Din nou, China

„Normalitatea“ tranziției chineze de la industrializare prin exporturi la bunăstare prin consum intern este iluzorie.

Pe la sfârșitul lunii mai a acestui an, în doar trei săptămâni, Bursa din Shanghai pierdea circa 30% din valoare, peste 1.300 de companii listate anunțându-și sus­pen­darea de la tranzacționare, în timp ce companiile chi­nezești listate în străinătate înregistrau și ele scăderi im­portante ale cotațiilor bur­siere. Toate acestea se petreceau în ciuda unor masive măsuri guver­na­mentale de sprijin și a unor semnale că o serie de in­vestitori sprijiniți de au­to­ri­tățile chineze cumpărau titluri ale „grei­lor“ bursieri, pentru a îmbunătăți sen­ti­mentul din piață. Lucru întrucâtva real­i­zat în cele din urmă, spre mijlocul lui iu­nie, când cotațiile au înregistrat o anume redresare.

Nu peste mult timp, în cea de-a doua jumătate a lunii august, aceeași Bursă din Shanghai scădea din nou, dramatic, cu 26%, aparent ca reacție la evoluția mo­destă, sub nivelul așteptat, a producției industriale a Chinei. Și de data aceasta, pentru contracararea panicii investitorilor, autoritățile au intervenit masiv: piața a fost inundată de mari sume în yuani, în timp ce dobânda anuală de referință a fost redusă consistent, până pe la 4,5%. Din nou, lucrurile s-au calmat, sentimentul din piață s-a redresat, în timp ce tot mai mulți specialiști consideră că, odată cu mutarea accentului filosofiei economice a liderilor de la Beijing de pe creșterea eco­nomică (investiții și exporturi) pe creș­terea consumului intern, piețele financiare nu ar mai trebui să fie îngrijorate de pre­vizibila încetinire în viitor a ritmurilor de creștere a economiei chineze.

Și totuși, din păcate, „normalitatea“ tran­ziției chineze de la indus­trializare prin exporturi la bunăstare prin consum in­tern este iluzorie. Aceasta, întrucât crizele bursiere ce au început să scuture în mod repetat economia chi­neză nu au, pe fond, vreo relație cauzală cu schim­ba­rea benignă a filosofiei eco­nomice, ci ele sunt nota de plată pe care economia chineză o are de achitat în contul naturii maligne a creș­te­rii economice inflaționiste pe care s-a ba­zat „miracolul chinezesc“ al ultimelor de­cenii. Să mă explic.

Argumentam cu un alt prilej în această revistă că în miezul creșterii inflaționiste se află politica monetară expansionistă pro­­movată de autoritățile chineze în ul­timele două decenii. Grăitor în acest sens este trendul acut ascendent al evoluției agregatelor monetare, oferta monetară a Chinei crescând de la mai puțin de 2.000 de miliarde de dolari la începutul acestui se­col la aproximativ 11.000 de miliarde în anul 2010 - deci, de aproape şase ori în nu­mai 10 ani!

De fapt, se poate spune că, după 2007, China a intrat într-o cursă a expansiunii monetare cu o viteză care a depășit-o pe cea a altor economii, expansiunea arti­fi­cială a creditului bancar ce a rezultat de aici fiind fulminantă: bunăoară, în sep­tembrie 2012, valoarea creditului bancar raportată la PIB a ajuns la 171% (!), ceea ce arată un boom al activității de creditare cu mult peste cel din SUA și Anglia de la vremea respectivă.

În ce constă, însă, natura malignă a unei astfel creșteri economice bazate pe expan­siunea monetară și a creditării?

Teoria economică (urmez aici liniile de analiză dezvoltate în Mihaela Ifrim, Ciclul economic – Dualismul monetaro-real, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, 2013) ne spune că ex­pan­siunea artificială a creditului (adică, prin ofertă monetară suplimentară, și nu prin creș­terea voluntară a economisirii po­pu­lației) este de natură să provoace inca­pa­citatea ratei dobânzii de a mai transmite informații legate de mărimea resurselor economisite. Prețurile formate pe baza aces­tor dobânzi artificiale transmit sem­nale distorsionate agenților economici, ce­ea ce determină o alocare defectuoasă a fac­torilor de producție (munca și capi­ta­lul) în structurile productive ale eco­no­miei. Acest lucru se petrece deoarece mo­dificarea ratei dobânzii nu mai oferă in­formațiile corecte privind preferințele pen­tru timp ale consumatorilor. Rata redusă a dobânzii nu mai este legată de preferința redusă pentru timp a indivizilor care aleg să-și economisească resursele în vederea unui consum viitor. Drept urmare, prin oferirea de cantități crescânde de monedă în economie, sunt stimulate investițiile în proiecte pe termen lung, intensive în ca­pital, investiții care, altminteri, nu ar fi realizate.

În felul acesta, importante resurse reale sunt deturnate dinspre alte industrii către proiectele de investiții din sectoarele ce presupun un timp îndelungat de producție (construcții, real estate, echipamente și materiale de construcții, împrumuturi ipo­tecare și alte numeroase domenii înru­di­te). În absența modificării reale a pre­fe­rințelor indivizilor, aceste (mal) investiții pot fi susținute doar atâta timp cât pro­cesul expansionist continuă.

Însă amenințarea venită din partea pre­țurilor, prin inflație, este doar una dintre cauzele pentru care, mai devreme sau mai târziu, autoritățile monetare sunt nevoite să tempereze avântul creditării. Când lu­crul acesta se produce, lipsa resurselor de­vine evidentă și numeroase proiecte sunt condamnate la moarte.

În temeiul unei astfel de interpretări a con­secințelor creșterii economice in­fla­țio­niste (promovate de autoritățile de la Bei­jing în ultimele decenii), crizele bursiere declanșate în acest an nu sunt altceva decât mărturii ale neconcordanței care s-a instalat în economia Chinei (sub forma aglomerărilor de erori antreprenoriale) între resursele reale de care aceasta dis­pu­ne și oferta de bunuri și servicii. Iar prețul acestei neconcordanțe este iminența crizei economice.