Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Gulag. O istorie*
ANNE APPLEBAUM - - - -
2009-03-24
Istorie
0

Îmbinând investigatia istorica de tip academic, în care cercetarea de arhiva este esentiala, pentru acuratete, cu investigatia jurnalistica, în care interviul cu martori ofera atmosfera si dramatismul unui roman nonfictiv, aceasta istorie a Gulagului a fost distinsa în anul 2004 cu Premiul Pulitzer pentru nonfictiune. Cartea înregistreaza marturii îngrozitoare despre infernul cotidian al lagarelor de munca, descrie geneza si evolutia sistemului concentrationar sovietic si dezvaluie faptul ca politia politica este organizatia care, inventând Gulagul, a pus la punct prospectarea, exploatarea (pe seama muncii detinutilor politici) si valorificarea resurselor naturale ale Uniunii Sovietice. (Catalin Strat, editor)

Primul lagar al Gulagului

Soljenitîn nu a ales întâmplator metafora „arhipelagului“ pentru a descrie sistemul lagarelor sovietice. Solovetki, primul lagar sovietic proiectat si construit cu intentia de a deveni o permanenta, s-a dezvoltat pe un arhipelag natural, ocupând insula dupa insula, preluând, pe masura ce cercul se largea, fostele biserici si cladiri ale unei vechi comunitati monastice.

Complexul monahal servise drept închisoare si înainte. Calugarii din Solovetki, supusi credinciosi ai tarului, ajutasera la încarcerarea oponentilor politici – printre care preoti greu de stapânit si câtiva aristocrati rebeli – înca din secolul al XVI-lea. Izolarea, zidurile înalte, vântul rece si, de asemenea, pescarusii, care odinioara reprezentau o atractie pentru o anumita categorie de calugari solitari, au stârnit si imaginatia bolsevicilor. Înca din mai 1920, un articol al editiei din Arhanghelsk a ziarului guvernamental Izvestia descria insulele ca pe un loc ideal pentru un lagar de munca: „mediul aspru, regimul de munca, lupta împotriva fortelor naturii vor fi o scoala buna pentru toate categoriile de infractori“. Primul grup de detinuti a sosit chiar în acea vara.

Altii, si mai bine situati în sfera puterii, s-au interesat si ei de insule. Însusi Dzerjinski pare sa fi convins guvernul sovietic sa predea proprietatile confiscate de la mânastirea de aici, precum si pe cele de la mânastirile Petrominsk si Holmogorîi, celor din Ceka, pe atunci numita GPU, apoi OGPU sau Administratia Politica Unita de Stat – pe 13 octombrie 1923. Lagarele create aici au fost numite „lagare de importanta speciala“. Mai târziu, aveau sa fie cunoscute ca „lagarele de importanta speciala din nord“: Severnîie Lageri Osobogo Nznascenia, sau SLON. În rusa, slon înseamna „elefant“. Nume care avea sa inspire umor, ironie, dar si teama.

Ulterior, în folclorul supravietuitorilor, Solovetki avea sa fie pentru totdeauna numit „primul lagar al Gulagului“. Desi, mai recent, cercetatorii au aratat ca în acel moment exista deja un numar mare de lagare si închisori, Solovetki a jucat în mod clar un rol special nu doar în memoriile supravietuitorilor, dar si în memoria membrilor politiei secrete sovietice. Solovetki nu a fost singura închisoare din Uniunea Sovietica în anii ’20, dar a fost închisoarea lor, închisoarea OGPU, închisoarea unde OGPU a învatat cum sa scoata profit din munca fortata. Într-o conferinta din 1945 având ca tema istoria sistemului de lagare, tovarasul Nasedkin, pe atunci administratorul-sef al sistemului, a afirmat nu numai ca sistemul îsi are originea în acel Solovetki al anilor ’20, dar si ca întregul sistem sovietic de „munca fortata, ca metoda de reeducare“, a început acolo, în 1926. (…)

Sadism si torturi fara sens

Oficial, SLON detinea noua lagare distincte în arhipelag, fiecare dintre ele împartit în batalioane. Dar unii detinutii erau tinuti, în conditii si mai primitive, în padure, în apropierea exploatarilor forestiere. Dmitri Lihacev, care mai târziu a devenit unul dintre cei mai respectati critici literari ai Rusiei, s-a simtit privilegiat fiindca nu fusese repartizat într-unul dintre numeroasele campamente ascunse în padure. A vizitat unul dintre ele, a scris ca s-a îmbolnavit de groaza a ceea ce vazuse acolo: „oamenii dormeau în transeele pe care le sapasera, uneori cu mâinile goale, chiar în acea zi“.

