Andrei Cornea - un fals sceptic despre un fals Mesia

Totul a pornit, ni s-a spus la lansarea cărții, de la o hârjoană între Ioana Pârvulescu și Andrei Cornea. Cei doi, mai în glumă, mai (mult) în serios s-au întrebat ce-ar fi dacă s-ar apuca să scrie în tandem un roman: un roman comercial. Deci, nu foarte bun, nu foarte pretențios; ceva care să meargă la marele public, să se vândă bine; ca atracția să fie cât mai mare, s-a luat în calcul chiar ideea ”inventării” unui autor străin, cartea urmând a fi prezentată ca traducerea în limba română; Ioana Pârvulescu a înaintat chiar un subiect care i se părea seducător: ”Ovidiu la Tomis”. Totul părea să întrunească condițiile ideale pentru a se porni la lucru, așa că proiectul a fost abandonat.

E un fel a spune. Poate că e forțată afirmația că acela a fost neapărat momentul care a înșurubat în mintea lui Cornea ideea de a scrie un roman, fapt este că după o gestație de doi ani a început lucru, pe cont propriu, la ceea astăzi avem în mână: ”Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia” – roman istoric. Nu aș refuza ideea că precizarea pe copertă a genului de roman care ni se oferă să nu fie un acroș deliberat, un clin d’œil care să le spună celor mai puțin avizați că, dincolo de ficțiune, este povestea unui personaj real, pe care istoria l-a înregistrat rezervându-i un capitol aparte. Într-adevăr, Șabbatai Țevi a fost unul, și cel mai important, din ”falșii Mesia” care au populat spațiul și imaginarul iudaic european, cu secole în urmă, și povestea vieții lui a fost plină de spectaculos. Romanul nu are nici unul din semnele pe care, de regulă, le poți descoperi în paginile unui debutant (literar). Construcția este armonioasă și perfect articulată; documentația, invocată fără ostentație, este impresionantă;  narațiunea te prinde de la primele pagini și te ține conectat până la final; galeria de personaje este vastă și urmărită cu atenție, de la cele de prim plan până la cele episodice; limba are savoare și expresivitate.

Dar, a-l felicita pe Andrei Cornea pentru un succes care ne oferă toate motivele să ne gândim la el ca la un romancier deja format, de la care așteptăm cu interes următoarea apariție editorială înseamnă a ne rezuma doar la o primă lectură. Îndrăznesc să spun superficială. În fapt, romanul nu este decât un pretext, un veștmânt elegant, atrăgător pentru ca autorul să pună în dezbatere și să se exprime asupra unor subiecte dintre cele mai greu tangibile. Un punct de vedere polemic, chiar provocator pentru cei care își doresc liniștea de-a conviețui cu adevăruri pe care, cândva omologate, nu numai că nu simt nevoia unei reflecții proaspete asupra lor, dar chiar sunt gata să respingă cu neiertătoare revoltă orice om care are cutezanța lansării unor întrebări, a unor iconoclaste puncte de vedere.

Andrei Cornea este unul dintre acești oameni. Și-a ”făcut mâna” pe tot ce a semnat până acum: cărți de referință traduse, cărți de referință scrise, vrafuri de articole în presă  toate, parcă, bătăi pe trambulina de pe care urma să se avânte la altitudinea la care se plasează cu ”Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia”. O carte cu care se ia în piept cu toată lumea. Chiar și cu Dumnezeu. Cred că de la ”NU”, a lui Eugen Ionescu, în literatura română nu a mai apărut o carte cu un caracter polemic mai tranșant decât cartea scrisă de Cornea. Primul a lovit cu barda în tot ce însemna până atunci ”patrimoniul literaturii române” – cel de azi, cu bisturiul cel mai fin, practică o incizie care merge până la unele dintre valorile sacre ale spiritualității umane.

Nu îmi propun să mă opresc asupra tuturor ”ereziilor” pe care Andrei Cornea le pune în discuție, cu rafinată detașare și subtilitate, fără a lăsa nicio îndoială că subscrie (pe bună dreptate) fără rezerve la ele. Câteva însă mi se par cruciale și trebuie evidențiate ca atare. Ordinea în care le invoc nu ține de o ipotetică clasificare după importanță, este doar succesiunea în care autorul deschide porțile cunoașterii prin care ne invită să-l urmăm.

