Anatomia unei anchete trucate de Securitate (II)

În numărul 34 (25 august) al revistei 22 am publicat prima parte a unei investigaţii care dezvăluia faptul că o serie de cri­me în zona Braşovului care avuseseră loc la începutul anilor ’70 erau an­chetate de un colectiv din care făceau parte, în mod ciu­dat, mulţi ofiţeri ai Securităţii.

Întâmplător, dintre toţi lucrătorii Miliţiei Braşov, cel care a găsit cadavrul Anei Pe­reanu a fost căpitanul Andrei Bogdan din Serviciul Judiciar. Ofiţerul avea 26 de ani de experienţă şi participase la numeroase cercetări privind cazuri de viol şi omor, astfel încât a procedat ca la carte. L-a tri­mis pe plutonierul-major Nicolae Jitaru la secţia de miliţie din staţiune să anunţe Inspectoratul şi, împreună cu celălalt sub­ofiţer, sergentul-major Mircea Tomulescu, a luat imediat măsuri pentru a asigura pa­za locului faptei. Datorită lui, până la so­si­rea echipei de investigatori, nimeni nu in­trase în zonă pe o rază de 10-15 metri, lu­cru esenţial pentru o cercetare crimi­na­lis­tică. Căpitanul a putut observa că în ză­pa­dă existau mai multe seturi de urme: unele mai mici, de cizmă de damă, altele mai mari, de cizme bărbăteşti.

La locul faptei au sosit, în scurt timp, pro­curorul şef-adjunct Ambruş, de la Pro­cu­ra­tura Braşov, şi colonelul Ceacanica. Că­pi­tanul Bogdan le-a raportat măsurile lu­a­te, apoi a rămas să ajute la continuarea cer­cetărilor.

Dilemele colonelului Ceacanica

Colonelul Ceacanica era în 1971 consilierul generalului-maior Nicolae State, şeful Ins­pectoratului General de Miliție şi ad­junc­tul ministrului de Interne, şi, la 22 fe­brua­rie, avea deja în spate o întreagă istorie. Fusese chemat personal de State de la Si­biu, unde investiga furtul unor tablouri de la Muzeul Brukenthal, ca să-l ajute în ca­zul Gisela Borman şi sosise în noaptea de 19 februarie la Poiana Braşov. Colegii săi din IGM îi povestiseră că cercetările la faţa locului în cazul Borman fuseseră deja fă­cute, dar că, din ordinul generalului Sta­te, ele fuseseră întrerupte. Obiectele gă­si­te şi cadavrul au fost reaşezate în poziţia ini­­ţială, iar locul crimei a fost pus sub pa­ză.

Ciudat era că, a doua zi, urmau să facă din nou cercetări, ca şi cum ar fi fost făcute atunci pentru prima oară, în pre­zen­ţa reprezentanţilor Ambasadei RFG. Cea­canica suspecta că motivul acestei pu­neri în scenă era că, probabil, generalul Sta­te nu vroia să existe ulterior vreo pro­blemă cu autorităţile germane şi să arate că organele de anchetă româneşti îşi fă­ceau datoria.

A înţeles mai bine situaţia după ce a par­ti­cipat la autopsia Giselei Borman. Pro­fe­sorul-doctor Moise Terbancea, directorul Institutului Medico-Legal din Bucureşti, îi spusese confidenţial că se aflau în faţa unei autopsii albe. Nu se constataseră sem­ne evidente ale unei asfixii mecanice şi nici alte semne de violenţă şi era îngrijorat că nu va putea să exprime o concluzie cla­ră privind cauzele morţii. Ceacanica avea propriile semne de întrebare după ce vă­zu­se locul crimei. Cum de nu descoperise ni­meni cadavrul timp de 17 zile, la mai pu­ţin de 30 de metri de poarta de intrare a Vilei Liliana? Cum de nu existau urme de încălţăminte, nu numai în jurul ca­da­vru­lui, dar măcar în zăpada din afara zonei? Fusese Gisela Borman ucisă şi violată pe 2 februarie sau ulterior? Era acela locul fap­tei sau fusese ucisă în alt loc şi adusă aco­lo? Dacă aşa se întâmplase, cum o trans­portase criminalul şi cum de nu fusese vă­zut? Mai important: dacă ipoteza ge­ne­ralului State, că e vorba de un violator care îşi acosta victimele la întâmplare, nu era corectă? Dacă era vorba despre un cri­minal mult mai periculos, care nu folosea metode convenţionale?