Pe celelalte insule, administratia centrala a lagarului exercita chiar si mai putin control în privinta atitudinii gardienilor si a sefilor de lagare. În memoriile sale, Kiselev, fost detinut, a descris un lagar de pe una dintre insulele mai mici, Anzer. Aflat tot sub conducerea unui cekist, Vanka Potapov, lagarul era alcatuit din trei dormitoare si comandamentul de paza, adapostite într-o fosta biserica. Detinutii lucrau la taierea copacilor, fara pauze, fara odihna si cu hrana putina. Dorindu-si cu disperare un repaus de câteva zile, unii îsi taiau mâinile si picioarele. Potrivit lui Kiselev, Potapov pastra aceste „trofee“ într-o stiva mare si le arata vizitatorilor, în fata carora se mai si lauda ca omorâse cu mâna lui peste 400 de oameni. „Nimeni nu s-a întors de acolo“, scrie Kiselev, referindu-se la Anzer. Chiar daca marturia lui este exagerata, ea arata teroarea reala la care erau supusi detinutii din lagarele mai îndepartate.

Pretutindeni pe insule, conditiile de igiena dezastruoase, munca excesiva si hrana insuficienta duceau în chip firesc la aparitia bolilor, în primul rând a tifosului. Din cei 6.000 de detinuti primiti de SLON în 1925, aproximativ 2.000 au murit în iarna lui 1925–1926, în urma unei epidemii devastatoare. Dupa unele calcule, cifrele s-au mentinut la aceste cote: se pare ca între un sfert si jumatate din numarul total al detinutilor au murit de tifos, de foame sau de alte epidemii în fiecare an. Un document înregistreaza 25.552 de cazuri de tifos în lagarele SLON (pe atunci mult mai mari) în iarna dintre 1929 si 1930.

Dar pentru unii, Solovetki a însemnat ceva mult mai rau decât disconfortul si boala. Detinutii de pe insule erau supusi unui soi de sadism si unor torturi fara sens, mai putin întâlnite în Gulag în anii care vor veni, când (asa cum spune Soljenitîn) „supravegherea muncii sclavilor a devenit un sistem bine pus la punct“. Desi în multe memorii sunt descrise aceste fapte de cruzime, cea mai amanuntita relatare se gaseste în raportul unei comisii de ancheta trimise de la Moscova la sfârsitul deceniului. Pe parcursul investigatiei lor, oficialii de la Moscova au descoperit îngroziti ca, iarna, gardienii de la Solovetki îi lasau în mod frecvent pe prizonieri dezbracati în clopotnita neîncalzita a fostei biserici, cu mâinile si picioarele legate la spate cu o singura bucata de funie. Gardienii îi mai puneau pe prizonieri „la bara“, adica îi obligau sa stea nemiscati pe niste stâlpi mai bine de 18 ore, câteodata cu greutati atârnate de picioare, fara sa atinga pamântul, o pozitie care îi lasa cu siguranta infirmi. Li se dadea intentionat mâncare stricata sau li se refuza asistenta medicala. În acele perioade, detinutii aveau de îndeplinit sarcini absurde si inutile: sa mute cantitati uriase de zapada dintr-un loc în altul sau, de exemplu, sa sara de pe pod în apa, ori de câte ori un gardian striga: „Delfinul!“.

