Destin şi istorie în Antichitate

Scrisă într-un stil dezinvolt şi fermecător, biografia dedicată Cleopatrei de către istoricul german Wolfgang Schuller se distinge prin aplicarea programatică asupra subiectului a unei reflecţii bazate pe conceptul filozofic contemporan de interculturalitate.

Biografia este o specie istoriografică cu vechime şi cu căutare la public, dar ea nu s-a bucurat de favoarea şcolilor so­cio­lo­gi­ce de istoriografie, care au dat, de regulă, to­nul cercetării istorice în ul­ti­mul veac, făcând obiec­tul unor critici sistematice şi al unei desconsiderări ge­n­e­rale. Acest lu­cru nu se datorează doar unei e­xa­ge­rate pre­ca­uţii ştiinţifice, ca­re s-ar fi cristalizat în re­pli­că la caracterul ha­gio­gra­fic şi romanţios pe care bio­gra­fia istorică l-a lu­at adesea, ci reprezintă o po­zi­ţie programatică, ba chiar ideologică în parte, a unor curente de gândire is­to­rică ­care şi-au propus să în­­lo­­cu­iască istoria de tip cronică cu istoria de tip anchetă; istoria eve­ni­men­ţia­lă de scur­tă durată cu istoria struc­tu­ri­lor ­de lun­gă durată; în sfârşit, istoria po­li­ti­că a „ma­r­ilor oameni“ cu istoria socială a maselor ano­ni­me. Biografia dedicată Cle­o­pa­trei de către istoricul Wolfgang Schul­ler, deşi conştientă de procesul me­to­do­lo­gic in­ten­tat de această istorie sociologică con­­tem­­po­rană, reprezintă totuşi o mostră ma­­gis­­tra­lă şi adusă la zi a acestei tra­di­ţio­nale istorii a personalităţilor – o abordare care, din punct de vedere filozofic, ră­mâ­ne încă prin excelenţă de domeniul istoriei antice.


Ne aflăm, aşadar, în ultimele de­ce­nii ale ul­ti­mului secol din ul­ti­mul ­mileniu de dinaintea erei noas­tre sau de dinaintea lui Hris­tos, în Egiptul faraonilor pto­le­maici, într-un moment de trans­for­mări epocale ale lumii antice me­di­te­ra­ne­ene: pe de o par­te, în Republică romană vic­to­rioasă nu de­mult în Occident îm­po­triva Cartaginei – ea însăşi o republică im­pe­rială – are loc ce­ea ce istoricul Ronald Syme a numit Revoluţia romană (Editura All, Bucureşti, 2010, traducere Gabriel Tu­dor şi Simona Ceauşu); pe de altă parte, în Orient, re­ga­te­le ­eleniste rivale care au suc­ce­dat ma­re­lui Imperiu al lui Alexandru Ma­ce­don – ori­cum dislocate considerabil, în Persia, Ba­bi­lonia şi valea Indusului, de că­tre noul Im­pe­riu Arsacid al parţilor – sunt rând pe rând cucerite de Roma şi ab­sor­bi­te în ceea ce Paul Veyne a numit Im­periul greco-ro­man (Seuil, Paris, 2005). Aceasta este con­ste­la­ţia istorică în care, la Alexandria, în anul 69 î.Hr., se naşte în incestuoasa di­nas­tie fondată de so­ma­to­fi­la­xul ­lui Ale­xan­dru cel Mare, Ptolomeu Lagos – diadoh al Egip­tului, iar apoi rege şi faraon al aces­tuia, sub numele Ptolomeu I Soter, „Sal­va­to­rul“ –, cea care va deveni le­gen­dara Cle­o­pa­tra: ultimul faron al stră­ve­chii ţări de pe Nil şi (dacă nu punem la so­co­teală di­nas­tia mitridaică, de origine per­sano-grea­că, dar mai apoi tracizată, care s-a men­ţi­nut în rămăşiţele Regatului Pontic de pe coas­ta nord-estică a Mării Negre până târ­ziu în era romană) ultimul ma­re monarh ele­nis­tic; amanta sau soţia pri­mului Cezar, dic­ta­torul Iuliu Cezar, cu­ce­ri­torul ­Galiei; apoi amanta, soţia şi aliata unuia dintre cei mai capabili ge­ne­rali ai acestuia, tri­um­virul Marc Antoniu; şi, în sfârşit, triumful de război refuzat al lui Octavian, primul Îm­pă­rat, Cezar şi Au­gust, al Romei. Egip­tul pe care îl moş­te­neş­te această Cleopatra – Cleopatra a VII-a Filopator, ca să fim pre­cişi – este un regat bogat, cu o cultură in­di­genă deja mi­le­nară, neîntreruptă şi sin­gu­lară, şi tot­o­da­tă un centru al culturii gre­ceşti, ba chiar cel mai e­mi­nent centru al culturii gre­ceşti în epocă, dar un regat măcinat de con­flic­te in­terne între membrii di­nas­ti­ei şi ajuns, în vremea ta­tă­lui său – Ptolomeu XII Neos Dyo­nis­sos, poreclit Au­letes, „Flautistul“ – un client din ce în ce mai de­­pendent al Romei.

