Terorism în relații interumane

Terorism (în regia lui Felix Alexa, la TNB) este unul dintre acele spectacole care trebuie văzute. Nu este un spectacol comod, însă.

Există câteva motive pentru care textul Te­ro­rism al Fraților Presniakov este atât de jucat în teatrele lumii. Cel mai important dintre ele este această viziune – premoniție a autorilor de a înțelege teatrul ca un spa­țiu vulnerabil, un suport pen­tru povești cu teroriști, cu câteva luni înainte de cel mai sângeros atentat terorist din istoria recentă a Rusiei (oc­tombrie 2002, când a fost ata­cat un teatru). În urmă cu două numere, am insistat asu­pra explicării acestui con­cept de teatru-terorism, o întrepătrundere aproape or­ganică care pune un diagnostic precis lumii în care trăim.

Într-un interviu acordat revistei Kommersant, Vladimir și Oleg Presniakov încearcă să ex­pli­ce că textul lor nu dezbate problema tero­ris­mului politic, cât aceea a relațiilor interu­ma­ne. Regizorul Felix Alexa, în recenta sa mon­tare de la Teatrul Național din București, de­mons­trează că viața cotidiană este un fel de agent al terorii. Sub presiunea acesteia, ca­da­vrele încep să apară. Uneori la vedere, alteori ascunse, moartea violentă apare în lumea ci­vi­lizată ca și cum un terorist invizibil și-ar exe­cuta ordinele fără greș; sau fiecare dintre noi devine teroristul altcuiva.

Șase povești scurte alcătuiesc tabloul unei lumi în derivă. Cinci dintre ele ar putea să se întâmple oriunde în lume. Nimic nu trădează localizarea. Singura dintre ele care dă iden­titate rusă ansamblului e povestea cinci – Cazarma. Din tot ansamblul, acest pe­nultim episod îmi pare cel mai puțin realizat artistic. Dar ar putea fi doar reacția or­ga­nică a unui privitor îngrozit de dualitatea mi­litarului: viteaz și umilit în același timp. Este ca o radiografie a unei lumi dispuse la vio­lență, atât timp cât una dintre cele mai vechi meserii din lume – războinicul (militarul, în accepțiunea contemporană) – nu reușește să se reformeze, să se transforme, să împrumute din valorile începutului de mileniu. Forța bru­tă și discreționară – iată perimetrul din care nu iese niciodată recrutul, anulând secole de uma­nism. Cazarma devine cancerul care îmbolnăvește orice societate. Degeaba se re­formează familia, degeaba serviciul s-a an­corat bine într-un nou sistem politico-social, pregătirea militarului, ca și cum Războiul Re­ce nu s-ar fi terminat, indică o vulnerabilitate ce amenință progresul din orice alt domeniu.

Terorism este unul dintre acele spectacole care trebuie văzute. Nu este un spectacol co­mod, însă. Publicul spectator intră în sală în sunetul asurzitor al unei alarme care anunță un pericol iminent. Actorii sunt pe scenă, pri­vindu-te în ochi. Suntem într-un aeroport. Te simți vulnerabil, pentru că, din ecrane și ba­ga­je, din sunet și lumină, Felix Alexa creează o atmosferă care te contaminează și neliniș­tește.

Un aeroport paralizat de o amenințare te­ro­ristă, un dormitor unde se consumă o afacere extraconjugală – în sine, un atentat la uni­ta­tea și integritatea familiei, un birou claustrant din care poți scăpa numai prin sinucidere (si­nu­ciderea percepută ca un atentat terorist la adresa bunei funcționări a biroului!), un parc unde bătrânii devin instigatori la violență, interiorul unui avion aflat în zbor care, din simbol al civilizației, devine unealtă murdară - iata microcosmosurile pe care le analizează Frații Presniakov. Tineri sau bătrâni, im­por­tanți sau nu, oricine poate deveni teroristul altcuiva, cu premeditare, din culpă sau acci­den­tal. Concluzia este definitivă și irevocabilă: frica de celălalt este sentimentul care îl do­mină pe orice cetățean, pe orice individ. Atât viața privată, cât și viața publică se trăiesc sub o continuă amenințare. Dacă Sartre zicea „infernul sunt ceilalți“, cei doi frați ruși pro­pun pentru secolul XXI un motto devastator: terorismul sunt ceilalți.

Terorism este un spectacol inteligent, mo­dern, actual; este un spectacol-caleidoscop, de ale cărui imagini nu te poți debarasa. Este o demonstrație inteligentă, dar pesimistă des­pre violența individuală, despre întoarcerea la instinct într-o lume de oțel și plasme.

Cu o distribuție formată din nume mari (Mihai Călin, Ileana Stana Ionescu, Adela Mărculescu, Claudiu Bleonț, Marius Bodochi, Irina Movilă etc.), aș sublinia prezența și performanța tânărului Victor Țăpeanu. Proaspăt absolvent al Universității de Artă Teatrală și Cine­ma­to­grafică „I.L.Caragiale“ din București (promoția 2015!), Victor este un actor elegant, puternic. Cu alură de star, dezinhibat și conștiincios, Vic­tor Țăpeanu este acel ingredient de care scenele mari au nevoie: o dată din datoria de a se implica activ în dezvoltarea noilor ge­ne­rații de actori, iar apoi pentru pofta de joc și dorința cu care vine. Asemenea unui aler­gă­tor de viteză nimerit într-un pluton de ma­ra­toniști aflați pe final de cursă, energia lui reamintește tuturor – așa cum scria Brecht – că „teatrul este ultima redută unde idealismul este o întrebare deschisă“.