O alta forma de tortura specifica insulelor, mentionata atât în arhive, cât si în memorii, era trimiterea la „tântari“. Un fost ofiter al Armatei Albe, Klinger, care mai târziu a savârsit una dintre putinele evadari reusite de la Solovetki, scrie ca a vazut odata un detinut pedepsit astfel fiindca se plânsese ca-i fusese confiscat un pachet trimis de acasa. Înfuriat, gardianul l-a dezbracat de toate hainele, inclusiv de lenjeria de corp, si l-a legat de un stâlp din padure, care era, în vara nordica, plina de tântari. „Într-o jumatate de ora, tot corpul ghinionistului s-a umplut de basici de la întepaturi“, scrie Klinger. În cele din urma, omul a lesinat din cauza durerii si a hemoragiei.

Executiile în masa pareau sa aiba loc aproape la întâmplare si multi detinuti îsi amintesc de groaza de a fi omorâti din senin. Lihacev spune ca abia a scapat cu viata în urma unei executii în masa petrecuta la sfârsitul lui octombrie 1929. Documentele de arhiva confirma ca în jur de 50 de oameni (nu 300, cum a scris el) au fost executati în acel moment, acuzati fiind ca încercasera sa organizeze o revolta.

Aproape tot atât de rea ca executia era trimiterea la Sekirka, biserica ale carei chilii devenisera carcerele lagarului de la Solovetki. Mai mult, desi au existat multe relatari în legatura cu ceea ce se întâmpla în aceste chilii, atât de putini oameni s-au întors de la Sekirka, încât este greu sa stii precis care erau conditiile de acolo. Un martor a putut vedea una dintre brigazile de detinuti care mergeau la munca: „un sir de oameni îngroziti, cu priviri neomenesti, unii îmbracati în saci, toti în picioarele goale, înconjurati de numerosi gardieni...“. (…)

Profituri pentru regim

Lagarele erau evident neprofitabile si asa fusesera de la bun început, dupa cum arata rapoartele. Înca din iulie 1919, conducatorii Cekai din Gomel, Bielorusia, i-au trimis o scrisoare lui Dzerjinski, cerând un ajutor urgent de 500.000 de ruble, deoarece constructia lagarului nu putea înainta din lipsa de fonduri. În urmatorii zece ani, diferite ministere si institutii care se bateau pentru obtinerea dreptului de a controla închisorile si lagarele au continuat sa se sfadeasca pentru fonduri si pentru putere. Au fost acordate amnistii periodice, cu scopul de a degaja sistemul penitenciar, totul culminând cu o amnistie de proportii în toamna anului 1927, cu ocazia celei de-a zecea aniversari a Revolutiei din Octombrie. Mai mult de 50.000 de oameni au fost eliberati din sistemul penitenciar obisnuit, în mare masura pentru a reduce suprapopularea si pentru a face economii.
În 10 noiembrie 1925, necesitatea de „a-i folosi mai bine pe prizonieri“ a fost recunoscuta la cel mai înalt nivel. În acel moment, G.L. Piatakov, un bolsevic care ocupase o serie de pozitii influente în economie, i-a scris lui Dzerjinski: „Am ajuns la concluzia ca, în scopul de a crea conditii elementare în agricultura, asezamintele de munca obligatorie vor fi înfiintate în anumite regiuni.

Asemenea asezaminte ar putea reduce aglomerarea închisorilor. GPU ar trebui instruit sa examineze aceste probleme“. Apoi, el a indicat patru regiuni care aveau urgenta nevoie sa se dezvolte, în fiecare dintre ele înfiintându-se mai târziu lagare: insula Sahalin din Extremul Orient, câmpia de la gurile fluviului Enisei, din nordul îndepartat, stepa cazaca si împrejurimile orasului siberian Nercinsk. Dzerjinski a aprobat memoriul si l-a trimis altor doi colegi pentru a-i da curs.

La început nu s-a întâmplat mare lucru, poate si din cauza ca Dzerjinski a murit la scurt timp dupa aceea. Totusi memoriul a lansat un apel la schimbare. Pâna la jumatatea anilor ’20, conducerea sovietica nu stia clar daca lagarele si închisorile lor erau în primul rând destinate sa-i reeduce si sa-i pedepseasca pe prizonieri sau sa aduca profituri pentru regim. Acum, numeroasele institutii ce aveau un cuvânt de spus privind soarta lagarelor de concentrare ajungeau încetul cu încetul la un consens: închisorile aveau sa se autoîntretina. La sfârsitul anilor 1920, lumea dezordonata a închisorilor sovietice postrevolutionare avea sa se transforme, iar din haos avea sa se nasca un nou sistem. Solovetki avea sa devina nu numai o afacere economica bine organizata, ci si un lagar model, un prototip demn de reprodus în mii de exemplare, pretutindeni pe suprafata Uniunii Sovietice.