Schuller este, încă de la pri­ma pagină, ex­trem de clar privind ceea ce îşi propune să realizeze în această car­te. Obiectivul ei nu este să şteargă haloul de exo­tism şi de fa­bu­los care în­con­joa­ră viaţa, somptuoasă şi tra­gi­că, a personajului istoric Cleopatra, dar nici să îl exagereze în mod ne­jus­tificat: „Toate afirmaţiile din aceas­tă carte vor fi susţinute prin argumente ra­ţio­nale, dar intelectul are totuşi datoria de a lua cu­noş­tinţă şi de lucruri mai puţin ra­ţio­na­le, precum dragostea, aşa cum a su­ge­rat Pascal în aforismul pe ca­re tocmai l-am citat. Dragostea poate in­flu­enţa cursul politicii atunci când con­tex­tul po­li­tic o permite, aşa cum s-a în­tâm­plat cu Cle­o­pa­tra. În cazul ei, fac­torul politic a avut extraordinar de multe fa­ţe­te, atât de multe încât nu e deloc uşor a disocia di­men­siunile istoriei lor, îm­pletite în mod complex, şi a le expune în mod cursiv“ (p. 11). Din acest motiv, însăşi struc­tura tripartită a cărţii sale este a­dap­tată întocmai acestui efort metodic de a discerne cu justă măsură, pe baza sur­selor disparate care ne-au parvenit, rolul pe care personalitatea impresionantă a aces­tei regine antice l-a jucat în e­ve­nimentele istorice complicate din a doua parte a secolului I î.Hr.


