Fără Gioconda

Competiția dintre colecționari a dus (mereu) la plafonarea artiștilor, reduși la furnizori de furnituri pe o piață sigură. Nu are însă importanță dacă felul în care arată profilul artei românești e bun sau nu. Important este că el se decupează pregnant, că simțul proprietății colecționarilor asupra artei a revelat și revelează în continuare proprietățile artei asupra simțului nostru. De fapt, colecționarul este cel mai bun curator al timpului său.

Orice muzeu care se respectă are Gio­con­da sa, fie ea Safta Florăreasa. Gioconda e tabloul știut de toți dinainte. El aduce pu­blicul la muzeu. E tabloul văzut în cărți, pe tricouri, pe plase, la te­le­vizor. E legenda pe care pu­blicul doar o revede în mu­zeu, nu o descoperă pe cont propriu. Mai toate Gio­con­dele lumii, de la Rondul de noapte la Guernica, sunt ac­­cesibile publicului – doar statele ori marile colecții pri­vate, trecute în do­me­niul pu­blic, sunt de­ți­nă­toa­re le­gi­time de Gioconde pen­tru toți, de icoane identitare pres­ti­gi­oase.

Odată, muzeele aveau un rol discursiv, ni­velator și educativ, contribuind la ci­men­ta­rea conștiinței colective, naționale. Acum, când acestea au intrat în desuetudine, mu­zeele au devenit lăcașuri abstracte de cult alternativ global, spații de adulare fetișistă a divinului tangibil, a bunurilor artistice destinate inițierii în individualismul de masă. Giocondele au devenit idoli de con­sum – nu mergi la muzeu pentru o na­ra­țiune despre lume, ci pentru a aspira (cu obiectivul foto) praful stelar al Fetei cu cer­cel de perlă. Numai că, înainte de a fi fețe publice, montate de către state în sanctuare fastuoase, mai toate Giocondele au fost casnice, tolănite pe pereții unor lo­cu­ințe, gosopodărind vizual cotidianul co­lecționarilor. În intenție, colecționarii doar Gioconde vor: Safte comune, pe care geniul unui artist le-mpinge-n absolut, iar intuiția unor diletanți le asigură mi­sio­nari. Dar ce te faci atunci când o viață în­treagă aduni Gioconde, iar în cele din ur­mă nu te-alegi nici măcar c-o Saftă? Aceas­ta-i dilema și angoasa oricărui co­lecționar (investitor) actual, dar nu nea­pă­rat și a colecționarilor de altădată, cei pen­tru care veritabila Giocondă era însăși co­lecția, întregul care le cuprindea viața, pa­siunile, gustul, profilul.

Redeschis în iunie 2013, Mu­zeul Colecțiilor de Artă nu arată nicio Giocondă, dar ex­pune per­manent 34 de nu­me. Nu de ar­tiști, ci de co­lecționari. Acei co­lecționari (la care tre­buie adăugat și Zambaccian, cândva cu­prins în aceeași colecție a colecțiilor, dar acum dus la casa lui) care au constituit, de fapt, canonul artei românești a se­co­lului XX: Dona, Be­za, Avakian, Weinberg, Slătineanu și al­ții ca ei. „Ca ei“ trebuie ci­tit literalmente „pre­cum ei“, similari în ale­geri. Această si­milaritate creează efec­tul pregnant de omo­genitate culturală pe ca­re îl emană Muzeul Colecțiilor, acolo un­de, între po­lul mobilierului occidental și acela al va­se­lor și țesăturilor orientale - ti­pica po­zi­ționare (im)parțială a românului din­tot­deauna -, se deapănă povestea mo­der­nității vizuale românești, o poveste mol­comă, neaventuroasă, de amiază eter­nă, savuroasă, cu buchete discrete și fe­mei co­chete, trupeșe, cu peisaje zaha­roa­se, ni­ciodată tenebroase, cu mari fapte de salon și munci idilice, dominate de șederi cos­mi­ce, pastorale. Ici-colo, vagi încordări ex­presioniste sunt anihilate dinăuntru de ma­sa plastică (prea) mulțumită de sine: la Iser, chiar dacă contururile personajelor se vor tăioase, conținutul lor e atât de dia­fan gonflat, încât par baloane colorate, nu iatagane puse-n mâna dreptății sociale. Iden­tic, un Phoebus - printre puținii ar­tiști interbelici dedicați ca­uzelor sociale - e atât de fas­cinat de musculatura ce­lor ce vor doborî dictatura, încât, ocupat cu etalarea, pierde din vedere acțiunea.

Muzeu de bine și bunuri permanente, definitive și atemporale, Muzeul Co­lec­țiilor arată cum e să stai pe loc, la locul tău, și face acest lucru cu rafinament, mergând până la culoarea de sufragerie caragialescă a pereților, zugrăviți într-un verde-desert, de festin și destin, ce adastă între fistic și ou de rață. O Giocondă nici nu ar fi avut ce căuta în această aleasă per­fecțiune domestică, sănătoasă - ar fi fost discordantă, stridentă, ar fi introdus or­go­lii ce rup echilibrul tors, la unison, de ope­re, artiști și colecționari, care par, toți, în­țeleși să nu tulbure liniștea publică în nici un chip - romantic, politic ori intelectual. Fără orgie și fără demagogie, pulsul mo­dernității locale părea măsurat pentru veș­nicie, până la jumătatea secolului XX. Omo­genitatea nu stă doar în atmosferă, ci și în exponate, căci mai toate colecțiile împart aceiași artiști. Fără angajamentul co­lecționarilor, arta românească nu ar fi ară­tat astfel. Cererea a modelat oferta: can­titatea impresionantă de Grigorești, de Lu­chieni, de Pallady și mai ales de Tonitza și Petrașcu, egali cu ei înșiși până la sa­tu­rație, indiferent de colecție, este justificată nu de căutări disperate ale unor absoluturi plastice, ci tocmai de existența unei mase critice de colecționari care puneau pre­siune pe artiști. Competiția dintre colec­țio­nari a dus (mereu) la plafonarea ar­tiștilor, reduși la furnizori de furnituri pe o piață sigură. Nu are însă importanță da­că felul în care arată profilul artei ro­mâ­nești e bun sau nu. Important este că el se de­cu­pează pregnant, că simțul proprietății co­lec­ționarilor asupra artei a revelat și re­ve­lează în continuare proprietățile artei asu­pra simțului nostru. De fapt, co­lec­țio­narul este cel mai bun curator al timpului său. În ultimă instanță, trecerea de la Safta la Gioconda e (uneori) doar o pro­ble­mă de accident istoric, ca în cazul sticlelor goale de Coca-Cola pictate de Andy Warhol.