Chiar daca atunci nimeni nu si-a dat seama, importanta lagarelor din Solovetki avea sa devina suficient de limpede, privita retrospectiv. Mai târziu, referindu-se la o adunare de partid tinuta în Solovetki prin 1930, un comandant local, tovarasul Unspenski, avea sa declare ca „experienta muncii din lagarul din Solovetki a convins partidul si guvernul ca sistemul penitenciar din Uniunea Sovietica trebuie sa fie înlocuit cu un sistem de lagare de munca de reeducare“.

Unele schimbari au fost anticipate din capul locului la cel mai înalt nivel, dupa cum arata memoriul adresat lui Dzerjinski. În plus, tehnicile noului sistem – noile metode de conducere a lagarelor, de organizare a prizonierilor si a muncii lor – au fost create chiar pe insula. La jumatatea anilor ’20, pe Insulele Solovetki se poate sa fi domnit haosul, dar din acest haos s-a nascut viitorul sistem al Gulagului.

Naftali Frenkel – detinutul devenit comandant

Cel putin o parte din raspunsul la întrebarea cum si de ce s-a schimbat SLON se învârte în jurul personalitatii lui Naftali Aronovici Frenkel, un detinut care a avansat în grad pâna când a devenit unul dintre cei mai puternici comandanti din Solovetki. Pe de o parte, Soljenitîn afirma în Arhipelagul Gulag ca Frenkel însusi a avansat ideea ca prizonierii sa fie hraniti în functie de cantitatea muncii depuse. S-a dovedit ca acest sistem de munca letal, care în câteva saptamâni îi nimicea pe prizonierii mai slabi, avea sa produca mai târziu un numar inestimabil de morti, asa cum se va vedea. Pe de alta parte, numerosi istorici din Rusia si din Occident contesta importanta lui Frenkel si dezmint numeroasele relatari despre omnipotenta lui, pe care le considera simple legende.

În realitate, Soljenitîn probabil ca-i acorda prea multa importanta lui Frenkel. Chiar si detinutii primelor lagare bolsevice din perioada pre-Solovetki vorbesc despre suplimentele de hrana acordate pentru munca suplimentara, iar ideea este întrucâtva evidenta, fara sa fi fost necesara impunerea ei de catre cineva. Totusi, arhivele recent desecretizate, în special cele din regiunea Karelia (republica sovietica pe al carei teritoriu se afla lagarul de la Solovetki), dovedesc cu claritate importanta acestuia. Chiar daca Frenkel nu a inventat sistemul cu toate aspectele lui, el a gasit o modalitate de a transforma un lagar de munca într-o institutie aparent profitabila din punct de vedere economic si a facut asta într-un moment, într-un loc si într-un fel care se prea poate sa fi adus ideea de rentabilizare în atentia lui Stalin.

Însa toata confuzia nu e deloc surprinzatoare. Numele lui Frenkel apare în multe dintre scrierile memorialistice care evoca începuturile sistemului de lagare si din ele rezulta cu claritate ca, si în timpul vietii, identitatea lui a fost învaluita de mit.

Fotografiile oficiale înfatiseaza chipul sinistru al unui om chibzuit, cu sapca de piele si cu mustata aranjata cu grija; un memorialist si-l aminteste „îmbracat ca un dandy“. Un coleg din OGPU care-l admira foarte mult se minuna de memoria infailibila si de abilitatea lui de a face calcule mentale: „nu scria niciodata nimic pe hârtie“. Mai târziu, propaganda sovietica se referea la aceeasi „incredibila capacitate a memoriei lui“ si vorbea despre „cunostintele sale excelente în domeniul prelucrarii lemnului si al lucrului în padure în general“, despre competenta de agricultor si inginer, precum si despre bogata sa cultura generala: „Într-o zi, de exemplu, s-a lansat într-o discutie cu doi muncitori din trust care fabricau sapunuri, parfumuri si cosmetice. Foarte repede i-a redus pe acestia la tacere, demonstrând ca detine enorme cunostinte în domeniul parfumeriei, ba chiar s-a dovedit expert atât în problemele pietei mondiale, precum si în ciudateniile preferintelor olfactive ale locuitorilor din Malaiezia“.