Intervenția deliberată a omului în împlinirea unora din profețiile Scripturii. Este doctrina iudaică: teurgia, care ne învață că ”… omul conlucrează cu Dumnezeu în urgentarea sfârșitului istoriei și în precipitarea mântuirii universale, crezându-se fie că istoria trebuie urnită din loc, fie că Dumnezeu are nevoie de colaborarea omului, pentru a fi refăcut El însuși”. Afirmația este șocantă, pentru orice om mai slab de înger, ideea ”colaborării”, a unei ”mâini de ajutor” pe care omul poate și trebuie să I-o dea Celui de Sus poate părea unora a avea sonorități blasfematorii, dar este prima notă dintr-o ”partitură” care ne pune pe gânduri și ne încântă de la prima la ultima pagină. Firește, nu suntem în fața unei încercări de-a insinua ideea unei echilibru (chiar instabil) între părți. Dar responsabilizarea omului, creditarea lui cu putința de-a avea un rost în împlinirea Domnului este o perspectivă în fața căreia nu poți să nu rămâi mult îngândurat.

Un Dumnezeu En-sof (”fără sfârșit”) și un ”Dumnezeu al lui Iacob”. Un Dumnezeu primordial: ”insondabil și absolut, dincolo de orice comprehensiune omenească”, contras într-un punct infinitezimal înainte de facerea lumii, pentru a nu fi el Totul, pentru a lăsa loc nașterii lumii – și Dumnezeul nostru, ”lăsat să cârmuiască singur lumea, cum știe el mai bine, deși nu prea grozav, de unde și ajutorul ce trebuie să i se dea de către oameni…”. Nu este prea mult? Nu se merge prea departe cu asumarea unei libertăți care avansează până și la punerea în discuție, la dezbateri asupra lui Dumnezeu? Pentru cei care sunt predispuși la o asemenea citire, și probabili nu sunt puțini, le atrag atenția asupra răspunsului pe care Andrei Cornea îl dă aserțiunii lui Pascal (”Ultimul cuvânt al rațiunii este să știe că există o infinitate de lucruri care o depășesc”): ”De resortul cui sunt acele lucruri care o depășesc, dacă nu de acela al credinței?”. Nu o credință oarbă, paralizantă: credința care, din momentul în care rațiunea nu ne mai este suficientă, încearcă să ne conducă singură mai departe, spre tainele lumii.

A vorbi despre un resentiment al evreilor față de iudaism, față de Tora este mai mult decât un act de maximă cutezanță. Toate încercările de a găsi explicația miracolului supraviețuirii evreilor, în mii de ani, în pofida celor mai teribile tentative de neantizare a lor au dus invariabil la credința în Dumnezeul unic, în Tora, în forța iudaismului de a arde ca o flacără veșnică. Cornea nu merge până la a pune în discuție direct crezul; face primii pași prin a comenta doar halachot-ul, cele 613 de reguli milenare de viață pe care un evreu credincios trebuie să le respecte cu sfințenie; nu trece peste observația că popoarele în mijlocul cărora evreii au trăit în diasporă au mult mai puține constrângeri religioase decât ei; știe foarte bine că felul de viață asumat de evrei, diferit de al celorlalte popoare, ”separat de ceilalți” este, în fapt, un fel de ”a face un gard (de apărare) în jurul Torei” – lucruri care, în final, nu îl împiedică să considere că: ”Dumnezeu nu este obligat de nimic, poate că Israel nu s-a căit suficient; mai ales că, după cum au remarcat unii cronicari, cei mai mulți și-au cerut iertare de la Dumnezeu, dar n-au căutat și iertarea aproapelui, încercând să-și repare greșelile față de acesta”. Așa cum întrebarea lui Isus pe cruce: Eli, Eli, Lama Sabactani? nu a primit și nu va primi vreodată răspunsul celui căruia i s-a adresat – tot așa nici întrebarea veșnică a evreilor: Dacă există un Dumnezeu, și noi suntem poporul ales, de ce ne lasă pradă atâtor cumplite suferințe? va rămâne veșnic fără răspuns. Andrei Cornea vorbește despre căințele insuficiente, și despre greșelile evreilor față de aproapele lor. Fără o adâncire a enunțului, afirmația poate părea prea vagă, prea larg exprimată, născătoare de  nevinovate confuzii și deliberate răstălmăciri.

