familiile noastre in categoria reprezentativa a Romaniei conservatoare, dar cu idei liberale, luminata din punct de vedere intelectual (studii, calatorii, limbi straine), avand legaturi traditionale cu pamantul, dar atasata, de mai multe generatii, unui tip de societate deschisa catre Occident. Apartineam unei societati in care, de fapt, sentimentul de clasa, asa cum este el inteles in Occident, nu exista. O societate in care raporturile umane erau urmarea unui trecut patriarhal si legat de pamant, dar in care democratia si modernizarea facusera progrese importante intre cele doua razboaie. Libertatea fundamentala care domnea in Romania rezistase framantarilor politice din anii ’30 si mai apoi ocupatiei germane si celor mai cumplite momente ale razboiului, cand aproape un milion de oameni luptau pe frontul sovietic. Pentru noi, comunismul insemna, inainte de toate, frica viscerala de rusi (acest visceral avea sa ne fie atribuit mai tarziu, in Franta, cand refugiatii care denuntau sistemul pe care-l cunoscusera din interior se trezeau taxati de anticomunisti viscerali). Comunismul insemna agentii sovietici si politrucii adusi de la Moscova in furgoanele armatei sovietice, care instalasera la putere un partid inexistent pana ieri si instaurasera un regim de teroare; era frica pe care o inspira o putere fara chip propriu, era necunoscutul ce plutea asupra noastra... Un intreg mister inconjura sferele noii puteri, de unde ieseau ucazuri numite reforme, exproprieri, nationalizari, colectivizari. Dupa plecarea Regelui Mihai, oamenii politici ai vechiului regim au disparut de pe scena, in lunile ce au urmat. Ii cunosteam dupa nume (Iuliu Maniu etc.), caci, de fapt, politica nu ne prea interesa. Cei mai multi au murit foarte repede in inchisoare. Astazi, Memorialul ridicat la inchisoarea de la Sighet este marturia cumplitei salbaticii cu care au fost lichidati. Habar n-aveam in acea vreme si nu ne puteam imagina detaliile ororii. Noii nostri stapani, iesiti din umbra, aveau chipuri necunoscute, nume ciudate - in general nume false care ascundeau identitatea si trecutul lor. Cu ocazia manifestatiilor care intrasera in viata noastra (1 mai, 23 august, 7 noiembrie), puteau fi zariti, insirati in tribuna oficiala imbracata in rosu, sub portretele lui Marx, Engels, Lenin si Stalin, membrii Comitetului Central din acea vreme: Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Emil Bodnaras, Vasile Luca etc. Numele lor puteau fi citite in ziarul partidului, Scanteia, purtator de cuvant al liniei politice a vremii, scris intr-un limbaj nou (care avea sa devina "limba de lemn") si a carui lectura obligatorie, in comun, era in programul fiecarei dimineti a "oamenilor muncii". Ne obisnuiseram, de asemenea, cu lozincile sortite sa ne bage in cap cuvintele parintilor fondatori ai comunismului si ale "tatucului popoarelor", Iosif Vissarionovici Stalin. Bucurestiul se acoperise cu panze rosii intinse pe fatade si in interiorul institutiilor, intreprinderilor, scolilor, fabricilor, birourilor si magazinelor. Uneori, ii puteam zari pe noii stapani cand traversau orasul cu mare viteza, in masinile lor de fabricatie sovietica, Zil sau Moskvici, negre, cu perdelute. Mi s-a intamplat sa zaresc unele dintre acele siluete cenusii ale comunistilor de prima ora coborand dintr-o masina in fata vreunui minister sau a unei cladiri neidentificate, pazite de militieni inarmati, in timp ce ne grabeam sa circulam, de teama ochilor ce-ar fi putut sa vada ca vazusem. Omul de pe strada, cum eram eu, privea pe furis la acele personaje, intrezarite ca intr-o secventa de film politist. Pastrez inca impresia fugitiva a siluetelor greoaie si indesate, purtand palarii sau sepci. Aspectul lor de conspiratori avea ceva grotesc si inspaimantator. Cine erau oare acesti oameni cu mutre de lume interlopa? O noua "rasa" de sefi conducea Romania devenita Republica Populara: indivizi de care nimeni din jurul nostru nu auzise pana atunci.
Parintii mei cunosteau cateva persoane dintre intelectualii burghezi raliati noului regim (Mihail Sadoveanu, de exemplu) care aveau legaturi cu stapanii la putere. Tatal meu avea cativa prieteni evrei (Misu Stern, intre altii) care puteau, prin relatiile lor, sa ajunga la sferele conducatoare ale partidului. Dar vremea "relatiilor", in intelesul lor de altadata, luase sfarsit. Sfarsita era si Romania parintilor nostri, Bucurestiul, oras deschis, unde cunosteai intotdeauna pe cineva la un anumit nivel politic, sau - ceea ce inseamna acelasi lucru - unde toata lumea cunostea pe toata lumea.
Regimul comunist facuse tabula rasa din societatea civila. Instaurase, in acelasi timp, intre populatie si putere, o distanta amenintatoare, invaluita in negura si frica. Lipsa de claritate a primelor timpuri avea sa se cristalizeze pe masura ce partidul isi intarea structurile, in anii ’50. Trebuia sa ne obisnuim cu senzatia necunoscutului amenintator care ne apasa. Pastrez, din era stalinista, sentimentul de a fi fost undeva foarte jos, in umbra, la picioarele unui colos invizibil. Sunt, fara indoiala, influentata de viziunea edificiilor ridicate in acea epoca, in stil stalinist-moscovit, cum ar fi Casa Scanteii, sediul propagandei ideologice raspandite de presa controlata de partid. De fapt, colosul care se instala in acei ani era un formidabil aparat politienesc, prin care mai marii partidului, casta conducatoare, nomenclatura, aveau sa guverneze Romania vreme de peste patruzeci de ani. Pentru a intelege importanta a ceea ce se petrecea imprejurul nostru, pentru a masura amploarea si violenta evenimentelor care au dus cu ele si au maturat acea Romanie de oameni liberi, am avut nevoie de sfasiere, de plecare, de distantare. Ceea ce se intampla cu noi, in universul de acolo, nu a capatat chip adevarat decat mult mai tarziu, atunci cand conspiratia tacerii si a fricii care, la fata locului, ne impiedica sa vedem si sa stim a iesit la lumina. De fapt, ceea ce traiam la nivelul vietii de zi cu zi nu era decat o infima piesa dintr-un urias puzzle, al carui intreg s-a infaptuit printr-o stapanire totalitara de tip asiatic asupra vietii bietilor oameni dintr-o tara de Est, in care URSS si-a impus sistemul.