Altii îl urau si se temeau de el. În mai multe adunari extraordinare ale celulei de partid din Solovetki convocate în 1928, colegii lui Frenkel l-au acuzat ca si-ar fi organizat propria retea de spioni, „astfel încât sa afle orice despre oricine mai repede decât oricine altcineva“. Înca din 1927, anumite relatari despre el ajunsesera chiar la Paris. Într-una dintre primele carti despre Solovetki, un anticomunist francez scria ca, „din cauza cumplitelor initiative ale lui Frenkel, milioane de nefericiti au fost doborâti de munca grea, de suferintele atroce“.

Contemporanii nu erau lamuriti nici în privinta originilor sale. Soljenitîn l-a numit „evreu turc nascut la Constantinopol“. Altcineva l-a prezentat ca pe un „fabricant ungur“. Siriaev pretinde ca ar fi provenit din Odessa, iar altii spun ca era originar din Austria sau din Palestina sau ca ar fi lucrat la uzinele Ford din America. Problema este întrucâtva limpezita de fisa de detinut, care spune clar ca se nascuse în 1883 la Haifa, într-o perioada în care Palestina apartinea Imperiului Otoman. De acolo, a venit în Uniunea Sovietica (trecând poate prin Odessa sau prin Austro-Ungaria), unde s-a prezentat drept „negustor“. În 1923, autoritatile l-au arestat pentru „trecere ilegala de frontiera“, ceea ce putea sa însemne ca era un negustor care practica contrabanda sau pur si simplu ca era un negustor care devenise prea prosper ca sa fie în continuare tolerat în Uniunea Sovietica. Prin urmare, a fost condamnat la 10 ani de munca fortata la Solovetki.

Cum a reusit Naftali Frenkel sa se metamorfozeze din detinut în comandant de lagar ramâne de asemenea un mister. Legenda spune ca, ajungând în lagar, a fost atât de socat de proasta organizare, de totala risipa de bani si de munca, încât s-a asezat la masa de scris si a redactat o scrisoare foarte detaliata, unde a descris tot ce era în neregula cu fiecare dintre ocupatiile din lagarul de munca, printre care fabricarea cherestelei, a caramizilor, precum si agricultura. Scrisoarea, pusa în „cutia cu reclamatii“ a detinutilor, a atras atentia unui administrator care i-a trimis-o mai departe, ca pe o curiozitate, lui Genrih Iagoda, cekistul care în acel moment urca rapid în ierarhia politiei secrete si care avea sa devina ulterior conducatorul ei. Se pare ca Iagoda ar fi cerut imediat sa stea de vorba cu autorul scrisorii. Potrivit unui contemporan (si potrivit lui Soljenitîn, care nu indica vreo sursa), Frenkel însusi a pretins ca în acel moment a fost convocat la Moscova, unde a discutat despre ideile lui cu Stalin si Kaganovici, unul dintre acolitii viitorului dictator. Din acest moment, legenda devine neclara: desi documentele arata ca Frenkel l-a întâlnit într-adevar pe Stalin în anii ’30 si desi el a fost protejat de Stalin în timpul epurarilor din partid, nu s-au gasit documente care sa ateste vreo vizita în anii ’20. Asta nu înseamna ca vizita nu a avut loc: se prea poate ca documentele pur si simplu sa nu se fi pastrat.

Unele dovezi circumstantiale vin în sprijinul acestor relatari. Naftali Frenkel a fost, de pilda, promovat de la statutul de detinut la cel de gardian într-un interval de timp surprinzator de scurt, chiar si pentru standardele haotice din SLON. În noiembrie 1924, administratia facuse deja cerere pentru eliberarea lui înainte de termen. Cererea a fost în cele din urma aprobata în 1927. Între timp, administratia lagarului avea sa trimita declaratii la OGPU, descriindu-l pe Frenkel în termeni entuziasti: „În lagar s-a comportat ca un muncitor atât de bine înzestrat, încât a câstigat încrederea administratiei SLON, iar acum este tratat cu respect... este unul dintre putinii muncitori cu simtul raspunderii“.