Având aceste întrebări în minte şi rea­lizând situaţia delicată în care era şeful său, colonelul şi-a petrecut următoarele zile la vila MAI din Poiana Braşov, or­ga­ni­zând continuarea cercetărilor. Când a fost anunţat că a fost descoperit cadavrul Anei Pe­reanu, s-a grăbit spre locul faptei, cre­zând că asasinul lovise din nou şi că a do­ua crimă va lămuri unele neclarităţi din cazul Borman.

Copycat sau copy-paste?

Primul lucru pe care l-a remarcat co­lo­nelul Ceacanica, aşa cum o făcuse şi că­pi­tanul Bogdan, a fost că, de data aceasta, pre­supusul criminal lăsase urme în ză­pa­dă. Bucuros că are în sfârşit o pistă solidă, i-a solicitat imediat plutonierului-major Gheorghe Costea să pornească împreună cu câinele de serviciu Tăun pe ceea ce apre­cia că erau urmele de ieşire ale făp­tuitorului din câmpul infracţiunii. Câinele a pornit spre Hotelul Teleferic, a intrat în hol, în toalete, după care s-a întors şi a in­trat în salonul-restaurant, s-a plimbat prin­tre mese, apoi a ieşit şi a mers pe şo­seaua asfaltată până la Restaurantul Ca­pra Neagră. În faţa restaurantului, a pier­dut urma pe şosea.

Între timp, la locul faptei a sosit şi ge­neralul-maior State. Ceacanica i-a explicat situaţia şi i-a prezentat măsurile luate pâ­nă la acel moment, menţionând că pusese câinele de urmărire să prelucreze urmele de încălţăminte bărbătească de lângă ca­da­vru. După înapoierea plutonierului-major Costea, care a raportat traseul urmat, Sta­te i-a cerut să repete căutarea, folosind de data aceasta urmele de intrare în câmpul infracţiunii. Câinele a urmat acelaşi tra­seu, cu diferenţa că s-a oprit pe cu­loa­rul din faţa toaletelor Hotelului Teleferic. Pro­babil speriaţi de prezenţa Miliţiei şi pre­su­punând că va urma un control, res­pon­sa­bilii salonului-restaurant puseseră femeile de serviciu să spele podeaua...

Ceacanica nu a mai avut timp să-l ad­mo­nesteze pe plutonierul–major Costea, care ar fi trebuit să anunţe că se fac cercetări criminalistice şi, pe cât posibil, totul tre­buie lăsat neatins. Atunci când va fi che­mat şi interogat, la 13 noiembrie 1979, de noul colectiv care redeschisese cazul Bra­dul, colonelul va declara că a constatat o si­tuaţie atipică. Un eufemism pentru şocul pe care trebuie să-l fi resimţit, când a dat cu ochii de cadavru.

Victima era aşezată într-o poziţie gi­ne­co­logică, care sugera explicit violul. Di­s­punerea obiectelor în jurul cadavrului era identică cu cea din cazul Borman, do­ve­dind o meticulozitate ieşită din comun: vic­timei i se scosese un inel din deget şi fusese aşezat lângă poşetă, partea pubiană fusese acoperită cu un şal, dar i se lăsaseră lănţişorul de la gât, inelele şi cerceii, toate din aur. Părea că anchetatorilor li se in­dica singura pistă posibilă: un violator şi un criminal în serie, acelaşi care o omo­râse şi pe Borman.

Totuşi, anumite detalii nu prea se legau. În primul rând, victimele nu aveau nimic în comun. Gisela Borman avea 28 de ani, iar Ana Pereanu 51. Asemănările fizice erau excluse. Or, un criminal în serie îşi ale­ge victimele respectând un anumit pro­fil, nu omoară la întâmplare. Putea fi vor­ba de un alt criminal, care copiase modul de operare al celui care o asasinase pe tu­rista vest-germană. Dacă ipoteza era ade­vărată, atunci ce copiase mai exact? Pen­tru că Gisela Borman fusese găsită cu pi­cioarele întinse, nu desfăcute, iar cercelul desprins din urechea victimei nu fusese pus lângă cadavru, ca inelul, ci fusese gă­sit sub acesta. Apoi, de unde ar fi putut şti criminalul detalii legate de prima cri­mă? Încă nu fuseseră transmise concluziile oficiale ale investigaţiilor, deci, în afară de cercul anchetatorilor, nu existau alte per­soane care să le cunoască.

Examenul extern, efectuat de medicii le­gişti, a reliefat că nu existase niciun ra­port sexual recent şi că, prin urmare, vic­tima nu fusese violată. Acelaşi lucru îl ob­servase, pe baza experienţei sale, şi că­pi­tanul Bogdan când găsise cadavrul. Atunci care fusese mobilul? Jaful nu putea fi in­vocat, din moment ce victima încă mai avea bijuteriile şi haina de blană cu care era îmbrăcată în momentul dispariţiei.