În partea întâi a volumului, intitulată Pre­mi­sele, istoricul german descrie contextul po­li­tic, social şi cultural al regalităţii din Egip­tul ptolemaic, o re­ga­li­tate deopotrivă ele­nistică şi fa­ra­o­nică, dar – după con­cursul regional de pu­te­re întreţinut în se­co­le­le ce s-au scurs de la moartea lui Ale­xandru Macedon cu di­nas­tia elenistică se­le­u­ci­dă din Siria – este vor­ba de o re­ga­li­ta­te a cărei existenţă ajun­se­se să fie arbitrată de Roma. În partea a do­ua, intitulată Via­ţa Cleopatrei, el na­rea­ză critic eve­ni­men­tele majore din bio­gra­fia personajului: ur­ca­rea Cleopatrei pe tron, nominal îm­pre­u­nă cu cel mai mic din­tre fraţii săi şi viitor soţ, Ptolomeu XIII, în anul 51 î.Hr. – deci nu mult după ce tatăl său, care o făcuse co­re­gentă încă din ultimul an de domnie, re­ve­nise în Alexandria din exilul său ro­man cu sprijinul lui Pompei; îndepărtarea sa de la tron, în favoarea conducerii unice a lui Pto­lo­meu XIII, de către dioiket-ul Pho­teinos, un fel prim-ministru, şi ge­ne­ra­lul Achillas, cele mai înalte personaje de la curte; restaurarea Cleopatrei pe tron de către Cezar, în anul 48 î.Hr., de data aceas­ta alături de al doilea frate mai mic, Pto­lomeu XIV, în urma unui scurt război an­ti­ro­man cu complicaţii dinastice la Ale­xan­dria; venirea Cleopatrei la Roma, după un an petrecut împreună cu Cezar în Egipt, şi şederea reginei împreună cu fiul re­cu­nos­cut al dictatorului roman, Pto­lo­meu Fi­lo­pa­tor Cezar, în grădinile acestuia de peste Tibru, între anii 46-44 î.Hr.; în­tâl­ni­rea dintre Cleopatra, care şi-a asociat acum fiul cezaric la domnie, şi Marc An­to­niu, care o va urma apoi în Alexandria, pe râul Kydnos, în Cilicia, în anul 41 î.Hr., la scurt timp după încheierea războiului îm­po­triva asasinilor lui Cezar; plecarea lui Marc Antoniu la Roma şi căsătoria aces­tuia cu Octavia, sora lui Octavian, în anul 40 î.Hr., pentru a preveni escaladarea con­flic­tu­lui dintre cei doi partizani ai lui Ce­zar, declanşat odată cu războiul pe­ru­zin; re­în­tâlnirea lui Marc Antoniu cu Cle­o­pa­tra, în anul 37/36 î.Hr., care îi născuse în­tre timp un băiat şi o fată gemeni, mar­cată prin donaţii din partea primului a unor teritorii care fuseseră în mod tra­di­ţio­nal dependente de regatul ptolemaic (Pa­les­tina, Fenicia, Cirenaica, Cipru şi Creta); întărirea alianţei dintre cei doi, ca­re a culminat cu proclamarea, în anul 34 î.Hr., după o campanie nehotărâtă îm­po­tri­va armenilor şi a parţilor, a celor doi co­pii de gen masculin ai cuplului – Ptolomeu Ale­xan­dros Helios şi Ptolomeu Phi­la­del­phos – drept regi clientelari peste te­ri­to­ri­ile de la est şi vest de Eufrat; în sfârşit, răz­boiul dus împreună de Marc Antoniu şi de Cleopatra împotriva lui Oc­ta­vi­an, care se va încheia cu bătălia navală de la Ac­tium, din 2 septembrie 31 î.Hr., şi ocu­pa­rea Alexandrei în anul următor. În ul­ti­ma parte a cărţii, intitulată Con­se­cin­ţe, Schul­ler – încercând să vadă dincolo de pro­pa­gan­da învingătorilor – formulează câ­teva ipoteze, în definitiv prudente, cu pri­vire la proiectul politic pe care Cezar şi apoi Marc Antoniu ar fi intenţionat să-l pu­nă în practică alături de Cleopatra şi, cum avem de-a face cu un istoric de la Uni­versitatea Konstanz, acesta nu uită să îşi încheie lucrarea cu un capitol dedicat re­cep­tării prodigioase de care a beneficiat, până în zilele noastre, legendara regină egip­tea­nă în toate artele şi în toate ge­nu­rile artistice.


Scrisă într-un stil dezinvolt şi fermecător, ca­re dovedeşte o bună stăpânire a surselor pri­mare şi a literaturii secundare, bio­gra­fia dedicată Cleopatrei de către istoricul ger­man Wolfgang Schuller (al cărui tată, aşa cum ne informează A­le­xander Rubel în prefaţă, a fost originar din Sibiu) se dis­tin­ge, în definitiv, prin a­pli­carea pro­gra­ma­tică asupra subiectului a unei reflecţii ba­za­te pe conceptul filo­zo­fic contemporan de interculturalitate: „Cle­o­patra a trăit şi a acţionat în trei cul­turi: cea egipteană, cea greacă şi cea ro­mană­; nu ea şi le-a ales. Bineînţeles că relaţia ei cu fiecare din­tre aceste culturi a fost diferită“ (p. 181). Aşa cum suge­rea­ză şi subtitlul cărţii, Cle­o­pa­tra a fost, în vi­zi­u­nea autorului, o întreită regină: o fe­me­ie­-faraon, la capătul unei liste de faraoni cu o vechime încă a­me­ţitoare astăzi de nu mai puţin de trei mi­le­nii; o regină ma­ce­do-greacă, cu o tra­di­ţie dinastică mai pu­ţin impresionantă, dar totuşi redutabilă, de aproape trei secole; şi, în sfârşit, o regină sau o îm­pă­ră­teasă romană refuzată sau eşuată în con­tex­tul războaielor civile de la sfârşitul Re­pu­bli­cii romane.