Mai stim si ca Frenkel a organizat si apoi a condus Economiceskaia Komerceskaia Ceast, Departamentul Economic si Comercial al SLON, iar din aceasta pozitie a încercat nu numai sa duca la autofinantare lagarele din Solovetki, cum cereau decretele privitoare la lagarele de concentrare, ba chiar sa le faca profitabile – încât lagarele au început sa preia lucrarile altor întreprinderi. Desi erau întreprinderi de stat, si nu particulare, unele aspecte legate de concurenta se pastrasera în economia sovietica a anilor ’20, iar Frenkel a profitat de ele. În septembrie 1925, avându-l pe Frenkel la conducerea departamentului sau economic, SLON câstigase deja dreptul de a taia 130.000 metri cubi de lemn în Karelia, câstigând licitatia în fata unei întreprinderi forestiere civile concurente. SLON a devenit si actionar la Banca Comunala din Karelia si a licitat pentru dreptul de a construi o sosea de la Kem pâna în Uhta, un oras din nordul îndepartat.

De la bun început, autoritatile din Karelia au fost speriate de tot ceea ce tinea de aceasta activitate, cu atât mai mult cu cât în prealabil se opusesera construirii lagarelor. Mai târziu, plângerile au devenit si mai insistente. Cu prilejul unei adunari convocate sa discute extinderea lagarului, autoritatile locale s-au plâns ca lagarul avea acces pe cai necinstite la mâna de lucru ieftina si ca, prin urmare, îi lasa fara slujbe pe muncitorii forestieri obisnuiti. Mai târziu, atmosfera sedintelor s-a schimbat si mai mult, iar participantii au ridicat obiectii si mai serioase. La o întrunire din februarie 1926 a Consiliului Comisarilor Poporului din Karelia (guvernul Republicii Karelia), mai multi lideri locali au atacat SLON pentru ca le-a încarcat nota de plata, cerându-le prea multi bani pentru construirea drumului de la Kem la Uhta. „A devenit limpede“, a rezumat furios tovarasul Iujnev, „ca SLON este un kommersant, un negustor lacom si hraparet, si ca scopul sau cel mai important este sa obtina profit“.

Societatea comerciala din Karelia, o companie de stat, era de asemenea pornita împotriva deciziei SLON de a-si deschide un magazin la Kem. Întreprinderea de stat nu si-ar fi putut permite sa deschida o asemenea afacere, dar SLON, care putea sa pretinda un program de munca prelungit angajatilor sai (detinuti) si putea sa-i plateasca mult mai putin (de fapt, sa nu-i plateasca deloc), a reusit acest lucru. Mai mult, autoritatile s-au plâns ca legaturile speciale ale SLON cu OGPU îi permiteau acesteia sa încalce legile locale si sa se sustraga de la plata taxelor la bugetul local.

Disputa privind profitabilitatea, eficienta si corectitudinea muncii în închisori avea sa continue si în urmatorul sfert de secol (...). Însa la jumatatea anilor ’20, autoritatile din Karelia nu pareau sa vada sorti de izbânda. În rapoartele sale despre conditiile economice din lagarele Solovetki din 1925, tovarasul Fiodor Eichmanns, pe atunci doar adjunctul lui Nokgtev, desi mai târziu avea sa conduca lagarul, a laudat performantele economice ale SLON, sustinând ca fabrica de caramida, aflata în trecut „într-o stare jalnica“, în prezent prospera, ca întreprinderile de taiere a lemnului îsi depasisera planul anual, ca centrala electrica deja fusese terminata, iar productia de peste se dublase. Versiuni ale acestor rapoarte au aparut mai târziu atât în ziarele din Solovetki, cât si din alte parti ale Uniunii Sovietice, în scopul informarii marelui public. Ele contineau cifre precise: un raport estima costul mediu zilnic al ratiilor alimentare la 29 de copeici, iar costul anual al îmbracamintii la 34 de ruble si 57 de copeici. Cheltuielile de întretinere pentru fiecare prizonier, incluzând îngrijirile medicale si transportul, erau estimate la 211 ruble si 67 de copeici pe an. Desi înca din 1929 lagarul înregistra un deficit de 1,6 milioane de ruble — ceea ce era foarte posibil, fiindca OGPU fura la cântar —, presupusul succes economic de la Solovetki era înca trâmbitat în lung si-n lat.