Colonelul Ceacanica era din ce în ce mai convins că avea în faţă ceea ce, în limbaj criminalistic, se numeşte împrejurare ne­gativă. Criminalul aranjase locul faptei în mod artificial pentru a semăna cu cel din cazul Borman şi a deruta investigatorii.

Nu îşi explica, însă, de ce nu imitase şi de­taliile esenţiale.

Intră în scenă Procuratura Generală

În dimineaţa zilei de 22 februarie 1971, Laurenţiu Tamaş, procuror şef al Direcţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din Procuratura Generală, a primit ordin de la prim-adjunctul procurorului general să meargă la Poiana Braşov pentru a par­ti­cipa la cercetările în cazul Anei Pereanu. A ajuns în jurul orelor 13.00-13.30, la pu­ţin timp după sosirea generalului-maior State. Împreună cu Ceacanica a hotărât ca, înainte ca echipa de investigatori să in­tre în câmpul infracţiunii, să se procedeze la fixarea prin fotografiere a urmelor de încălţăminte aparţinând victimei şi ale ce­lor aparţinând criminalului. Din expe­ri­en­ţă ştia că, odată cu pătrunderea în apro­pie­rea locului faptei, urmele pot fi con­ta­mi­nate sau se pot pierde, mai ales că totul era acoperit de zăpadă.

Pentru a realiza fotografierea celor două seturi de urme i-a ordonat plutonierului-major Spiru Oancea, tehnician criminalist la Biroul de Criminalistică al Miliţiei Bra­şov, să intre în perimetrul protejat şi să marcheze urmele cu plăcuţe de iden­ti­fi­care. Plutonierul a amplasat plăcuţele cu numerele 1 şi 2 lângă urmele indicate, apoi, cu ajutorul trepiedului, a realizat fotografiile. Fotografiile marcate cu cifra 1 erau ale urmelor de cizme de damă (apar­ţinând victimei), cele marcate cu numărul 2 erau ale cizmelor bărbăteşti (aparţinând criminalului). A mai executat câteva poze generale cu zona şi cu cadavrul, apoi a ur­mat indicaţiile anchetatorilor fotografiind tot ceea ce i se solicita în cadrul cer­ce­tării.

Procurorul Tamaş a dispus ridicarea ur­melor prin pulverizarea cu soluţie de şer­lac şi mularea cu ipsos. În timp ce ofiţerii criminalişti se ocupau de cercetarea ca­davrului, procurorul a observat, cum se şi aştepta, că în zăpadă apăruseră o serie de urme proaspete, aparţinând membrilor echipei de investigaţii. A cerut imediat fo­tografierea şi marcarea lor separat, pentru a fi înlăturate din categoria probelor. Vroia să fie sigur că nu vor exista în­curcături, cu toate că urmele erau clar di­ferite: ale criminalului proveneau de la un model de încălţăminte care avea striaţii pe întreaga talpă, inclusiv pe toc, în vre­me ce urmele lăsate în zăpadă timpul cer­cetării proveneau de la cizme de cauciuc tip Guma-Super, cu care era dotat labo­ra­torul criminalistic al Miliţiei Braşov.

Pentru că, spre sfârşitul investigaţiilor, mai apăruseră şi alte urme, a apelat şi la plu­tonierul-adjunct Doru Iliescu, operator cinematografic la Direcţia Circulaţie din IGM. Iliescu fusese adus special de la Bu­cureşti, împreună cu locotenentul-major Ion Barciuc, de la Institutul Criminalistic al IGM, pentru a înregistra pe peliculă in­vestigaţiile în cazul Borman. După ce fil­ma­seră cercetările din 20 februarie 1971, cei doi se aşteptau să se întoarcă la Bu­cu­reşti, dar, după găsirea cadavrului Anei Pe­reanu, li s-a ordonat să-şi ia echipamentul şi să se deplaseze la locul faptei. Pentru că lo­cotenentul-major Barciuc era începător, cele cinci bobine de film trase cu cer­ce­tările din 22 februarie au fost executate de plutonierul adjunct Iliescu. Tamaş i-a ce­rut să fotografieze o urmă apărută în ză­pa­dă, care aparţinea echipei de la laboratorul criminalistic din Braşov şi care fusese marcată cu numărul 8.

