Gropile comune din nord-est (I)

„Evreii strigau văleu, văleu şi tremurau. Copiii se ascundeau după mamelor lor, care le puneau mâinile la ochi. Și târrr... Banda aceea de mitralieră de 100 de cartuşe mergea întruna. Îi împuşcau, săracii. Nici nu erau morţi bine... S-au făcut gropi. Cădeau și se zbăteau acolo. Apoi îi luau cu furci cu 8 coarne și îi împingeau în groapă pe cei rămași.“ (Petru Dabija)

S-a vorbit foarte mult în ultima vreme despre deschiderea arhivelor privind Ho­lo­caustul și bogăția de informații din do­sare. Într-adevăr, este ca și cum o în­trea­gă lume este resuscitată, din dosarele pe ca­re nu le-a văzut nimeni zeci de ani ie­șind la iveală informații noi, întâmplări des­pre care abia acum aflăm, chipuri de vic­time și de criminali. Marea noutate vi­ne din dosarele proceselor criminalilor de război, aflate la CNSAS, care adaugă de­ta­lii sau noutăți absolute la ceea ce știam până acum despre masacrele produse pe te­ritoriul României și în zonele unde a pă­truns armata română, alături de cea na­zistă, după declanșarea operațiunii Bar­ba­rossa.

Dar mai există o sursă de noutate încă pu­țin exploatată până acum: istoria orală. În fiecare dintre localitățile în care m-am de­plasat pentru cercetare de teren am găsit oameni care au asistat la atrocități, au me­moria bună încă și sunt dispuși să vor­beas­că. Această sursă de informație vie, care completează sau substituie informația de ar­hivă, ar trebui utilizată mai mult de is­torici, acum, cât încă mai pot fi găsiți mar­tori.

Cum poate fi identificată o groapă comună

Cu martorii locali am lucrat pentru a cu­lege informații despre crimele la care au asis­tat și pentru a localiza pe GPS, prin de­plasare la fața locului, gropile comune. Atunci când au putut fi mobilizate re­sur­se, am apelat și la cercetare arheologică. Așa s-a întâmplat în 2010, când, cu spri­jinul USHMM, al Institutului Național pen­tru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ (INSH-EW) și al unei echipe de arheologi de la Universitatea „Al. I. Cu­za“ condusă de dr. Neculai Bolohan, am scos la iveală o groapă comună datând din iunie 1941, cu 36 de evrei, majoritatea copii și tineri.

Anul trecut am început cercetări cu ace­eași echipă pe locul unei alte gropi co­mu­ne, dar informațiile vor fi făcute publice când vom finaliza explorările. În alte si­tuații, am fixat pe GPS datele unor gropi co­mune nemarcate, despre care se știa doar din documente. Mai multe or­ga­ni­za­ții internaționale specializate în localizarea gropilor comune din centrul și estul Eu­ropei lucrează după aceeași metodologie. De exemplu, organizația Yaham-In-Unum – cu sediul în Paris, condusă de faimosul Pa­trick Desbois, preot catolic care s-a de­di­cat de ani buni cercetărilor de teren, au­torul cărții Holocaust by Bullets, al cărei titlu a devenit concept în istoriografie – adu­nă informații într-o bază de date on­line, în care sunt grupate documente de arhivă, fotografii și interviuri filmate cu martori care s-au deplasat în teren pentru a indica echipelor de cercetători ai or­ga­ni­zației locurile gropilor comune și coor­do­nate geografice ale descoperirilor. La în­ceput, și Yaham-In-Unum a făcut ex­plo­rări arheologice, dar s-a lovit de probleme logistice importante. Orice cercetare de acest fel necesită mulți bani, oameni și echi­pamente, reclamă colaborare inter­dis­ciplinară și intervenția autorităților (în­cepând de la cele care dau autorizații de cercetare până la organismele de anchetă penală). În plus, cercetările pot fi privite cu disconfort de localnicii din raza lo­ca­lității în care au loc și de unele organizații evreiești, care nu sunt de acord din mo­ti­ve religioase, și doar în anumite condiții, cu investigațiile arheologice intruzive pe lo­cul unor morminte evreiești, fie acestea și gropi comune. Pe scurt, Yaham-In-Unum coroborează documente de arhivă, dec­la­ra­ții ale martorilor și deplasări în te­ren pen­tru înregistrarea coordonatelor GPS ale gropilor comune nemarcate. Am uti­li­zat acest tip de metodologie în cer­ce­tările pe care le-am făcut. Iată câteva exem­ple.

Gropile comune de la Stânca, Sculeni și Gura Căinari

În septembrie 2013, m-am deplasat în Re­publica Moldova, cu Elisabeth Ungureanu, o veche colaboratoare de la INSHR-EW, cu care am lucrat și la proiectul Popricani. Urmăream masacrele din Sculeni și Gura Căinari – Mărculești, comise de aceeași uni­tate – Regimentul 6 Vânători – im­pli­cată și în masacrul din iunie 1941 de la Stânca Roznovanu, lângă Iași, și, cel mai probabil, în masacrul din pădurea Vulturi, comuna Popricani, ale cărui urme le-am găsit noi în 2010. Cu ajutorul prietenilor Igor Cașu și Dianu Dumitru, cunoscuți cer­cetători de peste Prut, și al unui student originar din Gura Căinari, Dumitru Lisnic, am identificat mai mulți martori în Scu­leni, Răuțel, Gura Căinari și Mărculești, cu care am realizat interviuri excelente.