Acest succes a devenit în scurt timp argumentul de baza pentru restructurarea întregului sistem penitenciar sovietic. Daca acest lucru trebuia sa se realizeze cu pretul micsorarii ratiilor si al înrautatirii conditiilor de viata ale detinutilor, nu-i pasa nimanui. Daca trebuia sa se realizeze cu pretul înveninarii relatiilor cu autoritatile locale, la fel, nu preocupa pe nimeni.

În interiorul lagarului, putini mai aveau îndoieli în legatura cu persoana responsabila de acest asa-zis succes. Toti au vazut în Frenkel pe omul care a declansat transformarea lagarului într-o afacere comerciala si multi îl urau din tot sufletul pentru asta. Într-o sedinta furtunoasa din 1928 a Partidului Comunist din Solovetki (atât de furtunoasa, încât o parte din procesele verbale ale întrunirii au fost declarate prea secrete pentru a fi pastrate în arhive, fiind astazi indisponibile), un comandant de lagar, Iasenko, s-a plâns ca Departamentul Economic si Comercial al SLON se bucura de o prea mare influenta: „totul intra în competenta sa“. El l-a atacat de asemenea pe Frenkel, „un fost detinut care a fost eliberat dupa trei ani de munca fiindca la vremea respectiva nu existau destui oameni sgardienit ca sa lucreze în lagar“. Frenkel devenise atât de important, se plângea Iasenko (al carui limbaj contine o buna doza de antisemitism), încât, atunci când s-a raspândit zvonul ca ar putea sa plece, oamenii au spus: „Nu putem sa muncim fara el“.

Iasenko îl ura atât de mult pe Frenkel, încât ar fi vrut sa-l vada mort. Unii s-au întrebat de ce Frenkel, un fost detinut, beneficia de servicii privilegiate si la preturi mici în magazinele SLON, ca si cum el ar fi fost proprietarul lor. Altii au mai spus ca SLON devenise atât de mult o întreprindere comerciala, încât îsi uitase celelalte sarcini: toate activitatile de reeducare din lagar încetasera, iar prizonierii erau supusi unor standarde de munca incorecte. Atunci când prizonierii se automutilau ca sa scape de normele de lucru, cazurile lor nu erau cercetate.

Dar la fel cum SLON avea sa câstige disputa cu autoritatile locale kareliene, Frenkel avea sa câstige disputa în interiorul SLON (probabil gratie relatiilor pe care le avea la Moscova) legata de tipul de lagar care trebuia amenajat la Solovetki, de numarul de detinuti care trebuiau sa lucreze aici, precum si de felul în care trebuiau tratati.

Poate nu Frenkel a inventat vestitul sistem „cât-muncesti-atâta-manânci“, prin care detinutii îsi primeau ratia de hrana în functie de norma de lucru realizata. Totusi, el a vegheat la dezvoltarea si la înflorirea acestui sistem, care s-a transformat dintr-un aranjament ad-hoc, în care munca era uneori „platita“ cu mâncare, într-o foarte precisa metoda de distribuire a hranei si de organizare a detinutilor.

De fapt, sistemul lui Frenkel era foarte simplu. El îi împartea pe prizonierii din SLON în trei categorii, în functie de capacitatile lor fizice: cei care se dovedeau capabili de eforturi fizice sustinute, cei capabili de munci usoare si invalizii. Fiecare grup primea anumite sarcini si avea anumite norme de îndeplinit. Oamenii erau deci hraniti proportional cu aceste norme de lucru, iar deosebirile dintre ratiile lor erau considerabile. Un grafic realizat pentru anii 1928–1932 repartiza 800 de grame de pâine si 80 de grame de carne pentru prima grupa; 500 de grame de pâine si 40 de grame de carne pentru grupa a doua; si 400 de grame de pâine si 40 de grame de carne pentru grupa a treia. Altfel spus, ultima categorie de muncitori capata jumatate din mâncarea primita de cei din prima categorie.