Cercetările au continuat şi membrii echi­pei au început să discute între ei şi să îşi împărtăşească părerile şi deducţiile refe­ri­toare la situaţie. Tamaş l-a auzit pe unul din­tre aceştia remarcând că desenul con­turat în zăpadă de încălţămintea cri­mi­nalului nu părea a proveni de la un model autohton. Apoi, examinând cadavrul îm­preună cu medicii legişti, a constatat că nu existau indicii din care să rezulte că ar fi avut loc un contact sexual şi nici vreo altă urmă de violenţă în regiunea genitală. Între picioarele victimei, în zăpadă, nu exis­ta nicio urmă de genunchi sau de apă­sare a vreunui corp ce s-ar fi aflat culcat deasupra.

Lângă cadavru au fost găsite resturi de flo­ricele de porumb, indicând posibilitatea ca Ana Pereanu să le fi consumat în mo­mentul atacului. De asemenea, au fost gă­site trei floricele în poşeta victimei. Cu toa­te acestea, anchetatorii nu au găsit flo­ricele şi sub cadavru, atunci când l-au ri­di­cat, iar procurorului i s-a părut neve­ro­simil faptul că o femeie având profilul victimei ar fi putut să le fi ţinut în poşetă. Toată lumea ştia că se vindeau în pungi şi echipa a căutat o urmă a ambalajului în jurul cadavrului, apoi în întreaga zonă. Nu au găsit nimic.

Cine adusese floricele de porumb şi de ce le presărase în jurul victimei?

Ordinele nu se discută! Nu-i aşa?

După terminarea cercetărilor la faţa lo­cu­lui, cadavrul Anei Pereanu a fost ridicat pe­ntru efectuarea autopsiei. Subofiţerii Iliescu şi Oancea, împreună cu loc­ote­nentul-major Bar­ciuc, au plecat la sediul Miliţiei Ju­de­ţene Braşov pentru a începe developarea filmelor. Au fost realizate co­pii pozitive pe hârtie fotografică cu fiecare imagine.

Căpitanul Vasile Stângaciu, şeful biroului criminalistic, a luat pozele pentru a fi pre­zentate echipei care coordona cercetările. S-a întors la puţin timp şi le-a ordonat subofiţerilor să multiplice fotografia urmei de încălţăminte bărbătească, care fusese marcată cu numărul 2 (desemnată din tim­pul cercetărilor ca aparţinând crimi­na­lului) în 150 de exemplare, pentru a fi di­fuzată a doua zi organelor de miliţie din toa­tă ţara. Ajutaţi de locotenentul-major Barciuc, cei doi au început multiplicarea fotografiei în laborator.

La ora 1.00, în noaptea de 22 spre 23 fe­bruarie 1971, căpitanul Stângaciu a intrat din nou în laboratorul fotografic şi a or­do­nat oprirea imediată a multiplicării pozei marcate cu numărul 2 şi trecerea la mul­ti­plicare unei alte fotografii, care reprezenta o urmă de cizmă marcată cu numărul 8. Ordinul venea de la conducerea miliţiei ju­deţene şi căpitanul le-a explicat scurt că urma marcată cu numărul 2 nu e cea care îi interesa.

Cei doi subofiţeri au recunoscut urma din fotografie ca fiind cea pozată la cererea pro­curorului Tamaş pentru excluderea din categoria probelor şi era imposibil ca ea să aparţină făptaşului. Uimiţi, şi-au îm­părtăşit reciproc dubiile că ceea ce li se or­do­nase să facă era corect. Discuţiile au fost întrerupte abrupt de locotenentul-ma­jor Barciuc, care le-a reamintit că ordinele nu se discută şi că probabil conducerea avea motive justificate să ceară aşa ceva. Cele 100 de copii realizate până în acel mo­ment au fost distruse şi, până dimineaţa, toţi trei au multiplicat poza urmei marcate cu numărul 8 în 150 de exemplare.

Pe 19 februarie 1980 plutonierul-major Oancea va recunoaşte candid în faţa an­che­tatorilor că răsuflase uşurat când pri­mise ordinul să oprească multiplicarea fo­to­grafiilor iniţiale. Observase că uitase să marcheze cu panglica gradată urma picio­rului drept al urmei cu numărul 2 şi se te­mea că va fi tras la răspundere pentru această omisiune.

În faţa angrenajului care tocmai se punea în mişcare, cei doi subofiţeri erau can­ti­tate neglijabilă şi nimeni nu era interesat de părerile sau greşelile lor. Miza era mult mai mare.

