O noapte prea lungă

Despre fenomenul totalitar din secolul XX s-a scris enorm şi totuşi parcă niciodată de ajuns, de aceea revenirea la anumite aspecte ale acestor regimuri care au încercat să sufoce societăţile contaminate nu poate fi decât lăudabilă.

Comunicările susţinute în cadrul unui co­locviu internaţional care a avut loc la Pa­ris între 10 şi 12 octombrie 2001 au fost re­unite de Stéphane Courtois într-o carte ca­re nu a fost receptată, cel pu­ţin în România, la ade­vărată ei valoare şi sem­ni­fi­caţie: O noapte atât de lun­gă. Apogeul regimurilor to­ta­litare în Europa 1935-1953 (Editura Vremea, 2008). La colocviu au luat parte o pleiadă impresionantă de istorici francezi, spanioli, ruşi, polonezi, germani sau britanici, ale căror co­mu­ni­cări s-au axat asupra unor aspecte diverse ale fenomenului totalitar, fie că vorbim des­pre cele două sisteme deja clasice, pre­cum cel nazist şi cel sovietic, cu extensiile sale teritoriale după cel de-al doilea război mon­dial, dar şi încercările lui de a pă­trun­de în Italia fascistă, în Spania, în timpul războiului civil, şi în Franţa.

Atât coor­do­natorul volumului, Stéphane Courtois, cât şi Marc Lazar, profesor de istorie con­tem­porană şi de sociologie po­litică la Ins­ti­tutul de Studii Po­litice din Paris, abor­dează istoria şi sem­ni­ficaţia Partidului Comunist Francez. Pen­tru Courtois, „de-a lungul întregii sale exis­tenţe, PCF a fost obligat să func­ţio­neze într-un sistem democratic destul de li­beral, dar care nu ezita, când acest par­tid devenea prea radical în conduită, să-l supună unei represiuni care putea merge până la interdicţie, cum a fost în sep­tem­brie 1939. Şi el trebuia cu atât mai mult să respecte această legalitate, cu cât par­ticipa la exercitarea puterii, cum s-a în­tâmplat între 1944-1947. Astfel, sub pre­siunea unei triple constrângeri a statului de drept, a tradiţiilor democratice şi a sen­timentului patriotic, PCF nu a putut ni­ciodată să-şi dezvolte nestingherit po­tenţialităţile totalitare“. PCF a fost atrac­tiv şi pentru că „un intelectual sau un ar­tist (francez) putea dobândi o notorietate naţională graţie unei susţineri puternice din partea partidului. Aceste gratificaţii puteau veni chiar din sistemul sovietic în­suşi; toate cadrele superioare ale PCF erau considerate în URSS şi în Europa de Est ca membri ai nomenklaturii co­mu­niste şi trataţi ca atare. Până şi cadrele medii şi militanţii îşi primeau partea lor, bunăoară sub forma unor vacanţe într-o democraţie populară, a unor invitaţii la un festival al tineretului etc. Aceste be­neficii - desigur, banale, dar cu sigu­ran­ţă reale - aveau în plus avantajul de a fi jus­tificate simbolic prin apartenenţa la cla­sa muncitoare şi lagărul socialist“. Marc Lazar analizează în profunzime nu nu­mai acţiunile politice ale PCF, dar în­cearcă şi să înţeleagă psihologia mi­li­tan­tu­lui comunist francez, ceea ce nu este de­loc simplu. „Concepţia despre lupta po­li­ti­că este aceea a oricărei organizaţii to­talitare: PCF stabileşte o distincţie între buni şi răi, noi şi ei, prieteni şi duşmani. Or, în viziunea sa, aceştia din urmă sunt ne­număraţi, în virtutatea principiului cine nu e cu noi este împotriva noastră, şi detestaţi, în vremea ce ai noştri sunt răsfăţaţi cu o dragoste infinită (...) PCF re­fuză moralitatea în politică, aceasta ne­fiind concepută decât ca un război în ca­re pot fi utilizate toate mijloacele, înce­pând cu folosirea forţei, recursul la de­magogie, căutarea efectelor imediate şi ma­nipularea maselor (...) PCF a reuşit vre­me îndelungată să men­ţină o iluzie, mai ales în timpul Războiului Rece: el se prezintă ca cel mai bun apărător şi garant al păcii universale, fiind în acelaşi timp partizan al violenţei, în numele păcii.“ Cam ca toate partidele comuniste, de altfel, care priveau pa­cea mai degrabă ca o me­to­dă propagandistică de a adormi instinctele sănătoase, de apărare, ale lumii libere. Iar dacă bolşevicii au fost performanţi în vreun alt domeniu decât cel al înarmării şi represiunii, atunci cu si­guranţă acesta a fost cel al propagandei universale, după cum recunoaşte şi Marc La­zar: „Propaganda comunistă este abi­lă“. Atât de abilă, încât, în momentul de ma­ximă expansiune electorală a PCF, aces­ta obţinea 25% din sufragiile francezilor, stârnind consternarea unui editorialist de la Le Figaro, care nu putea să înţeleagă cum atât de mulţi francezi pot avea în­cre­dere într-un partid supus în mod vădit unei puteri totalitare.