(”Odată sau niciodată, într-una dintre ultimele dimineţi ale celui de-al Doilea Război Mondial, undeva în Europa, într-o sinagogă, a dat buzna un nebun agitat: Sssst! Sssst! Liiiiinişte! Rugaţi-vă mai încet! O să vă audă Dumnezeu! Şi, dacă vă aude, va constata că mai există evrei vii în Europa…” – Lelia Munteanu: “Rugaţi-vă mai încet! O să vă audă Dumnezeu!”. GÂNDUL. 8.08.2015)

Crezul preponderent faptei. Devoțiunea înflăcărat declarată pentru cauză înaintea faptelor care să o probeze. Angajamentul total și necondiționat în fața celui care exercită puterea este paradigma pe care o atașăm reflex tuturor regimurile totalitare, cultul personalității fiind forma invariabil exersată. De când se practică? De când lumea, și, în orice caz ne spune Andrei Cornea, și în ”secta iudaică a lui Isus Nazarineanul și a ucenicilor săi”. Exemplificările sunt întrutotul relevante și ilustrează felul, dincolo de orice comentarii, în care Isus s-a dezis chiar și de mama și frații lui în vremea în care nu intraseră încă în rândul credincioșilor…

Un amplu studiu, sau poate chiar o carte cred că ar fi formula cea mai adecvată pentru a discuta și a duce mai departe comentariile pe care cartea lui Andrei Cornea le reclamă. Firește că aceste câteva rânduri nu se revendică nici măcar ca o eventuală ”introducere”. Scriindu-le cu cartea în mână, încercând să-mi ordonez noianul de gânduri care în permanență au venit peste mine cerându-și un loc pe pagină, m-am întrebat tot mai insistent: Cine este, de fapt, Andrei Cornea: un cinic, un furios ”après la lettre“, un sceptic intratabil sau, din contră, o minte care nu-și poate găsi liniștea decât căutând cu neostenită speranță sensurile cele mai ascunse ale vieții omenești?. Cu siguranță, căutarea este nota care definește întreaga existență a lui Andrei Cornea. Mi se pare că ne-o mărturisește în rândurile pe care simt nevoia să le reproduc:

”Ți-am mai spus și mă voi repeta: diferite explicații – psihanalitice, cabalistice, astrologice, hermetice și ce mai vrei sunt ca foile de ceapă care se acoperă, dar nu se substituie una pe alta: o dai pe una la o parte, apare o alta cam de aceeași formă, dar dedesubtul primeia, apoi o dai și pe ea la o parte și răsare încă una, și tot așa; într-un fel, nu închei niciodată, sau, când crezi că închei, nu mai găsești nimic – vreau să spun, nu dai peste niciun adevăr ultim. Explicațiile sunt deci echivalente, doar că realizate din unghiuri diferite, pe nivele diferite, caracteristice epocilor respective; nici una nu-i falsă, nici una nu o desființează pe alta, toate se învelesc una pe alta, alcătuind istoria în ansamblu, și fiecare argumentează o altă credință, care, la rândul ei, pune altfel istoria în mișcare. Dar oare există explicația definitivă a tuturor, miezul tare, sâmburele ultim al istoriei? Câtuși de puțin! Cu gândul la întâmplările istoriei, desfă o ceapă, foaie după foaie, și cu ce rămâi la sfârșit? Cu nimic. Ba nu, cu ceva rămâi totuși: cu lacrimile!”…

Lacrimile inerente în confruntarea cu un scepticism pe care Andrei Cornea nu-l acceptă.

Articol aparut pe contributors.ro