*   *   *


Pe vremea aceea, priveam lucrurile prin gemuletul vietii noastre zilnice din cartierul Grivita Rosie. Aventura ratata a fugii noastre fusese zvarlita in strafundurile memoriei... Ne gandeam cat mai putin posibil la ceea ce fusese inainte, la proiectele noastre de tineri casatoriti, la viata pe care ne-o inchipuiseram si mai ales la ceea ce indragiseram atat de mult in tara noastra: satul. Astazi, aceasta stergere a satului din orizontul nostru interior mi se pare tare ciudata si, de asemenea, foarte semnificativa pentru starea noastra de spirit de atunci. Daca ma gandesc bine, imi dau seama ca traiam anii ’50 refuzand (in mod inconstient) sa ne mai gandim la viile de la Faraoane, la casa de la Pietroasa, la dealuri si la paduri. Timpul petrecut la tara, care facea dintotdeauna farmecul vietii romanesti, disparuse, pur si simplu, din existenta noastra. Bunica mea dupa mama, Eliza Gardescu, ii lasase mamei, la moartea sa, in 1942, cula si proprietatea ei din Pietroasa, de pe dealurile Dragasanilor. Tatal meu, A. Duiliu Zamfirescu, mostenise de la tatal lui, Duiliu Zamfirescu, via de pe colinele Odobestilor. Tatal lui Vlad1 poseda la Heresti, langa Bucuresti, Casa de piatra, palatul istoric al familiei Herescu, dobandit de bunicul lui, precum si pamanturile ce tineau de el, unde crease o minunata pepiniera, cunoscuta pentru calitatea produselor. Mai avea si un pamant la Stolojani, in Oltenia, de unde se tragea familia. Dau aceste detalii pentru informare, dar atunci cand vorbesc despre atasamentul nostru fata de sat aceasta nu are nimic de a face cu vreun sentiment de proprietate sau de bogatie, cu atat mai mult cu cat proprietatile apartineau parintilor nostri, in viata si tineri pe atunci. Nu. Era vorba de o atractie atavica profunda, de obisnuinta si de dragoste de sat, peste care se suprapuneau amintirile vacantelor mele, cand reveneam, vara, in Romania, la Pietroasa, scaldatul in Cerna, culesul viilor la Faraoane, clipe inca foarte apropiate in timp, dar azvarlite acum intr-un trecut indepartat, aproape mitic. In anii ce au urmat exproprierii (1949), cred ca nu l-am auzit niciodata pe tatal meu evocand via cu regret si nici pe mama mea suspinand dupa batrana casa de la Pietroasa. Parintii mei se detasasera de proprietatile lor si nu vorbeau niciodata despre ele pe un ton melancolic sau revendicativ. Asa cum nu i-am auzit niciodata evocand cu nostalgie modul lor de viata dinainte de razboi sau plangandu-se ca au fost spoliati. Curajul fata de traumatismul general a fost, fara nici o indoiala, o trasatura a acestei generatii decimate; dar vad, de asemenea, in tinuta parintilor mei, o forma de rezistenta fata de adversitate in care intra o mare parte din obisnuinta ancestrala a romanilor de a face fata incercarilor si distrugerilor ce urmau invaziilor si razboaielor din aceasta parte a Europei. (...)

