Incursiune în tainița unui sfânt contemporan

Pentru creștinii catolici, cartea care cuprinde însemnările personale ale Papei Ioan Paul al II-lea va deveni una de căpătâi. E profesiunea de credință a unui sfânt - și a fost oare vreun alt papă atât de repede canonizat? Pentru ortodocși sau protestanți, interesul e diferit, dar posibil și certamente îmbogățitor.

La un deceniu de la moartea Papei Ioan Pa­ul al II-lea, Editura Humanitas publică vo­lumul intitulat În mâinile Domnului. În­semnări personale 1962-2003. Asemenea papilor de dinaintea Marii Schisme (1054), Wojtyła a fost un pontif ecumenic, pe care Biserica universală și apostolică trebuie (sau poate) să-l revendice fără griji. Ca te­o­log și păstor, ca slujitor al slujitorilor lui Hristos, el a trăit idealmente tensiunea spi­rituală a unui creștinism nedivizat. În plus, vă reamintesc interesanta asimetrie ca­re ne apropie, ca români, de neamul po­lonez, din care s-a ridicat marele om: ei, singurii slavi majoritar catolici, noi, sin­gurii latini majoritar ortodocși. Am simțit această afinitate paradoxală în toate si­tua­țiile care mi-au permis să-l văd, să-l aud sau măcar să-l citesc pe Ioan Paul al II-lea. Evident, acest rezistent anticomunist (alt­fel spus: creștin practicant, care nu apos­taziază în vremuri de prigoană) a rămas cu precădere atașat spiritualității latin-oc­cidentale. Se vede asta și în cartea des­pre care scriu aici.

Volumul cuprinde însemnările re­coltate postum, din două groa­se agende, în care Sfântul Părinte ținea jurnalul de bord al zilelor sale de reculegere. Aces­te zile de reculegere sunt rânduite în Biserica Romei ca timp de interiorizare, ru­găciune, meditație eclezială și teologică pe o temă prestabilită. O temă importantă pentru cizelarea lăuntrică a fiecărui creș­tin și pentru mântuirea lui.

Papa ar fi vrut ca aceste însemnări intime să fie distruse după plecarea sa din această lume. Știm câte manuscrise de mare preț au revenit umanității tocmai pentru că le­ga­tarul testamentar - aici, fostul secretar particular al Papei, cardinalul Stanisław Dziwisz - n-au pus în practică voința de­functului. Poți cere distrugerea unor scri­eri din smerenie, din pudoare sau din furie împotriva inutilității lor la scara ab­solutului. Cred că Papa i-a cerut Emi­nenței Sale să piardă însemnările deoarece le socotea imperfecte, plate, irelevante. Din fericire, ucenicul Papei s-a supus mai cu­rând Bisericii, punând însemnările la dis­poziția Congregației pentru Cauza Sfin­ților. Ele au ajuns, astfel, la lumina ti­pa­ru­lui, ca dar către întreaga lume creștină.

Însă, concret, ce cuprind aceste în­sem­nări? Sincer vorbind, mă așteptam la o ver­siune contemporană a Confesiunilor augustiniene. La un document existențial vi­brant, profund, asortat cu glose și re­flec­ții mistice, teologice, ecleziologice, de fi­lo­zofie a istoriei... Nu veți descoperi așa ce­va. Textul nu e un jurnal intim în cheie spi­rituală, nici un jurnal metafizic, de idei, nici un jurnal descriptiv, anecdotic. E o sumă (ulterior aranjată cronologic) de orare meditativ liturgice, în pomenitele zile de reculegere. Capelanul, cardinalul și ulterior Papa Wojtyła recurge în acest aide-memoire la metoda recomandată în Exercițiile spirituale ignațiene. Metodă apa­rent seacă, rațională, sistematică, lo­gi­că. Multă latină, limbă de sinteză rece. Și totuși, avem sub ochi un document re­ve­lator. Ca autor, Wojtyła a publicat predici, omilii, meditații, lungi interviuri auto­bio­grafice și pastorale, poezie și teatru. Aici îl descoperim însă pe trăitorul omonim: creștinul arzând pentru Dumnezeul iubirii și al jertfei, pentru că „la apusul vieții, vei fi judecat în temeiul iubirii“.

Descoperim, la fiecare „intrare“ din acest vademecum du­hov­nicesc, minicomentarii la ver­sete biblice din suma cărora se desenează mai limpede ca ori­unde stilul, maniera, sistemul de obsesii fertile și puseul alegoric definitorii pentru credința lui Wojtyła. Dincolo de numere, alineate, puncte și subpuncte (care „or­ga­nizează“ formal materia), se destăinuie un realism mistic fără granițe. Ioan Paul al II-lea are o teologie cristocentrică și o pie­tate marianică policromă. Trăiește cu sen­timentul glorificării lui Hristos în Biserica Sa, cu o venerație filială față de ma­ter­nitatea divină a Fecioarei și cu sentimentul că arta rugăciunii este inepuizabilă. „Dacă Cristos nu ar fi rostit cuvintele ru­gă­ciu­nii Domnești, nici un om nu ar fi reușit să «inventeze» această rugăciune“ (p. 335): da, toți cei care am rostit Pater Noster am simțit asta, mai devreme sau mai târziu... Rugăciunea – formă de veș­nică mulțumire, izvorâtă din inima omu­lui - trebuie să fie o necontenită des­chi­dere realistă spre Dumnezeu, fără „op­ti­mism euforic“. În volum apar și pagini în facsimil, din agendele italienești (adică pri­mite de la Roma!) în care cardinalul de Cra­covia scria. Un scris elegant, dis­ci­pli­nat, de om echilibrat, rafinat prin cultură, șlefuit prin dăruire filantropică.

Pentru creștinii catolici, această carte va deveni una de căpătâi. E profesiunea de credință a unui sfânt - și a fost oare vreun alt papă atât de repede canonizat? Pentru ortodocși sau protestanți, interesul e diferit, dar posibil și certamente îm­bogățitor. Wojtyła era intransigent, supus ierarhiei (mereu amintind că Biserica lui Cristos nu e o „democrație“) și vădit ins­pirat de barocul iezuit, atât de prezent în Polonia sa natală. El e, de asemenea, re­ceptiv la deciziile și constituțiile dog­ma­tice ale Conciliului II Vatican, con­tem­poran cu începutul „însemnărilor“. Pe de altă parte, omul respiră „cu ambii plă­mâni“, e atent la savoarea liturghiei ori­entale, amintește practica isihastă a „ru­gă­ciunii lui Iisus“... Un caz de binecuvântată complexitate integratoare. Citindu-l, ur­mân­du-l în rugăciune, luând pilda sa drept îndreptar personal, nu facem decât să întoarcem ceva din zestrea pe care acest uriaș al credinței creștine ne-a dăruit-o în exemplara lui trecere pământească.

Câteva notații finale despre ediția ro­mâ­nească: e un succes. Textul polon a fost tălmăcit de Constantin Geambașu. Tra­du­ce­rea fragmentelor din latină și italiană e datorată Marianei Băluță-Skultety, iar su­pervizarea teologică a textului i-a revenit pr. prof. Wilhelm Dancă. Felicitări echipei tehnice care marcheză primăvara edi­to­rială 2015 prin această ediție somptuoasă și captivantă: un regal intelectual, în vre­muri de mare secetă...