Iohannis - un alt titan de lemn?

Klaus Iohannis seamănă mai puțin cu Carol I și mai mult cu președintele Paul von Hindenburg.

Paul von Hindenburg nu a fost nici pe de­parte doar figura deplorabilă care i-a ne­tezit lui Adolf Hitler calea spre putere: în Germania profund denazificată de astăzi, există încă străzi care îi poartă numele. El a fost un simbol al rezistenței mi­li­ta­re germane din primul răz­boi mondial. Însă in­te­li­gen­ța sa militară din tim­pul bă­tăliei de la Tannen­burg, de la începutul pri­mului răz­boi mondial, a fost exa­ge­rată de către ma­șinăria de propagandă a Ger­maniei wil­helmiene. Un mit s-a năs­cut totuși, iar acesta a fost ex­ploatat de către conservatori în timpul tu­multuoasei republici de la Weimar (1918-1933). În acel regim liberal slab, erau puțini eroi ci­vili care puteau să intre în competiție cu cei militari; iar sentimentul că Germania fu­sese înjunghiată în spate de către ina­mici interni, jefuită pe nedrept de teritorii și asaltată de plăți reparatorii punitive era împărtășit de mulți.

Nostalgia pentru grandoarea pierdută și frustrarea față de umilințele și greutățile contemporane au făcut ca, pe 26 aprilie 1925, Hindenburg să fie ales președinte al Ger­maniei. Chiar în ziua următoare, săp­tămânalul liberal Welt am Montag avea să ofere următoarea explicație: „nu este o pers­oană cu trăsături de caracter clare care ies în evidență, ci mai degrabă un slo­gan mitologic, un fetiș. Este suficient să îl privească, să îi audă numele, pen­tru ca și ultima rămășiță de rațiune să dispară...“. Avea deja 77 de ani. Istoricii sunt încă în dezacord cu privire la in­flu­en­ța pe care acesta a avut-o asupra eveni­mentelor din a doua jumătate a Republicii de la Weimar. Studii recente arată că nu a fost o simplă marionetă în mâinile elitelor conservatoare și a cercurilor militariste, așa cum se crezuse până recent. Era bine in­format și avea controlul propriilor de­cizii. Însă consensul rămâne acela că a fost un președinte apolitic, șovăielnic, con­dus de alții. Carl von Ossietzky, laureatul Premiului Nobel, l-a descris drept „o ra­mă eroică în care oricine își poate agăța iluziile pe care le are“. Descrierea fra­pan­tă făcută de istoricul britanic John Whe­e­ler-Bennet a fost aceea că Hindenburg era, de fapt, „un titan de lemn“, im­pu­nător pe dinafară, dar gol pe dinăuntru.

Dar de ce ar fi această incursiune în vremuri triste din istoria Ger­maniei relevantă pentru Ro­mânia zilelor noastre? Din cau­za unor posibile asemănări la nivelul stilisticii prezidențiale a unui alt președinte „din afară“, cumulate cu spe­ranțele și emoțiile generate într-un elec­torat disperat de lipsa de soluții a unei cla­se politice pervertite și compromise. La trei luni de la preluarea mandatului, este deja posibil să reconstituim viziunea pe care Klaus Iohannis o are asupra rolului său și care face paralela dintre el și Hin­denburg cel puțin justificată. Iohannis nu este un politician convențional, ci pri­ma­rul unui oraș aflat departe de luptele pen­tru putere de la centru. A candidat îm­potriva principalelor partide și a câștigat Primăria Sibiului în 2000. Platforma sa s-a plasat peste bătăliile politice obișnuite și, când a început să performeze ca pri­mar, a devenit cunoscut în afara pro­priului oraș. A devenit, treptat, simbolul unui stil politic mai puțin zgomotos, mai puțin murdar și mai productiv. Legenda lui Iohannis a prins încet contur, pe mă­sură ce politica românească s-a îm­pot­mo­lit în blocaje și jocuri de sumă nulă. A aju­tat și faptul că profilul său era diferit de cel al po­li­ti­cianului român tipic. Pro­iecta un stil de viață ta­ci­turn, nonconfruntațional, răbdător și modest.

Ascensiunea lui Iohannis spre prim-planul scenei po­litice s-a întâmplat în 2014, pe fondul unei crize de în­credere în sistem la fel de profundă precum cea pe ca­re au simțit-o și germanii față de regimul de la Weimar în 1925. Dacă ar fi avut fa­vo­riți și o uniformă, atitudinea sa teutonică ar putea sugera chiar o imitație conștientă a „titanului de lemn“. În noiembrie anul trecut avea în jur de 1.500.000 de fani pe Facebook, mai mulți decât oricare alt po­litician european important.

Dacă admiratorii lui Iohannis ar avea răb­dare pentru orice comparație cu o per­so­nalitate din lumea germană, ar fi cu Carol de Hohenzollern. El a fost un monarh ex­trem de intervenționist, care și-a lăsat am­prenta asupra tânărului stat român prin mul­tiple inițiative. Regret să spun, dar com­­parația cu Hindenburg rămâne cea mai relevantă, dacă Iohannis nu-și rein­ter­pre­tează rolul. Acest lucru ar presupune să devină din ce în ce mai mult un pre­șe­di­n­te jucător, care împărtășește viziunea sa de viitor cu acei cetățeni care l-au ales, lu­crea­ză cu fermitate pentru a îmbunătăți stan­dardele de comportament în viața pu­blică și promovează măsuri pentru a atr­a­ge oa­meni de mai bună calitate în politică.