*   *   *

Noi eram proletari citadini, cu doua saptamani de vacanta pe an. Intrucat, intr-o prima vreme, casele de odihna si cantinele de la Sovromconstructii au fost rezervate doar salariatilor, eu ma aranjam sa stau pe ascuns la vreun locuitor de la munte sau de la malul marii, dupa ce litoralul a incetat sa mai fie zona interzisa populatiei. Astfel ca ne puteam regasi in familie, pe plaja, in timpul zilei. Mai tarziu, pe la mijlocul anilor ’50, s-a dat dreptul sa fie inchiriate camere in satele Costinesti, Mamaia sau 2 Mai, la malul Marii Negre, ceea ce a insemnat un mare progres. Duminica, la Bucuresti, mergeam cateodata in excursie prin imprejurimile orasului. Descoperisem satele Pasarea si Tiganesti, unde calugaritele traiau in umbra manastirilor. La inceput, regimul inchisese bisericile, dar schimbase iute tactica. Pentru a-si asigura sustinerea Bisericii Ortodoxe, care era apropiata de popor, puterea comunista a mai eliberat din preoti, facand din ei salariati in functie, sub supraveghere; a acordat de asemenea si un oarecare drept de functionare manastirilor, obligate, in schimb, sa aiba un program de productie de artizanat si de agricultura. La Tiganesti, o vizitam pe Maica Epraxia, o batrana calugarita care ne primea cu oua fierte din belsug si-mi daruia plante bine mirositoare pe care le cultiva in micuta ei gradina. Primavara, satucul din preajma manastirii mirosea frumos a musetel, care crestea in tufe dese prin santuri. Musetelul se combina cu tamaia din biserica si cu mirosul de mal din lac, caci - ca orice manastire ortodoxa - avea si aceasta un lac, vestigiu al timpului cand se pescuia peste pentru zilele de post. Imi placeau praful drumurilor, casutele varuite, satul micut cu ulitele lui, mirosul de lana de oaie care plutea in aer, fumul de seara din curtile taranesti. In alte dati, mergeam sa ne plimbam de-a lungul lacurilor, in Parcul de Cultura si Odihna care s-a numit vreme destul de indelungata Parcul Stalin. Intr-o buna zi, statuia gigantica a Tatucului popoarelor, ridicata la intrarea in parc, a disparut, desprinsa fara prea mult zgomot, pe ascuns, ca la romani. Venise era Hrusciov, care avea sa aduca in curand prima mare trezire a popoarelor din Est, adica insurectia din Budapesta, in 1956.