Vincent Van Gogh - Culegătoarea de morcovi (1885)

Flirtul cu Gioconda îl tentează chiar și pe Grigorescu: în colecția Dona se află, printre atâția Gri­gorești, două pânze ce pot fi re­la­ționate, în genul celor două ca­po­dopere ale lui Goya, Maja desnuda și Ma­ja vestida. Prima e Nud pe malul mării, de fapt un colaj, în care tânărul maestru li­pește un nud academic - de atelier și mu­zeu - peste un peisaj marin pseudo-plein-air, extras din neasimilatul impresionism. Rezultatul e o bomboană fondantă, fac­ti­ce, de foto-cabinet, în care nu știi ce-i mai voios voyeur: femeia goală, dar în­ve­lită-n prejudecăți plastice kitsch-aca­de­miste, sau faleza carnală, topită-n jocuri cromatice gratuite, pastelate erotic, re­du­să însă la o simplă cortină culturală pe ca­re se profilează nudul complacent în ba­na­litatea lui. Alături, Pe malul mării e pusă în pagină similar, dar femeia e mai mult decât îmbrăcată, e înfășurată din cap până-n picioare de o anvelopă gri de veșminte, care lasă peisajul marin să se dez­volte împrejur și imaginația să hălă­duiască-năuntru, regăsind tot misterul liric și erotic pe care nudul de pe faleza lubrică îl boicota strident.

Gioconde încă Safte sunt multe la Muzeul Colecțiilor și nu ne­a­părat picturi: un mic chilim sâr­besc de secol XIX din colecția Garabet Avakian are în mijloc un mihrab în care e înșurubat un Pom al vie­ții, scurt, dar viguros, închis, ca un mic paradis, de o bordură punctată cu fleuroni, asemenea unui pinaclu gotic. Alături, o natură moartă de Ghiață, cu me­re și o lingură de lemn, gauguiniană, ca o bucată de Tahiti-n Oltenia, completează chilimul în cheia unui exotism perfect tem­perat, rațional, lucid și-n exuberanță. Aceeași rigoare sintetică izbește și în - pro­babil - capodopera ascunsă de la Muzeul Colecțiilor, portretul doctorului Emanoil Anca, din colecția cu același nume. Catul Bogdan îl construiește pe doctorul co­lec­ționar într-un loc plastic aparent ingrat, în care Neue Sachlichkeit își dă mâna cu resturile realismului socialist: personajul exhibă o forță de caracter excedentară, dar albă, seacă, are acea dârzenie a pro­letariatului, discordantă însă cu pedan­te­ria intelectuală a costumului. Chipul, pu­ternic și perfect decupat, pare de granit, tânăr, dar indestructibil. Privirea, fixă, ho­tărâtă, nu are însă intensitate, pentru că este goală - pupila lipsește, înlocuită fiind de un mic abis negru. Dr. Anca nu e un mis­ter: el e „specialistul“, tehnocratul, fi­gura prevestitoare a noilor zei ai lumii mo­derne, ai lumii noastre.

P.S. Acest text a fost scris cu mai mult timp înainte, publicarea sa fiind întârziată de tribulațiile cunoscute cititorilor. Între timp - și pentru scurt timp - s-a decis ca la Muzeul Colecțiilor de Artă să fie expusă și o Giocondă ca atare - desenul de mari dimensiuni al lui Van Gogh, Culegătoarea de morcovi (1885). Deși încă în siajul so­cialismului sentimental, liric și mistic al lui Millet, desenul lui Van Gogh izbește prin figura robustă a femeii aplecate. Ro­tund, ca o stâncă, cu posteriorul im­pre­sionant, dar parcă desprins din natură, nu din feminitate, cu saboții ca doi colți de mistreț și cu șorțul uriaș, învăluind ca un obraz boțit tot corpul frânt în două, tru­pul femeii devine un portret - icoana su­praviețuirii pure, în care toate trăsăturile umane s-au atrofiat, pentru a produce un mecanism abrutizat al dăinuirii, înfipt în pământ, cu mâinile scormonitoare. Din­colo de faptul că îi aparține lui Van Gogh, desenul copleșește prin forța cu care pro­pulsează, sub aparența realismului, un sim­bolism exacerbat - căutarea de către ar­tist a rocilor umane pe care să arate cum se ridică biserica dezolării proprii. De apreciat faptul că Muzeul Colecțiilor nu a ținut să pună complet în Gioconda de­senul lui Van Gogh, nu i-a pregătit un protocol de panotare aparte: e pus la locul lui. Discret, după uşă, la intrarea în co­lec­ția Slătineanu, căreia îi aparține.