România inteligentă. Noua dezordine globală

Sistemul de securitate națională al României este construit pentru pace. Va trebui transformat într-un sistem de război.

În ultimii 25 de ani, România s-a putut dezvolta și și-a apărat interesele naționale, beneficiind în primul rând de evoluții favorabile în sistemul internațional. Anii de pace și de pre­dic­ti­bi­li­ta­te au compensat de multe ori nerealizările noastre in­terne, datorate slabei per­formanțe a elitei con­du­că­toare sau nivelului prea ma­re de corupție. Însă acum revenim la o lume mai com­plexă, marcată de o in­ten­sificată luptă pentru pu­te­re, un sistem care nu ne mai este așa de favorabil, precum cel de după 1990.

În primii ani de după sfârșitul Războiului Rece, cuvântul care caracteriza statutul relațiilor internaționale era „ordine“. În­tr-un discurs din 1991, președintele ame­rican George Bush anunța instalarea unei „noi ordini internaționale“, o ordine in­ternațională liberală, favorabilă păcii și drep­tului internațional. Noua ordine ac­cepta folosirea forței armate doar sub egi­da Consiliului de Securitate al ONU, pen­tru sancționarea unei agresiuni, precum în cazul invaziei Kuweitului de către Irak sau al unor cauze umanitare.

Ordinea unipolară

Ordinea liberală a începutului anilor ’90 a fost favorizată și de structura sistemului internațional, devenit unipolar prin dis­pa­riția URSS. Victorios în Războiul Rece, Occidentul, de dragul unei păci sus­te­nabile, a oferit termeni mai mult decât generoși foștilor adversari, inclusiv URSS, până în 1991, sau, ulterior, Rusiei. De altfel, fiind superior economic oricărei al­te entități, el nu a avut niciodată războiul ca principal instrument de politică. Chiar și înainte de 1989, pentru Vest, comerțul era mult mai important decât războiul, fi­ind principala cale de creștere a pros­pe­rității. O parte dintre foștii adversari au fost cu timpul primiți în NATO și UE. Al­tora, care nu au dorit acest lucru, le-a fost oferită posibilitatea dezvoltării unor relații speciale, fie prin intermediul Par­te­neriatului pentru Pace, fie pe alte căi. In­clusiv Rusiei i s-a oferit un statut special, prin acceptarea ei, prin decizie politică, în G7 sau prin dezvoltarea Consiliului NATO-Rusia, unde Rusiei i s-a oferit o vo­ce în mai multe probleme importante ale NATO.

Ordinea internațională liberală de la în­ce­putul anilor ’90 a fost favorizată și de mer­sul bun al globalizării, de prosperitatea pe care cel de-al treilea val a generat-o. Pes­te 500 de milioane de oameni au fost scoși din zona sărăciei endemice. Prin par­ti­ci­parea la globalizare, mai multe zeci de state, printre care și România, au căpătat șansa dezvoltării economice. În 2008, com­parativ cu 1989, PIB al țării noastre era de trei ori mai mare. Dacă în 1989 România exporta de 10 miliarde de dolari, în 2014 economia românească a exportat de 52 de miliarde de euro. Nu în ultimul rând, par­ticiparea la globalizare a dezvoltat state precum China sau India, Brazilia sau Me­xic, state care, prin puterea economică pe care o dețin, au astăzi alt statut politic.

Datorită faptului că era dominat de Oc­cident până în 2008-2009, sistemul internațional a avut un grad satisfăcător de stabilitate și pre­dic­ti­bilitate, în mod clar fiind unul favorabil României. Astfel, strategic, țara noas­tră a fost în „vacanță“, pu­tând să-și îndeplinească obi­ectivele naționale în pa­ce, fără a risca să fie pe­dep­sită de cineva. Pentru Ro­mânia, sensibilă la problematica in­te­gri­tății teritoriale, a contat că sistemul in­ternațional liberal a fost un sistem care a reconfirmat ordinea europeană de tip Ver­sailles, dar care a reconfirmat și Acordul de la Helsinki din 1975, declarând în con­tinuare ca sacrosancte integritatea te­ri­to­rială în granițele de după al doilea război mondial și neamestecul în treburile in­terne. A fost un sistem care a pus accentul pe multilateralism și instituții in­ter­na­ționale, în detrimentul politicii de mare pu­tere, conferind prioritate diplomației și ne­gocierilor. Cel puțin în Europa, s-a reu­șit înlocuirea conceptului de warfare, răz­boiul ca instrument principal, cu lawfare, rezolvarea diferendelor prin negocieri și instituții internaționale de drept, exact mo­dalitatea României de rezolvare a di­fe­rendului cu Ucraina asupra zonelor eco­no­mice exclusive din Marea Neagră. Spe­ranțele într-un „sfârșit al istoriei“ au fost întemeiate.

Sfârșitul vacanței

Problema României este că, începând cu 2008-2009, vacanța s-a terminat, sis­te­mul internațional involuând într-unul mult mai puțin favorabil țării noastre, in­clusiv ordinea internațională liberală fiind deschis contestată atât în Europa, cât și la nivel mondial. Pentru noi, în toate aceste evoluții internaționale de după 2008 sunt mai multe vești proaste.

În primul rând, prin ascensiunea „Res­tului“, folosind formula lui Niall Ferguson, asistăm la dezoccidentalizarea globalizării sau trecerea sa într-un alt stadiu, „glo­ba­lizarea 2.0“. Prin transformarea puterii lor economice în influență politică, țările emergente complică mult arhitectura glo­bală de putere, accentuând incertitudinile și creând condiții favorabile intensificării com­petiției pentru putere. Așa putem în­țelege prezența tot mai importantă a Chi­nei în afacerile Europei Centrale, zonă de tradițională competiție între Europa și Ru­sia.