*   *   *

In camera noastra din Grivita Rosie, invitam prieteni si primeam vizite. Conversatiile noastre animate si vesele se prelungeau pana tarziu in noapte. A te aduna cu prietenii insemna, in acele vremi, sa te afli, de cele mai multe ori, intr-o camera supraincarcata, cu vecini in camera de alaturi. Ne obisnuiseram cu aceasta atmosfera si cu acest decor atat de diferit de spiritul Bucurestiului, care fusese altadata un oras cu case spatioase, deschise oaspetilor, unde placerea specific romaneasca de a primi la orice ora facea parte din felul nostru de viata. Acele timpuri ni se pareau deja tare indepartate. Cateodata, ne soseau prieteni veniti pe ascuns din provincie, unde aveau domiciliu obligatoriu. Dormeau la noi pe jos, pe vreo saltea sau pe fotoliu, si plecau a doua zi. Asa a venit si Dinu Noica de la Campulung, pe vremea cand scria Povestiri din Hegel, pe care ni le citea noua si altor persoane. Aceste calatorii clandestine aveau sa figureze printre capetele de acuzare in procesul sau din 1959. Fiecare dintre gesturile noastre avea sa aiba, intr-o buna zi, consecinte pe care nici nu le banuiam.

*   *   *

De indata ce ajungeam la cineva, eram in mod instinctiv atenti ca - trecand prin antreu sau prin culoarul comun - sa nu vorbim prea tare. Plecand, aveam grija sa nu plecam toti deodata, pentru nu a trezi banuieli in cazul in care s-ar fi aflat vreun turnator pe strada, caci orice adunare de persoane risca sa para suspecta. Aceasta fraza, "sa nu plecam toti odata", mi-a ramas pana azi in urechi. Atat fraza, cat si reflexul ne-au urmarit vreme de ani intregi, pana aici, in Franta. Reflex de prudenta, cum ar fi acela de a nu vorbi o limba straina cu voce tare pe strada; sau cel de a fi atent la scrisori, pentru ca cele ce soseau din strainatate, mai ales din Franta, sa scape vigilentei vecinilor, ceea ce era, desigur, imposibil, avand in vedere conditiile de promiscuitate in care traiam. A trece neobservati, a nu starni curiozitatea vecinilor era grija de zi cu zi a oamenilor. Pe de alta parte, cum ziua de lucru incepea la sase sau sapte dimineata in uzine sau birouri si cum se prelungea deseori cu faimoasele sedinte politice sau prin munci asa-zis "voluntare", viata personala nu incepea decat seara. Nu mai ramanea decat noaptea ca sa ne intalnim cu prietenii. Ne obisnuiseram cu distantele, cu acea camera unica unde ne asezam cate patru sau cinci pe canapeaua-pat. Reuseam sa pastram, in ciuda dificultatilor, reteaua legaturilor umane, intr-un fel de clandestinitate, ca tot ce se referea la viata privata.
O prietena pictorita care traieste astazi la Paris reusise sa-si pastreze atelierul intr-una din batranele case bucurestene cu parter, aflate in fundul unei curti. Acolo ne adunam uneori ca sa dansam. Bauturile infiorator de proaste, cumparate in magazinele de stat, acele renumite bauturi botezate de populatie "te-am vazut printre morminte", nu ne prea deranjau. De altfel, se gasea intotdeauna cineva care sa aduca o sticla de tuica sau de rachiu adevarat, procurate la negru sau de la taranii de pe dealurile de sub munte, care nu fusesera colectivizate, si unde oamenii isi distilau pe ascuns propria tuica de prune.

*   *   *

Prieteniile legate in acei ani au fost ca un colac de salvare pentru unii si pentru altii. Faptul ca ne simteam purtati de acelasi val ne apropia si mai mult. Simteam aceeasi nevoie de a rezista disperarii, intunericului si mizeriei care se abatusera asupra societatii romanesti. Instinctul de conservare si bucuria de a trai, pe care o atribui acum tineretii, ne sustineau. Astfel ca, desi traiam in prezent, inhamati la munci sau la sarcini imediate si obscure de supravietuire, reuseam sa evadam in momentele in care ne regaseam la unul sau altul dintre noi. Ne pastrasem un fel de libertate restransa la limitele camerelor noastre, dar era o libertate reala, ca o respiratie in pozitie verticala. Cand ma gandesc acum, ne revad razand si glumind: era bine ca eram in viata si ca eram sanatosi, nu prea dadeam atentie partii ingrijoratoare a realitatii. Vorbeam deseori, intre noi, de lecturile noastre, despre Rimbaud si Shakespeare, despre baladele romanesti pe care marele poet Ion Barbu ni le dezvaluia, despre poetii greci comentati de Dan Botta (cred ca n-am citit in viata mea atata poezie cata am citit in acei ani) si chiar despre romanele contemporane din care reuseam sa ne procuram cateva exemplare care circulau pe ascuns. (...)

