Puțin din mult. „Sectanții“ lui Vasile Ernu

Sectanții, y compris cei descriși de Vasile Ernu, aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală.

Sectele au presă proastă, în general. Bi­se­ri­cile majoritare nu le acceptă, nu pot fi de acord cu „ereziile“ conținute în mesajul lor sau comportamentul membrilor co­mu­nităților. Raționaliștii și li­ber cugetătorii nu le iubesc prea mult nici ei. Excesele teribile ale anilor 1990 (si­nu­ciderile colective ale Tem­plului Solar din Canada și Elveția, atentatul cu gaz sa­rin al AVM Shinrikyo) sau practici medicale (trans­fu­zia) nu au favorizat nici ele o apropiere cât de cât neu­tră față de problematica lor. Din acest punct de vedere, Sectanții, car­tea inoxidabilului Vasile Ernu (mai de­par­te, V.E.) constituie o ruptură binevenită.

Puțină sociologie a diferenței

După cum aflăm chiar din primele pagini, V.E. spune povestea unei secte fondate de un negustor din Transilvania în regiunea Bugeacului basarabean, la cumpăna dintre secolele XIX și XX. Bugeacul, acest ve­ri­ta­bil melting pot de populații, religii, stiluri de viață. Evenimentul fondator al con­ver­siunii îndepărtatului strămoș, pe lângă con­tactele cu rușii rascolnici și molocani, co­loniști germani și elvețieni cu forme ra­di­cale de protestantism și enigmaticii evrei mesianici, a fost constituit de gestul ex­trem al unei comunități de bezpopovți (fără pre­ot), o ramură a mai vechilor rascolnici. Aceasta refuză net un recensământ țarist și aleg nici mai mult, nici mai puțin decât să se îngroape de vii în mormântul săpat chiar de ei. O mică paranteză foarte per­so­na­lă: în perioada în care pregăteam teza de doctorat, frecventam intens presa rel­i­gioasă interbelică. În ea se găseau nu­me­roase astfel de relatări din „necunoscuta“ și excentrica Basarabie, care tocmai se adău­gase României Mari. Astfel de gesturi pro­vocau stupoare, milă, incapacitate to­tală de a înțelege. Plus sentimentul de mul­țu­mire că „noi“, ceilalți, de dincolo de Prut, nu cunoaștem astfel de excese.

Volumul lui V.E. verifică, pas cu pas, toate teoriile din marea literatură sociologică dedicată sectelor, de la Weber și Troelsch până astăzi. În creștinism a existat mereu o tensiune teribilă între două viziuni di­fe­rite ale sfârșitului lumii. Un eschaton di­ferit. O minoritate de fideli a avut mereu sen­timentul că sfârșitul lumii este aproa­pe, iar „purificarea“ trebuie realizată ur­gent, indiferent de mijloace. Majoritatea (ci­tiți „bisericile oficiale“) plasează Ju­de­cata finală la o distanță rezonabilă. Ea în­curajează o atitudine moderată, cultivă cre­dincioși respectuoși; nu-i plac ex­tre­me­le de niciun fel. Mai mult, în cazul Or­to­doxiei, încearcă să compună din mers cu puterea seculară, dând naștere faimoasei „simfonii bizantine“.

Sectanții, y compris cei descriși de V.E., aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală. Dincolo de stigmatul care rezultă astfel (și resentimentele asociate, care lasă urme adânci în viața individuală, când este pă­ră­sit coconul protector al comunității), din­colo de practicile religioase percepute ca „exotice“ de majoritate, ia naștere o te­ri­bilă eficacitate în func­țio­narea sectei. Prin­tr-o uti­li­zare rațională a Timpului, printr-o altfel de etică a muncii și prezenței în lume – sau, mai prozaic, în cazul des­cris de Ernu, abstinență și eliminarea alcoolului, fla­gelul Basarabiei – se ajunge rapid la o logică antre­pre­no­­rială. Sectanții lui V.E. au vrut și au știut să facă bani indiferent de re­gi­mu­rile pe care le-au traversat, cu toate că „nu citiseră nici Weber și nici Marx (sic!)“ – Ernu dixit. Ei se găsesc însă într-o profundă di­le­mă față de acumularea de capital – au­to­rul vor­beș­te de „disprețul profund față de banii adu­nați“. Într-un cadru mai larg, cei plasați în exteriorul sectelor simt o anu­mi­tă „dorință de acumulare“, sen­za­ția ciu­dată că se intră într-un mod de func­­ționare negustoresc, străin religiei. Acest spirit antreprenorial a putut fi pus la lu­cru fără opreliști după căderea comu­nis­mului. V.E. nu ne mai spune cum per­cep acum membrii comunităților acum­u­larea de capital. Dar mi-ar fi făcut plăcere să o aflu. Libertatea „deplină“ are un preț, chiar și spiritual.