Atât de mare încât, atunci când pro­cu­rorul Tamaş a cerut în seara zilei de 22 fe­bruarie să discute cu soţul victimei (pro­cedură standard în orice investigaţie cri­minală, mai ales că aflase că era ultima per­soană care o văzuse în viaţă), i s-a re­plicat de către generalul-maior Ion Bolin­ti­neanu, şeful Inspectoratului Judeţean de Securitate Braşov, şi de către şeful său, Filimon Ardeleanu, prim-adjunctul pro­cu­rorului general, că acest lucru nu este opor­tun. În plus, nu avea calitatea să in­terogheze un ofițer de Securitate, nefiind procuror militar. A doua zi, pe 23 fe­brua­rie, a fost rechemat la Bucureşti şi i s-au dat alte însărcinări.

Sistemul se pregătea să muşamalizeze crimele

Colonelul Ceacanica a mai rămas în echipa de cercetare încă 10 zile, timp în care a avut prilejul să vadă cum întreaga anchetă era orientată, din ordinul generalului-ma­ior State, spre căutarea criminalului în rân­dul psihopaţilor sexuali, împotriva tu­turor dovezilor care arătau că Ana Pe­reanu nu fusese violată şi a convingerilor sale personale că nu era vorba despre un cri­minal în serie.

Şi-a amintit că în seara zilei de 21 fe­bruarie, pe când se afla la vila MAI din Po­iana Braşov, acolo sosiseră generalul-ma­ior Gheorghe Briceag şi generalul-maior Ha­ralambie Vlăsceanu însoţiţi de doi băr­baţi pe care nu îi cunoştea. I-au fost pre­zentaţi drept locotenent-colonel Traian Il­ca, de la trupele de Securitate, şi colonelul de Securitate Stelian Pereanu. Acesta din urmă era într-o stare avansată de sures­ci­tare, ochii îi erau congestionaţi, tremura şi se bâlbâia puternic. I s-a explicat că so­ţia colonelului dispăruse, că ei o căutaseră peste tot în staţiune şi nu o găsiseră până la căderea întunericului. Pereanu repeta întruna „o s-o găsim ca pe nemţoaică!“, „să n-o găsim ca pe nemţoaică!“ şi, în ciu­da încercărilor tuturor celor prezenţi, nu reuşea să se calmeze. Ceacanica le-a cerut datele de identificare ale femeii pen­tru a anunţa dispariţia la IGM şi a fost sur­prins că Pereanu s-a opus categoric, sus­ţi­nând că el va pleca la Bucureşti să ra­por­teze personal evenimentul şefului Con­si­liului Securității Statului, Ion Stănescu.

Deşi Ceacanica l-a atenţionat că nu era normal să plece la Bucureşti în starea în care era şi în circumstanţele date, putând raporta cui dorea el telefonic, Pereanu s-a urcat la volanul Mercedes-ului personal şi, însoţit de ceilalţi trei, a demarat în trom­bă, menţionând că va trece totuşi pe la Miliţia Judeţeană Braşov.

După plecarea lor, Ceacanica l-a sunat pe colonelul Ion Diaconu, locţiitorul şefului Miliţiei Judeţene Braşov, l-a avertizat că Pereanu va sosi la sediu şi l-a rugat să nu îl lase să plece până nu va obţine de la el sau de la însoţitorii săi datele şi semnal­mentele dispărutei. Apoi l-a sunat direct acasă pe generalul-maior Bolintineanu, i-a povestit întâmplarea şi i-a cerut să în­ceapă căutările din acea noapte.

Evenimentele care au urmat l-au convins pe colonelul Ceacanica în mod definitiv că era implicat într-un caz ale cărui di­men­siuni nu prea le înţelegea. Dovezile clare că ancheta era trucată la ordinele cuiva foarte sus-pus de la Bucureşti şi că ade­vă­ratul criminal era protejat îi arătau că îşi punea în joc şi cariera şi funcţia. A cerut să fie lăsat să continue investigaţiile în­ce­pute la Sibiu. I s-a aprobat.

În faţa evidenţei că sistemul se pregătea să muşamalizeze crimele de la Poiana Bra­şov, procurorul Tamaş, colonelul Ceaca­nica, căpitanul Bogdan, subofiţerii Ilie şi Oancea şi, probabil, mulţi alţii care au făcut parte din echipa iniţială de anchetă au preferat să îşi ţină gura închisă. Nu o vor deschide decât după 1977, când ei în­şişi vor fi anchetaţi.

Între timp, toate inspectoratele judeţene de Miliţie şi Securitate şi reţeaua lor in­for­mativă vor primi ordinul să-l găsească pe criminalul în serie: un psihopat sexual ca­re în ziua de 22 februarie fusese încălţat cu cizme de cauciuc Guma-Super...

(Va urma)