Foarte interesantă este şi intervenţia ist­o­ricilor germani Joël Kotek şi Maxime Stei­berg, în comunicarea cu tema 1941 - So­lu­ţia Finală a problemei evreieşti: o soluţie dictată de ideologie: „În termenii anti­se­mitismului biologic al naziştilor, fiecare evreu constituie un pericol, inclusiv bă­trâ­nii, bolnavii, femeile, copiii şi nou-năs­cuţii. Un microb este un microb. In­di­fe­rent de vârsta lui, capacitatea lui de a dă­una persistă. (...) Iudeocidul este în­cu­nunarea unui proces dinamic de dis­tru­gere în care furia răzbunătoare a fan­tas­melor antisemitismului hitlerist, sistemul internaţional - care nu face nimic pentru a-i proteja pe evrei – şi războiul de ex­terminare a iudeo-bolşevismului au ju­cat un rol cu siguranţă esenţial. Acestor trei elemente trebuie neapărat să le adău­găm un al patrulea: complicitatea socie­tăţii germane, în care tensiunile interne au dus la acceptarea politicii de genocid a lui Hitler“.

Pertinentă este şi analiza lui Georges-Hen­ri Soutou despre relaţiile şi echilibrul foar­te fragil între cele trei mari puteri aliate din cel de al doilea război mondial - SUA, Marea Britanie şi URSS - care, până la ur­mă, au hotărât şi soarta poporului român. După un sfert de secol de la prăbuşirea sis­temului comunist european, putem ana­li­za oarecum mai detaşaţi evenimentele de la sfârşitul razboiului şi imediat după aceea, când o lume se prăbuşea, luându-i lo­cul o alta. Este clar că „divizarea Eu­ro­pei, care este deseori atribuită Ialtei, era deja un fapt împlinit (...) este şi astăzi greu să faci distincţia corectă între par­tea de orbire mai mult sau mai puţin vo­luntară şi partea de resemnare cinică din atitudinea conducătorilor occidentali la Ialta. Dar, în orice caz, nici o forţă din lume nu-l putea scoate pe Stalin din Polonia“. Dar, chiar şi la Ialta, anglo-ame­ricanii s-au bătut pentru organizarea de alegeri libere în ţările răsăritene, care de alt­fel au şi avut loc. Că ele au fost peste tot falsificate, aceasta nu prea mai aveau ali­aţii cum să prevină: „oamenii erau re­semnaţi la Londra şi la Washington cu ideea ca Stalin să manipuleze alegerile şi viaţa politică din această regiune, una, în orice caz, lipsită de cine ştie ce tra­diţie democratică - şi aici a cântărit un anumit dispreţ cultural din partea anglo-saxonilor la adresa Europei de Răsărit, dar fără să-şi poată imagina cât de de­parte va merge acest lucru. Occidentalii nu înţelegeau că totalitarismul sovietic nu se putea mulţumi cu jumătăţi de mă­sură. Cum o spunea Stalin însuşi, numai o ţară comunistă putea fi cu adevărat prietenă cu URSS“. Că ne place sau nu, Churchill a salvat pentru lumea liberă ce­ea ce se mai putea salva: tocmai Grecia, cea care peste mulţi ani avea să ajungă pia­tra de moară a zonei euro!

Destul de viabilă rămâne şi comparaţia făcută între genocidul evreiesc şi Gulagul sovietic şi Marea Foamete, mai ales din Ucrai­na. Asemănările, dar şi diferenţele ră­mân notabile. „Dacă lagărele sovietice (Vor­kuta, Măgădan etc.) pot fi comparate cu lagărele naziste (Mauthausen, Dora) fiindcă aici se moare la fel, dacă nu şi mai mult, centrele de exterminare na­ziste nu au echivalente sovietice. (...) Di­ferenţa dintre o crimă care vizează o ra­să de aceea care vizează o clasă ţine de faptul că nimeni nu poate scăpa de rasa lui - pentru nazişti, evreul era marcat prin genele sale, chiar şi cei convertiţi la ca­tolicism sunt gazaţi, în vreme ce să-ţi schimbi clasa rămâne, teoretic, în­tot­dea­una posibil.“

