Banalizarea corupției și abuzul de putere față cu mediul universitar

Lumea universitară cunoaște zilele acestea o sumă de scandaluri legate fie de cerere și dare de mită, fie de solicitare de favoruri sexuale în schimbul unor avantaje la evaluare.

Un act de mult așteptat a pus capăt man­datului rectorului UMF Iași, Vasile As­tă­răstoae, care și-a depus demisia din func­ția pe care ar fi trebuit de altfel să o pă­ră­sească din vara anului tre­cut. Înalta Curte de Ca­sa­ție și Justiție dăduse un ver­dict definitiv în acest sens pe 3 iulie 2014, iar ANI îi amendase în luna octombrie a anului trecut pe membrii Se­natului UMF Iași pentru re­fuzul de a-l demite pe rec­torul în func­ție. La începutul lunii fe­bruarie a acestui an, DNA a dispus în­ce­perea ur­mă­ririi penale pentru abuz în ser­­viciu în cazul Vasile Astărăstoae, rector al unei instituții de învățământ superior im­pli­ca­tă în ultima perioadă în mai multe cazuri de corupție și abuz în serviciu.

Lumea universitară cunoaște zilele acestea o sumă de scandaluri legate fie de cerere și dare de mită, fie de solicitare de favoruri se­xuale în schimbul unor avantaje la evaluare. Toate sunt însă legate de abuzul de putere și de incapacitatea celor aflați în funcții de a gestiona legal și etic influența și accesul la puterea de decizie. Deruta pare să fie cu atât mai mare, cu cât corespunde unui val fără pre­cedent de dezvăluiri legate de marea co­rupție la nivel înalt a clasei po­litice românești. Sume ame­ți­toare sunt învârtite în în­re­gis­trări sau declarații, ie­rar­hiile se cuantifică, solid și re­ce, în milioane. O lume unde vân­za­rea și cumpărarea de funcții, de note, de lucrări co­piate, de locuri în parlament, de can­didaturi sunt gesturi fi­rești, de supraviețuire. Ba chiar, în une­le medii, considerate re^­­țete ale succesului social: o lume unde cu pre­ju­di­ciul recuparat dintr-un singur mare do­sar de corupție s-ar putea ușor sălta cu cel puțin un procent suma din PIB alocată pentru Educație.

În acest timp, în lumea paralelă a fi­nan­ța­torilor involuntari și inocenți ai corupției ins­ti­tuționalizate - plătitorii de impozite -, s-a mai încheiat o sesiune de examene în universități. Învățământul superior se pregătește să intre într-un nou semestru: învățământul onorabil, unde nu se dă șpagă la examen, unde nu se dau note de zece în schimbul favorurilor de diverse tipuri, unde există încă iluzia că mai poți schimba ceva măcar pe termen mediu explicând studenților că plagiatul nu e un plan recomandabil de carieră, deși e greu să îi convingi, când primul ministru dă în con­ti­nuare lecții de moralitate în prime time. Acest tip de învățământ încă mai există, deși pare a fi scenariul unei distopii hollywoodiene, dar nu va mai putea supraviețui la infinit, atâta vre­me cât programele de guvernare par să-și propună, legislatură după legislatură și buget după buget, contrariul.

De doi ani încoace, de la primul buget USL, care a tăiat în carne vie fondurile alocate cer­cetării, cu precădere în științele umane, fi­nan­țarea cercetării nu a încetat să scadă. Or, în actualul sistem de sa^­la^­ri­zare existent în în­vă­țământul superior (nu mai vorbesc de cel din pre­universitar, un­de lucrurile stau și mai prost), existența unei finanțări suplimentare pe pro­grame de cercetare reprezenta adesea un co­lac de salvare. În paralel, se perpetuează de la un ministru la altul, de la un guvern la altul sistemul finanțării pe cap de student, cu un impact devastator asupra calității se­lec­tării po­pulației studențești. Constrânse de ri­gorile fi­nanțării, universitățile re­la­xează până la su­blimare criteriile de ad­mi­tere; în con­se­cință, nivelul general al per­formanței scade, se re­la­xează evaluarea în cursul celor trei ani de li­cență și doi de mas­ter. Tot mai multe voci din mediul uni­versitar deplâng calitatea din ce în ce mai problematică a performanței aca­de­mice și nivelul mediocru al ab­sol­ven­ților. Pro­ble­ma ar trebui însă privită global: pe de o par­­te, există o problemă demografică ge­ne­rală, legată de îmbătrânirea populației și de scăderea în dimensiuni a generațiilor de vii­tori studenți. În România, aceiași ac­tori pe „pia­­ța universitară“ își împart - ori­cât de ci­nic ar suna - efective din ce în ce mai re­du­se, de la an la an, de studenți. Cum la ca­pi­tolul „sti­mu^­la­rea natalității“ au­torii de po­li­tici publice nu dau semne că ar înțelege im­pli­ca­țiile ca­tas­tro­fale pe ter­men lung ale lipsei lor de ini­ția­tivă și de viziune, măcar res­pon­sabilii din în­vă­ță­mânt ar trebui să realizeze im­por­tanța re­luării unui demers de clasificare a uni­ver­si­tă­ților și de diferențiere, pe baza unor cri­te­rii le­gate de performanță. Ul­timul demers în­tre­prins de Daniel Funeriu - cu toa­te ne­a­jun­su­rile rea­li­zării lui prac­tice - s-a stins în ins­tan­ță, atacat de mi­nis­trul Liviu Pop, ar­ti­za­nul pri­mei redute a plagiatului lui Victor Pon­ta, și de Corina Du­mi­trescu, pe atunci rectorul unei uni­­versități particulare clasate, cum alt­fel, în ca­tegoria C.

Ajunși însă în acest punct, se închide cer­cul vicios al intereselor unor cercuri de inițiați, direct interesați în supraviețuirea fabricilor de diplome. Despre unii poate mai auzim la ur­mătoarele știri venite de la DNA. Reforma în învățământ poate să mai aștepte...