Una dintre cele mai interesante di­men­siuni ale cărții este relația cu Ortodoxia (Bi­serica Pravoslavnică, după cum o de­nu­mește V.E.). De fapt, nu dispunem de prea multe priviri din partea „celuilalt“ asupra ei. V.E. scoate în evidență lipsa de edu­ca­ție religioasă, generalizată, iar nivelul de incultură religioasă al „pravoslavnicilor“ îl „îngrozește“. Ierarhia complicată, com­pro­misul ridicat la rang de artă și, mai ales, „flexibilitatea morală“ apare și ea ca fiind  „înspăimântătoare“. Interesante sunt și considerațiile despre diferențele din­tre „ortodocșii români“ și „prav­oslav­nicii ruși“. Primii „plutesc pe suprafață grațios“, în timp ce pravoslavnicii neagă totul, radical și „se aruncă în adâncuri învolburate cum numai ei știu“. Știu să ce? – îmi permit eu să adaug nedumerit.

Firul fragil al conviețuirii cedează atunci când vine vorba de cimitir, locul con­fruntării interconfesionale finale. A vorbi despre moarte, rituri de înmormântare, prac­tici corporale funerare nu este un exer­cițiu prea plăcut, odată ce ieși din sfe­ra specializată a antropologiei. În Orto­do­xie există canoane stricte cu privire la ci­mitir, acest spațiu incert, sacralizat al spai­mei de Dincolo. A șterge totul din condei, după cum face V.E., arătând că „locul sec­tanților“ din cimitirele Basarabiei a fost controlat de „legionari“ mi se pare un exer­cițiu de bungee jumping memorial des­tul de imprudent.

Puțină istorie a Basarabiei

Benedict Anderson a legat sentimentul de apartenență națională de existența unor frontiere imaginate, compuse din valori, ritualuri sau practici politice cu ajutorul că­rora națiunile se disting unele de altele. Particularitatea comunității de tip sectă este aceea că se implantează pe un te­ri­toriu național, dar nu împărtășesc valorile acestuia. Au altă „imaginație“, ba chiar contestă legitimitatea – „Leviathanul“ apa­re des citat de V.E. Tocmai această distanță critică dată de neapartenență provoacă nu­meroase reacții de ostilitate. Secta și sec­tanții apar ca o „forță de ruptură“; ea di­namitează consensul implicit la societății, adeziunea la valorile comune devenind „fa­cultativă“. Cred că în descrierea acestei „rupturi“ stau de fapt forța și slăbiciunea cărții lui V.E. Am mai afirmat acest lucru, dar mă văd nevoit să o repet: cunoaștem (pu­țin!) istoria Basarabiei, dar deloc me­moria ei. V.E. cultivă ruptura, se plasează deasupra acestei falii de comunicare și li­vrează, în stilul său, mai multă informație pe care noi nu vrem să o primim sau o tre­ce sub tăcere. Mozaicul etnic și con­fe­sional al Imperiului Țarist a lăsat urme adânci, eliminându-i pe alocuri pe „bunii moldoveni“ ai lui Ștefan cel Mare. Un sen­timent al spațiului infinit și al apartenenței imperiale, greu de înțeles de românii de la București. Pogromul de la Chișinău, con­se­cințele sale dramatice. Antropologia po­li­tică a sectelor, care se pare că l-a inspirat pe Lenin în perioada de cucerire a puterii, via etnograful V.D. Bonci-Burevici.