Relevante sunt şi detalii despre sovietizarea (de data aceasta, de lungă durată) a Ţărilor Baltice, prezentă în contribuţia Elenei Zubkova: „Procesul de so­vie­tizare în republicile baltice a evoluat du­pă un scenariu în multe privinţe ase­mănător celui din ţările suverane din Eu­ropa de Est, cu o dinamică şi momente de­cisive comune“. Dintre acestea, re­pre­siunea elementelor care nu se încadrau în strâmta matrice de inginerie socială bol­şe­vică şi colectivizarea au mers mână în mână. „Colectivizarea regiunii s-a făcut în­cet. La începutul anului 1949 numai 3,9% din gospodăriile ţăranilor se or­ga­nizaseră în ferme colective în Lituania, 5,8% în Estonia şi 8% în Letonia.“ Co­lectivizarea era sinonimă cu sovietizarea, pentru că aceste ţări preponderent agrare au suferit din plin şocurile succesive ale deportărilor culacilor şi tuturor membrilor mişcărilor de rezistenţă armată (care nu fu­seseră lichidaţi pe loc). Între 1941 şi 1952, 118.600 de persoane au fost de­por­tate din Lituania din varii motive, 52.500 din Letonia şi 32.400 din Estonia. Şi tre­buie avute în vedere populaţiile mici ale acestor trei state. În cele trei mici state, regimul sovietic nu prea avea pe cine să se bazeze, bariera lingvistică fiind o ade­vă­rată problemă, la fel ca şi lipsa de apetenţă a balticilor pentru comunism. „La 1 ia­nua­rie 1945, numărul comuniştilor era de numai 3.536 în Lituania, 3.592 în Letonia şi 2.409 în Estonia. Mai puţin de 50% din­tre aceşti comunişti, în fiecare din ca­zuri, erau de naţionalitate lituaniană, le­tonă, respectiv estoniană şi mai mult de jumătate dintre ei aparţineau organelor NKVD, NKGB şi armatei.“ Dacă, la nivel central, venirea elementelor rusofone a acoperit necesarul de cadre de încredere, la nivel local, sovietizarea decurgea mult mai greu, de vină fiind şi sentimentele profund antisovietice ale balticilor. În ciu­da rusificării, represiunii şi colectivizării, Ţările Baltice au reuşit să-şi păstreze dife­ren­ţele culturale şi lingvistice, fiind mult altfel faţă de restul republicilor sovietice, nu degeaba fiind primele care şi-au ob­ţinut independenţa, acordată chiar înainte de destrămarea oficială a Uniunii So­vie­tice.

Volumul se încheie cu un cap­tivant articol scris de Pierre Ri­goulot despre receptarea Gu­lagului în Franţa şi misterele (to­tuşi, explicabile) atât de di­ficilei şi tardivei recunoaşteri a crimelor comunismului, iniţial sovietic, iar apoi mondial, în Franţa. Însă acest capitol tre­buie citit în strânsă corelaţie cu cele des­pre influenţa Partidului Comunist Francez în societatea franceză, căci probabil unul dintre principalele cinci obiective ale aces­tuia a fost tocmai aruncarea de fumigene propagandistice, pentru a împiedica pro­pagarea adevărului rostit de o pleiadă im­presionantă de oameni de cultură fran­cezi, plecând de la André Gide, Céline, în anii 1930, şi terminând chiar cu autorii ce­lebrei Cărţi Negre a Comunismului, coor­donatorul volumului despre care am vor­bit, Stéphane Courtois, şi Nicolas Werth. „Lagărele sovietice sunt încă puţin cunoscute în Franţa în a doua jumătate a anilor 1930“, chiar dacă Ante (şi nu Anton, cum apare în carte) Ciliga îşi des­crisese supliciul sovietic în cartea Au pays du grand mensonge (1938). Probabil că prezenţa nemijlocită a diverselor regimuri de extremă dreapta în Europa Occidentală a contribuit la atenuarea impactului Gu­lagului sovietic, oricum mai îndepărtat şi uşor de trecut cu vederea. Chiar şi cu­le­gerea de documente poloneze Justiţia so­vietică, apărută în 1945, publicată la Roma de către polonezii din celebra Ar­mată a lui Andres, polonezi care cu­nos­cuseră în mod direct Gulagul, dar scăpaţi miraculos, avea să fie trecută sub tăcere de către opinia publică occidentală, care nu prea îi avea la inimă pe polonezi, oricum, mult prea înverşunaţi an­ti­co­mu­nişti şi, în plus, în număr mult prea mare. Abia procesele Kravcenko (1949) şi Rous­set (1950) aveau să zguduie opinia publică franceză, pregătind-o să recepteze, cu ade­vărat, incontestabila operă a lui Alexandr Soljeniţîn.