Practic, sistemul i-a împartit foarte repede pe detinuti în cei care aveau sa supravietuiasca si cei care nu aveau sa supravietuiasca. Hraniti relativ bine, cei solizi deveneau si mai solizi. Lipsiti de hrana, cei slabi deveneau si mai slabi si, în cele din urma, se îmbolnaveau si mureau. Procesul a fost accelerat fiindca normele de munca erau adeseori foarte mari – imposibil de îndeplinit pentru unii detinuti, în special pentru orasenii care nu muncisera niciodata la extragerea turbei sau la taierea copacilor. În 1928, autoritatile centrale au pedepsit un grup de gardieni fiindca fortasera 128 de oameni sa lucreze în padure toata noaptea, pe timp de iarna, ca sa îndeplineasca norma. O luna mai târziu, 75% dintre prizonieri erau deja grav bolnavi, cu degeraturi severe.

În timpul administratiei lui Frenkel, SLON si-a schimbat si profilul. Pe Frenkel nu l-au mai interesat fleacurile, cum ar fi cresterea vulpilor pentru blana sau cultivarea plantelor arctice exotice. În schimb, el i-a trimis pe detinuti sa construiasca sosele si sa taie copaci, profitând de forta de munca neplatita si necalificata de care SLON dispunea în abundenta. Specificul muncii a schimbat repede specificul lagarului sau mai degraba al lagarelor, fiindca SLON a început sa se extinda dincolo de marginile arhipelagului. Pe Frenkel nu l-a mai interesat daca detinutii erau tinuti într-un spatiu de încarcerare, în cladirea unei închisori, ori în spatele sârmei ghimpate. El a trimis echipe de muncitori condamnati peste tot în Republica Karelia si în regiunea Arhanghelsk din Rusia continentala, la mii de kilometri distanta de Solovetki, oriunde era nevoie de ei.

Asemenea unui consultant în management care ia în primire o companie aflata în faliment, Frenkel a „rationalizat“ si alte aspecte ale vietii din lagar, înlaturând treptat tot ceea ce nu contribuia la productivitatea economica a lagarului. Orice proiect de reeducare a fost repede abandonat. Detractorii lui Frenkel s-au plâns ca acesta închisese ziarele si revistele si oprise întrunirile Societatii pentru Stiinta Locala din Solovetki. Muzeul din Solovetki si teatrul au continuat sa existe, dar numai cu scopul de a-i impresiona pe vizitatorii importanti.

În acelasi timp, actele izolate de cruzime s-au redus la numar. În 1930, Comisia Sanin, o delegatie speciala a OGPU, a sosit pe insula pentru a investiga zvonurile legate de maltratarea detinutilor. Rapoartele au confirmat relatarile despre bataile excesive si actele de tortura savârsite pe insula. Cu totul contrar politicii precedente, comisia a condamnat si a executat 19 OGPU-isti gasiti vinovati. Aceasta atitudine devenise neavenita într-o institutie care valorifica trudosposobnost – „capacitatea de munca“ – mai mult decât orice altceva.

Pâna la urma, sub conducerea lui Frenkel, conceptul de „detinut politic“ s-a schimbat definitiv. În toamna lui 1925, granitele fictive care fusesera ridicate între cei cu condamnari penale si cei condamnati pentru delicte contrarevolutionare au fost anulate, astfel încât ambele categorii au fost trimise pe continent pentru a lucra în uriasele exploatari forestiere si în fabricile de prelucrare a lemnului din Karelia. SLON nu mai recunostea statutul detinutilor privilegiati, ci îi considera pe toti potentiala mâna de lucru.

* Fragment din Anne Applebaum, Gulag. O istorie (Gulag. A History), traducere de Simona-Gabriela Varzan si Vlad Octavian Palcu, in curs de aparitie la Editura Humanitas.

(Subtitlurile apartin redactiei)

TAGS :
Mai multe din Istorie
Comentarii
Total 0 comments.
4286
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.