Dar cea mai evidentă problemă de co­mu­nicare memorială din carte se găsește în referințele la Basarabia interbelică, atunci când aparținea României Mari. Trei ima­gini revin obsesiv. Prima este cea a „jan­darmului român“ și a durității sale ex­ce­sive. A doua este calitatea școlii românești, rămasă în memoria colectivă cu expresia „am făcut patru clase la români“. În fi­ne, ultima și cea mai delicată este cea re­feritoare la „legionarii“ români, cei care le-au pus cele mai mari probleme sec­tan­ților. Personal, întâlnesc aici o mare pro­blemă de interpretare. În perioada statului național legionar, regiunea nu mai apar­ține României. În timpul campaniei din Est a lui Antonescu, iarăși nu poate fi vor­ba de o administrație „legionară“. Am avut încă o dată sentimentul că marele so­ciolog francez M. Halbwachs, părintele so­ciologiei memoriei, a avut sută la sută dreptate: nu ne amintim niciodată sin­guri, ci doar prin „cadru de memorie“ – părinți, bunici, manuale, filme, cărți etc. Iar „cadrele memoriale“ în care s-a for­mat V.E., manuale școlare în care ru­mânski = fascistî, s-au dovedit a fi mai pu­ternice decât... decât ce oare, aici nu pot găsi cuvântul potrivit. Cultivarea cu ori­ce preț a diferenței, a „rupturii“ despre ca­re vorbeam mai înainte, se întoarce în acest caz și asupra autorului, și a citi­to­rului.

Puțină viață cotidiană

Comment j’ai vidé la maison de mes pa­rents (Cum am golit de lucruri casa în ca­re au locuit părinții mei – traducere ex­tinsă) a franțuzoaicei Lydia Flem (2004) este unul dintre cele mai tulburătoare stu­dii de psihosociologie care s-au scris vreo­dată. Ce facem cu amintirile copilăriei? Le păstrăm, le oferim, le vindem sau le arun­căm la pubelă. Sau le reciclăm în lite­ra­tu­ră, cum a făcut V.E. La fel ca și în Născut în URSS, se simte fiorul psihanalitic al copilăriei și adolescenței, dificultatea trie­rii. Abacul tatălui, fizgarmonia veche de 120 de ani a familiei (un instrument ciu­dat, nici pian, nici acordeon), vechi caiete cu imnuri religioase. Grafia îngrijită de altădată, dispărută astăzi, în epoca ta­ble­telor. Portretul bucolic al Basarabiei, cu vinul și viile sale, inconfundabilul bal­kanski dîmoc (fum balcanic) al resturilor vegetale arse toamna prin grădini. Rolul esen­țial al femeilor în comunitate, res­pectul arătat bătrânilor și celor nepu­tin­cioși. Ritualurile (nuntă, înmormântare) și instituția vornicelului, cel care dădea tonul și ritmul nunților moldovenești, ce­le care durau două zile și două nopți. Toate sunt prezentate și ele în balkanski dîmoc, contururile sunt estompate, sunt aproape și departe, concomitent. Stilul bo­lovănos, cu fraze scurte și puțin căznite al lui V.E., devine, paradoxal, un avantaj atunci când vine vorba de trecut. Nu însă și derapajele kitsch, de genul „ce este veșnic în lumea aceasta? Nici măcar veșnicia!“, presărate ici-colo prin volum.

Epilog

Ce rămâne după lectura acestui volum in­solit? Sentimentul că Vasile Ernu, in­cla­sabil activist cultural și ideologic, a în­ce­put să fie „îmblânzit“ de trecerea timp­u­lui. Faptul că Basarabia și basarabenii sunt atât de aproape și de departe. Lumea în­chisă și fascinantă a sectelor, cei care se în­căpățânează să fie diferiți de majoritate.

„Noi toți am murit și vom muri fericiți pentru că am trăit și am văzut raiul pe care voi probabil nu-l veți mai avea și nu-l veți înțelege niciodată“, o spune De­dea Sașa, una dintre rudele autorului, exi­lat de bunăvoie la Sulina, la capătul Du­nării și al lumii. Dar care Rai? Al inocenței pierdute a copilăriei? Al „vârstei de aur“ a credinței? Al „gloriosului“ URSS? Eu, unul, nu am înțeles. Poate vom fi mai bi­ne lămuriți în viitoarele două volume ale trilogiei. Mă îndoiesc însă. Și sper din toa­tă inima să mă înșel.