Primele semne sugerează că va contesta tră­săturile oligarhice ale vieții politice doar marginal. Pare să fi dezvoltat un com­plex mult prea mare față de fostul pre­șe­dinte, asumând chiar că Traian Băsescu a delegitimizat întregul concept de activism prezidențial. Reacționează lent atunci când parlamentul se mișcă rapid pentru a-l pro­teja pe Dan Șova de lege sau atunci când în­cearcă să împiedice investigarea al­tor fi­guri de elită prin modificarea Codului Pe­nal. Poate că este prost sfătuit de către con­silierii săi, dar chiar el este pre­șe­din­te­le care și-a numit drept consilieri in­di­vizi cu legături dubioase cu oameni de afaceri condamnați pentru corupție sau care au fost acuzați în trecut de utilizare ile­gală de fonduri publice sau care s-au aflat în apropierea unor politicieni con­tro­versați.

A proclamat nevoia de a face o altfel de po­litică, dar în această postură el este cel care trebuie să ofere cel mai bun exemplu, prin nominalizarea unor figuri moderne ca­re vor să consolideze o democrație încă fragilă și să amelioreze calitatea sistemului decizional. Dacă o parte dintre aceste fi­guri sunt bombe cu ceas, al căror trecut se va întoarce să îi bântuie sau care iau decizii lipsite de discernământ, atunci Io­hannis este singurul vinovat pentru pro­pulsarea lor.

Iohannis vrea să fie un fel de figură to­temică, un Hindenburg sau un Dalai Lama, care este un model de dem­nitate, moderație și virtute. Un astfel de personaj ar fi excelent pentru a con­duce Elveția sau Canada, însă România are prea multe probleme pe care doar pre­ședintele le poate direcționa spre o so­lu­ție. El trebuie să promoveze schimbări ca­re să consolideze capacitățile politice ale de­mocrației românești astfel încât sis­te­mul să devină suficient de puternic pentru a face față chiar unui președinte leneș și de slabă calitate. Logic ar fi să înceapă prin implementarea de standarde etice în partidul creat prin fuziunea PNL și PDL, care l-a sprijinit în alegerile de anul tre­cut. Este limpede că mulți din PNL-ul post Antonescu ar fi mulțumiți să acționeze ca o antecameră pentru PSD, fiind mulţumiţi cu tipul de coabitare promovat de pre­șe­din­tele Senatului, Călin Popescu-Tări­cea­nu. Plecarea lui din PNL este mai mult apa­rență decât realitate, spiritual fiind în­că reprezentantul partidului condus de Ali­na Gorghiu.

Contextul geopolitic amenințător îl îm­pie­dică pe Iohannis să se detașeze de politica reală și să evite deciziile dure. El are im­por­tante prerogative de politică externă și de securitate și este foarte posibil să fie nevoit să confirme că România este cu ade­vă­rat un membru al sferei euroatlantice sau să aleagă, în loc, un rol ambiguu dorit nu doar de Ungaria, ci și de Grecia și Re­publica Cehă. Vizita sa în Polonia pare să fi ridicat așteptările, dar consilierii săi nu par să dispună de capacitatea și înclinația de a defini o orientare de politică externă limpede în vremuri incerte.

Uneori, personalitățile cu trecut provincial aruncate în prim-planul politicii mari au avut succes. Cel mai bun exemplu este Harry Truman, la început un obscur se­nator de Missouri din mijlocul Americii. A fost ales vicepreședinte în 1944 și șase luni mai târziu i-a succedat lui Franklin Roosvelt, într-un moment în care tre­bu­iau luate decizii cheie în afacerile globale. Nu puțini sunt cei care au crezut că va fi copleșit de responsabilitățile sale sau că lipsa de experiență va fi exploatată fără milă de Stalin. Însă lucrurile au stat cu to­tul altfel. Oricât de dramatică a fost soarta României în 1946, el a învățat repede să joace în afacerile internaționale. A de­clan­șat o apărare tenace a democrațiilor ves­tice pe fondul noilor pericole care apă­ru­seră în era postfascistă.

Există, desigur, și modele negative. Hin­denburg a fost deja menționat: l-a numit pe Hitler cancelar în ianuarie 1933, alter­nativa fiind impunerea unei dictaturi mi­litare. În ultimele sale luni de viață nu a putut sau nu a dorit să oprească ascen­siunea colosului nazist, ceea ce ar explica și de ce Hitler a fost mulțumit de rea­le­gerea sa ca președinte, în aprilie 1934. Ma­reșalul Petain este un alt exemplu. Ido­la­trizat ca simbol al tenacității franceze în timpul războiului din 1914-1918, el și-a folosit capitalul simbolic pentru a pleda în favoarea cuceririi germane din 1940.

Probabil că, mult mai devreme de­­cât își dorește, Klaus Iohannis va trebui să decidă ce tip de pre­ședinte vrea să fie. Să spe­răm că este profund preocupat de eve­ni­mentele interne și că, în timp, crește și ca­pacitatea de a propune soluții de bună ca­litate la marile probleme de gu­vernare. Mă preocupă însă, pe fondul ac­tualilor con­si­lieri și al lipsei sale de ex­pe­riență, cum va face față în cazul unei crize internaționale, surpriză care îl testează ca om de stat.

* Cea mai recentă carte semnată de Tom Gallagher, Europe’s Path to Crisis: Disintegration Through Monetary Union, a fost publicată de Manchester University Press în octombrie anul trecut.