Masacrele de la Sculeni și Gura Căinari sunt destul de bine documentate în do­sa­rele pe care le-am găsit în arhive. Măr­tu­riile adunate de la martori contribuie la reconstituirea atmosferei și furnizează ti­pul de emoție care îl ajută pe istoric să în­țeleagă mai bine suferința victimelor. În plus, sunt esențiale pentru localizarea gro­pilor comune. În Sculeni, nu a fost nevoie, pentru că acolo groapa comună se găsește în cimitirul evreiesc din localitate și este marcată cu un mic monument. La Gura Căinari, au fost uciși de militarii români, în iulie 1941, câteva sute de evrei din târ­gul Mărculești, o localitate cu lungă tra­di­ție evreiască. Cu ajutorul martorilor, am identificat locurile a trei gropi comune ră­mase în urma acestui masacru. Niciuna nu a fost marcată și deschisă până acum. Una să găsește chiar în Gura Căinari, în curtea unei familii, alta pe locul unei culturi agricole și a treia pe islazul satului. La Mărculești există un monument dedicat victimelor evreiești, dar este ridicat pe locul fostului lagăr de tranzit din lo­ca­li­ta­te, înființat în toamna anului 1941. Gropile comune ar trebui marcate, la rându-le.

În decembrie 2013, am intervievat mai mulți martori din satul Victoria, fostul Cârpiți (găsiți cu ajutorul primarului Da­niel Crețu). În iunie 1941, la câteva zile după începerea operațiunilor militare îm­potriva Uniunii Sovietice, evreii din Scu­leni Târg din Basarabia, câteva sute, au fost ori uciși pe loc, ori evacuați dincoace de Prut, în zona din nordul Iașiului, și executați de un pluton de execuție condus de căpitanul Ioan Stihi din Regimentul 6 Vânători. În 1945 au fost deschise trei gropi comune rezultate în urma ma­sa­crului, fiind deshumate 311 cadavre (la fel, majoritatea copii, adolescenți, femei și bă­trâni), care au fost mutate în citimirul evre­iesc din Iași (o placă pomenește me­moria lor). O a patra groapă, despre care vorbeau martorii, nu a fost găsită. Amin­tesc că și la Popricani martorii au men­ționat două gropi comune, dar am avut timp să căutăm doar una. Pe locul ma­sa­crului de la Stânca, islazul din raza sa­tu­lui, a fost ridicat în anul 2000 un mo­nu­ment comemorativ, similar cu cel din Scu­leni Târg. Ambele monumente nu au fost construite de autorități, ci de o organizație evreiască americană (cel din România este într-o stare mai proastă, fiind profanat de localnici).

Harta masacrelor evreilor în zona Iaşiului

Martor al crimelor

Documentele spun că la ma­sa­cru au asistat câțiva copii din satele din preajmă. Mergând în Victoria, am reușit să-l găsesc pe unul dintre ei. Este vorba de Petru Dabija, care mi-a povestit cu la­crimi în ochi ce a văzut: „Evreii strigau văleu, văleu şi tremurau. Copiii se as­cundeau după mamelor lor, care le pu­neau mâinile la ochi. Și târrr... Banda ace­ea de mitralieră de 100 de cartuşe mer­gea întruna. Îi împuşcau, săracii. Nici nu erau morţi bine... S-au făcut gropi. Cădeau și se zbăteau acolo. Apoi îi luau cu furci cu opt coarne și îi îm­pingeau în groapă pe cei rămași“.

În urma pogromului de la Iași, au rămas mai multe gropi comune, în oraș și în lo­calități prin care au trecut „trenurile morții“. Așa cum se știe, după masacrul din oraș, Ion Antonescu a ordonat eva­cua­rea din Iași a câtorva mii de evrei arestați aleatoriu și adunați majoritatea în curtea Chesturii de Poliție. Pentru aceasta au fost folosite două trenuri, în care evreii au fost înghesuiți și închiși ermetic, astfel încât au murit cu miile în doar câteva ore, zile. Vagoanele au fost deschise într-un târziu și pe traseu au fost săpate mai multe gropi comune. Unele sunt marcate, altele nu. Există inscripții funerare în me­moria victimelor la gropile comune de la Iași, Târgu Frumos, Podu Iloaiei, Roman și Călărași. Rămășițele celor îngropați la Călărași au fost exhumate la sfârșitul ani­lor ’70 de rude, cu permisiunea auto­ri­tă­ți­lor comuniste, și mutate în Israel, într-un cimitir din Holon (prietenii de la ICR Tel Aviv mi-au confirmat acest lucru, tri­mi­țând fotografii ale monumentelor fu­ne­rare).

Conform documentelor, au mai fost să­pa­te gropi comune la Iugani-Mircești, Să­bă­oani, Mărășești, Inotești și, poate, Hă­lău­cești. Acestea nu sunt marcate și, până acum, istoricii, autoritățile și comunitățile evreiești nu au știut unde se află. Cer­ce­tările de teren au dat însă rezultate. Voi vorbi despre cercetările privind gropile co­mune din Săbăoani și Iugani – Mircești, precum și despre alte gropi comune, în ar­ticolul din numărul următor.

Citieste prima parte: AICI