În al doilea rând, unele dintre țările emer­gente doresc renegocierea acordurilor mai vechi cu Occidentul, pe această listă aflân­du-se atât Rusia, cât și Turcia. Diferența din­tre ele este că Rusia deja a folosit de­monstrativ războiul, în relația cu Occi­den­tul, pentru a-și manifesta nemulțumirea asu­pra modului în care este structurat sis­temul internațional. A aruncat în aer or­dinea europeană, prin războiul din Geor­gia din 2008 sau prin anexarea ilegală a Crimeei și încurajarea separatismului din estul Ucrainei. Caracterul revizionist al Ru­siei, susținut prin război hibrid și o diplo­mație de mare putere, poate transforma întreg peisajul geopolitic al Europei Cen­trale, poate face chiar reversibil procesul de europenizare a zonei. Mai mult decât atât, pentru prima dată în ultimii 80 de ani, de la relația specială a lui Stalin cu Hitler, Moscova are aliați importanți în interiorul UE și al NATO. Nu mai târziu decât acum câteva săptămâni, Alexei Pușkov, șeful comisiei de relații in­ter­na­ționale din Du­ma de Stat, a fost primit de cele două ex­treme politice cu aplauze în Parlamentul European.

În al treilea rând, ani la rândul de acum încolo ne vom lupta cu consecințele geo­politice ale crizei economice din 2008. As­censiunea la putere a Syrizei în Grecia sau eventual a Podemos în Spania pot schimba peisajul politic în UE, pericolul fiind în egală măsură acela al ineficienței ad­mi­nistrative, al falimentului economic sau al diluării încrederii cetățenilor în soluțiile integrate, de tip Monnet. Din cauza unor erori de ordin economic și a lipsei de li­der­ship politic, nivelul de trai în partea veche a UE scade. Germanii, belgienii, olandezii sau italienii sunt foarte preocupați de vii­tor, căutând explicații. Din cauza slă­bi­ciunii oamenilor politici vest-europeni, în loc de a se identifica corect adevăratele ca­u­ze structurale, vinovații sunt mai de­grabă căutați printre mai săracii cetățeni ai Eu­ro­pei Centrale, fiind din ce în ce mai tare bla­mat procesul de extindere al UE către Est.

Rusia a aruncat în aer or­dinea europeană prin războiul din Geor­gia din 2008.

În al patrulea rând, sub presiunea pro­blemelor interne, SUA și-au diminuat con­siderabil rolul internațional, creând astfel un vacuum de putere care nu va fi umplut curând. Hotărând să conducă din linia a do­ua (leading from behind), având ca prin­cipal instrument „răbdarea stra­te­gi­că“ (strategic patience), SUA permit na­ționalismului și politicii de mare putere să renască. O dovadă elocventă am avut în ul­timele zile prin negocierile de la Minsk, când am putut vedea cum soarta unei țări poate fi decisă la masa verde, victima pu­tând chiar să-și spună părerea, fără ca aceasta însă să conteze. Revenirea în forță a politicii de mare putere duce inevitabil la diluarea forței organizațiilor in­ter­na­țio­nale, a eficienței lor. În cel mai bun caz, rezultatul unor negocieri între marile pu­teri ar putea să fie adus și la cunoștința aliaților. Dar, în cele mai multe dintre si­tuațiile delicate, marile decizii vor fi luate în formate închise, bilaterale, fără prea multe consultări cu aliații sau prietenii.

Rolul României

Ce poate face o țară ca România, o țară mică sau mijlocie, în condiții in­ter­na­țio­nale atât de diferite și de defavorabile? Câ­teva lucruri: să fim inteligenți, să ne con­solidăm instituțiile și să strângem rân­du­rile, atât între noi, ca popor, cât și cu aliații și prietenii noștri.

Pentru a fi inteligenți trebuie să recon­fir­măm justețea „căii europene“, corec­ti­tu­dinea aderării noastre la NATO și UE, lu­cru pe care politicienii noștri trebuie să-l spună apăsat propriului popor. În același timp, tot o dovadă de inteligență politică ar fi să pledăm cauza acestor organizații în fața acelor sceptici, fie ei din Franța, Ma­rea Britanie sau Olanda. Trebuie să avem curajul să le spunem clar că acestui continent numit Europa îi va fi mult mai greu fără NATO sau UE.

Va trebui să ne consolidăm acele instituții necesare traversării unor perioade de ma­re restriște, în special cele din zona sis­te­mului de securitate națională. Decizia de 2% pentru armată nu este suficientă, ea va trebui urmată de multe altele, tot atât de necesare, inclusiv de un buget mai mare pentru MAE. Sistemul de securitate națională al României este, încă, unul de pace, construit pentru pace. Va trebui transformat într-un sistem de război, care să poată traversa țara printr-o astfel de situație limită, dacă ea se va ivi. Nu mai avem dreptul să repetăm falimentul na­țional din 1940.

Și, nu în ultimul rând, trebuie evitat ris­cul la care ne expunem astăzi ca poporul român să se transforme doar într-o populație. Discrepanțele sociale mult prea mari, polarizarea politică prea accentuată, radicalizarea disputelor, comportamentul liderilor, lipsit de responsabilitate, ne­ga­ti­vismul mass-media, lăcomia pot vul­ne­rabiliza România mai mult decât ar reuși orice dușman extern. Drama vecinilor noștri ucraineni ne dă nouă șansa de a învăța din greșelile altora. Asta fiind tot o formă de inteligență.