Anca Manolescu: cercuri de studiu și prietenie spirituală

Textul Ancăi Manolescu încântă, instruiește, disecă, expune, nuanțează și odihnește gândul într-o geografie disparentă, dar plină de energie spirituală: o lectură împlinitoare, pentru cei, tot mai puțini, care continuă să caute sensul peren și salutar al celor nevăzute.

Originală și binevenită ideea Ancăi Ma­no­lescu de a dedica o monografie filozofică și spirituală celor două fenomene „ne­ofi­ci­a­le“ care au marcat cu precădere cultura ro­­mână sub comunism: gru­­pul de rugăciune și me­di­ta­ție filocalică Rugul Aprins, de la Mânăstirea Antim, și, respectiv, grupul de ini­țiere în marea cultură eu­ro­peană organizat în jurul lui Constantin Noica, la Păl­ti­niș. Ambele grupuri au de­venit legendare în lumea in­telectuală autohtonă, în­să puțini înțeleg cu adevărat de ce, cum s-au format și ce modele mai vechi (Aca­demia, Lyceul, Stoa, Grădina, terapeuții alexandrini, societățile pythagoreice) re­pu­neau în pagină acele experimente. Cartea publicată acum – Modelul Antim, modelul Păltiniș. Cercuri de studiu și prietenie spirituală (Humanitas, 2015, 331 p.) – își asumă prin urmare dubla misiune a unei hermeneutici menite să extragă sensurile ce­lor două „epifanii“ și să le situeze, tot­o­dată, într-o cât mai fidelă genealogie is­to­rico-simbolică. Formată riguros, ca ma­te­matician, și hrănită cu o cultură real­men­te „ecumenică“ (prin cuprinderea și adân­cimile sale), Anca Manolescu era cu si­gu­ranță persoana cea mai bine plasată pen­tru o asemenea, deloc ușoară, sarcină auc­torială. Autoarea se prezintă optim prin pro­priul parcurs intelectual: apropiată ca antropolog al religiei de Horia Bernea (și de Muzeul Țăranului Român), afirmată în siajul grupului de la Păltiniș, dar și le­ga­tară exegetică a „fondului André Scrima“ (la New Europe College), trăitoare a unui discret crez ortodox, dar și traducătoare – aș spune chiar „aducătoare“ – a Simonei Weil în cultura română... Iată tot atâtea ca­lificări fericit încrucișate, care explică deo­potrivă tema aleasă și competența abor­dării.

Suntem în fața primei interpretări com­plexe a Grupului Antim și a Păltinișului nicasian, locuri fizice și metafizice, spații de rezistență în timpurile dure ale ins­ta­lării comunismului (sau, la polul opus, ale agoniei sale din ceaușismul târziu) și ceea ce mă bucură este nu doar cuplarea celor două, prin oglindire mu­tuală, ci și fixarea lor într-un vocabular ex­plicativ ca­re va fa­ce școală. Interesant este că ambele fe­­no­mene au ajuns la cu­noștința pu­blică printr-o cronică re­dactată post fac­tum: Jur­nalul de la Păltiniș și Epis­tolarul, în cazul Păl­tinișului din anii ’80, și Tim­pul ru­gului aprins prin care pă­rintele André Scri­ma, re­ve­nit în țară după decenii de „înstrăinare voluntară“, a oferit publicului tâlcuirea ex­perienței sale din tinerețe. Textele sem­nalate au jucat rolul fondator în mitologia Antimului și Păltinișului, chiar dacă des­pre respectivele locuri „sacre“ au scris și al­ții, fie ei par­ti­cipanți direcți sau spirite dedicate feno­menului prin contaminări suc­cesive. Re­cunoaștem aici, via Diogene Laertios, me­canismul de clasicizare și di­fuzare activat în cazul școlilor antice de fi­lozofie, unde Magistrul beneficia de apor­tul „hagio­gra­fic“ al unor favoriți (în stilul Vieții lui Plo­tin, scrisă de Porphyrios). Și toc­mai asta face (pe lângă excelența ei sti­listică) far­mecul cărții despre care scriu: o largă apti­tudine comparativă, un teles­co­paj al si­mi­litudinilor morfologice sau se­mantice gra­ție cărora Noica și Daniil San­du Tudor de­pășesc localul spre universal (deși Noica fu­sese, o vreme, pasionat de etnocen­tris­mul mesianic al generației lui Eliade).