*   *   *

Arestarea lui Vlad, in august 1958, ne-a lovit ca o bomba. Tocmai ne intorseseram din concediul pe care-l faceam, in fiecare an, la mare; eu venisem cu trenul, Vlad si Nicolae pe sosea, calare pe o motocicleta micuta, cumparata de curand. Eram bronzati, bine dispusi, ascultand distrati zvonurile despre retragerea trupelor sovietice stationate in Romania inca de la sfarsitul razboiului. Noutatile aduse de persoanele sosite din Bucuresti circulau pe plaja de la Mangalia, mentionand oameni arestati sau dusi la interogatoriu. De cand cu evenimentele din Budapesta, traiam oricum intr-o atmosfera de ingrijorare crescanda. Se spunea ca urmaririle ce aveau loc pregateau un nou val de arestari; dar noi preferam sa ne bucuram de vacanta de la Mangalia. In fond, era cel mai frumos moment al anului, cand traiam linistiti sub soarele Marii Negre, asa ca nici macar n-am dat importanta faptului ca gazda noastra - taranca la care inchiriasem o camera - fusese chemata la Militia satului si luata la intrebari despre noi. Am fost mirati o clipa, apoi am dat din umeri si nu ne-am mai gandit la asta. Nici nu banuiam ce avea sa ne astepte la intoarcerea in Bucuresti.
Aveam ochii inca orbiti de soarele Marii Negre si purtam inca pe talpi praful plimbarilor noastre prin lanurile de porumb care marginesc marea in spatele cimitirului turcesc din Mangalia, cand, deschizand usa a doua zi, am vazut doi agenti de Securitate in civil. Era ora patru dupa-amiaza, 21 august 1958. Ignorand protestelor noastre, au scos ordinul de perchezitie si un mandat de arestare pentru "numitul V.S.". Eram ca niste oameni care inca nu se trezisera, surprinsi in somn: somnul inconstientei noastre de oameni incorigibil de liberi, si deci naivi. La inceput ne-am gandit: e sigur o greseala! S-au inselat! Perchezitia a durat trei ore, in timpul carora am fost siliti sa stam pe scaune si sa ne abtinem de la orice intrebare, in timp ce rascoleau toata camera. Au luat hartii, scrisori si diverse caiete cu note, apoi au trecut la inventarul mobilelor, lasandu-ne pe masa o copie a acestuia. Totul s-a desfasurat fara ridicari de ton: cei doi agenti executau un ordin si atat. Stiam, de altfel, ca acest gen de arestari nu se mai petrecea in miez de noapte, ci la orice ora a zilei. Aceasta inovatie a regimului a insotit, in materie de progres, sfarsitul anilor ’50. Odata perchezitia terminata, am avut dreptul sa ma scol de pe scaun. Vlad a intrebat daca poate lua o valijoara si politistii au zis ca da. Atunci am stiut ca e rau de tot. Si totusi, nu banuiam - in clipa cand Vlad a iesit pe usa, incadrat de cei doi politisti - ca nu va fi eliberat decat patru ani mai tarziu. M-am apropiat de fereastra si am vazut departandu-se masina Securitatii. Am privit apoi in sus si am vazut ca cerul era de un albastru intens. Era o vreme splendida in acea zi de august 1958, o vreme de vara fara sfarsit deasupra Campiei Dunarii. Ce se intamplase? Mi se parea ca iesisem din realitate. Eram in alta parte, intr-un vis urat de care incercam sa ma descotorosesc, cand m-am auzit strigata de fiul meu. Auzise totul, voia sa stie unde plecase tatal lui. Am inteles ca nu era un cosmar, ci viata insasi, care o luase deodata pe-o cale necunoscuta, pe care aveam s-o urmez si care avea sa ma duca spre o destinatie nebanuita.

1. Vlad Stolojan, sotul Sandei Stolojan, autoarea acestor randuri. (N. Ed.)

- Sanda si Vlad Stolojan, Sa nu plecam toti odata. Amintiri din Romania anilor 50, traducere din franceza de Dana Petrisor, postfata de Matei Cazacu si Nicolas Stolojan, in curs de aparitie la Editura Humanitas, col. "Memorii-Jurnale".

TAGS :
Mai multe din Istorie
Comentarii
Total 0 comments.
3902
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.