Autoarea recuperează foarte sugestiv „ca­tholicismul“ logocentric al elenismului târ­ziu. Ea ne redă atmosfera specifică ace­lei ciudate Antichități sincretice, discret mo­noteiste, mistice și totodată raționaliste pe fondul căreia Iosif Flaviu, Filon Ale­xan­drinul, Apostolul Pavel, Apollonios din Ty­a­na, Plotin, Justin Martirul, Clement, Ori­gen, Evagrie, Synesios de Cyrene și alți „oa­­meni sensibili la trans-conf­e­sio­na­li­tatea lui Dumnezeu“ intuiau Unicul mai presus de „accidentele“ propriei tradiții fi­lozofice sau religioase. Nu știu dacă tre­buie să găsim ceva guénonian în această armonie prestabilită (și definitivă) a va­lo­rilor. Sau ceva din „unitatea trans­cen­den­tă a religiilor“. Anca Manolescu nu are un discurs apologetic. Preferă fe­no­me­no­logia inițierii, care are, într-adevăr, punc­te comune în câteva tradiții convergente. Ideea e să afli cum te convertești fără să-ți sacrifici intelectul, spiritul critic, li­ber­ta­tea analitică, erudiția, plăcerea inocentă a culturii superioare și cultul virtuților uma­nistice. Altfel spus, cum poți plonja în via­ța contemplativă fără să te mutilezi prin dogmatismul sectar al absolului „mic“. Sau cum a fost posibil ca o evreică ne­botezată, dar îndrăgostită de Christos, să scrie, precum Simone Weil, cea mai pro­fundă exegeză modernă a Rugăciunii dom­nești?

Au fost îngropate Antimul și Păltinișul în pro­pria mitologie? Până la un punct, da. Mai cu seamă cercul lui Noica a generat, pe lângă emulații creative, tot soiul de epi­gonisme patetic infertile. Gândite ca eva­dări pe verticală din orizontala de plumb a istoriei totalitare, cele două „școli“ au făcut enorm pentru (re)descoperirea tra­diției răsăritene și apusene, în contextul unui universalism intensiv, dedicat ade­vărului, frumosului și binelui. Au fost în­să, cum anticipam, și caricaturizate in­vo­luntar: nu poți dilua democratic un grand cru, nu merge să prefaci o sticlă de ar­mag­nac în dozator de Coca-Cola. Restilizând propria experiență, discipolii mărturisitori ai celor două „școli“ și-au proiectat me­mo­ria într-un soi de exemplarism idea­lizant, din care nu lipsea însă (auto)ironia sentimentală. Exotericii, însă, au citat li­te­ral, au magnifiat provincial, au trans­for­mat temele majore în refrene minore, au călcat în templu fără să se șteargă pe pi­cioare.

Anca Manolescu nu se ocupă nici de cei ca­re au preluat greșit apoftegmele neo­fi­lo­ca­lice sau axiomele nicasiene ale culturii ele­vate, nici de cei care, după ’89, le-au pa­ro­diat involuntar spiritul, dând într-un eli­tism scorțos, livid, anacronic. Volumul ei face istorie spirituală, arheologie in­te­lectuală, antropologie religioasă și ti­po­lo­gie gnoseologică. Se vrea o cronică-ex­curs, dar și o explorare în subsolul obscur al intenționalității și pavajului simbolic, pe care le luminează lucid, sub cheia de bol­tă a unui gnosticism fără dogme. Ca ori­ce observator implicat (mă refer, desigur, la implicarea existențială în actul cu­noaș­terii), autoarea transpune în vasta ei cer­cetare și substanța unui credo personal. Textul Ancăi Manolescu încântă, ins­tru­iește, disecă, expune, nuanțează și odih­nește gândul într-o geografie disparentă, dar plină de energie spirituală: o lectură îm­plinitoare, pentru cei, tot mai puțini, care continuă să caute sensul peren și sa­lu­tar al celor nevăzute.