Revigorarea relaţiei cu SUA

Washingtonul rămâne în continuare prietenul României, dar, dacă vrem ca această relație specială să se dezvolte în continuare, trebuie să preluăm inițiativa în relația bilaterală, să ne punem mintea la treabă și să venim cu idei noi de dezvoltare a ei.

Una dintre marile realizări ale României în ul­timii 25 de ani este construcția unei relații spe­ciale cu SUA, a unui parteneriat strategic, cea mai importantă relație bilaterală a țării noastre. Relația a fost testată și potențialul ei demonstrat. Pe de altă parte, dincolo de prietenia pe care ne-o poar­tă, SUA se află și ele sub pre­siunea evenimentelor in­ter­naționale. Prin globalitatea pe care inevitabil o prezintă, Ame­rica este mult mai mult su­pu­să undelor de șoc ale schim­bărilor geopolitice, pe care cu toții le putem sesiza ur­mă­rind știrile de zi cu zi. Atenția ei astăzi este dis­tribuită pe mai multe regiuni de im­por­tan­ță strategică. România a devenit o țară spe­cială pentru SUA, prin decizia centrelor de pu­te­re din politica americană, SUA având în ul­ti­mii 18 ani inițiativa în dezvoltarea acestui par­te­neriat strategic. Washingtonul rămâne în con­tinuare prietenul României, dar, dacă vrem ca această relație specială să se dez­vol­te în continuare, trebuie să preluăm inițiativa în relația bilaterală, să ne punem mintea la trea­bă și să venim cu idei noi de dezvoltare a ei.

Odată cu debutul relației speciale a României cu SUA, începând cu 1997 am avut mai multe ocazii să verificăm onestitatea și solidaritatea americanilor. Să ne aducem toți aminte de­cla­rația lui Bill Clinton de la București, din iulie 1997, când a rostit celebra formulă „stay on the course and the future will be yours“. Cu spri­jin american, România este astăzi membră a NATO și a UE. Dacă pentru multă lume sprijinul american pentru aderarea la NATO a venit firesc, puțină lume știe că SUA au făcut tot ce-au pu­tut pentru ca ulterior Ro­mâ­nia să adere și la UE. În toam­na lui 1999, când premierul britanic Tony Blair promitea Ro­mâniei, la București, că la sfârșitul anului, la Helsinki, UE va accepta începerea ne­go­cierilor de aderare, undeva în backgorund se putea sesiza și sprijinul Washingtonului. Ame­rica apreciase în mod deosebit sprijinul pe care România l-a dat NATO în 1999, în ges­tionarea crizei din Kosovo.

În 2002, aflat la București, președintele Geor­ge W. Bush afirma tranșant că, dacă cineva va ataca România, SUA va fi de partea ei. Pro­misiunea asta s-a transmis de la un pre­șe­dinte la altul și, când România s-a simțit ex­pusă, în urma anexării ilegale a Crimeei și a războiului din estul Ucrainei, următoarea ad­ministrație americană, a președintelui Barack Obama, a sprijinit România în toate solicitările ei către NATO. Așa s-a ajuns, în urma reu­niunii NATO din Newport, Marea Britanie, ca Romania să găzduiască două comandamente NATO pe teritoriul ei sau ca americanii să pre­poziționeze armament greu pe teritoriul nos­tru, pentru prima dată după încheierea Răz­boiului Rece. Promisiunile politice au fost du­blate de fapte, pentru a arăta oricui că SUA ia foarte în serios apărarea aliaților.

Nici România nu a rămas mai prejos, do­ve­dindu-și în timp loialitatea față de aliații săi, inclusiv față de SUA. Am luptat cot la cot cu ame­ricanii în Irak și Afganistan, ne-am în­de­plinit cu competență obligațiile în Kosovo și Bosnia, în Libia și în misiunile din Marea Me­diterană. România și-a respectat obligațiile și și-a îndeplinit promisiunile, onoarea sa de membru respectat al NATO fiind câștigată in­clusiv cu sacrificiul militarilor săi, morți sau răniți pe câmpul de luptă. O lume întreagă a văzut că știm să luptăm, mai ales dacă avem și cu ce, și nu părăsim câmpul de luptă îna­inte de sfârșitul războiului.

Relația României cu SUA este solidă și ci­mentată în multiplele misiuni internaționale la care am luat parte împreună. Soldații ro­mâni și cei americani nu sunt numai aliați, sunt frați de arme. Lucrul acesta s-a văzut și săptămâna trecută la Washington, când, în fața unei săli întregi, generalul Ben Hodges, comandantul trupelor terestre americane din Europa, i-a lăudat pe generalii români Ciucă și Scarlat, șefi ai Statului Major General și ai Forțelor terestre. Dacă am putea îngheța situația aşa cum este acum ar fi ne­mai­po­menit.

Din păcate, nu ne scăldăm de două ori în apa aceluiași râu. Nu ne putem culca pe urechea relațiilor foarte bune cu SUA, fără a continua să investim în ea, mai ales că Europa Centrală se afla în continuare pe agenda Washing­tonului. A demonstrat-o recent desfășuratul forum al Centrului pentru Analize Politice Eu­ropene (CEPA), principalul think-tank ame­rican dedicat dezvoltării relațiilor SUA cu Eu­ropa Centrală. Peste 400 de participanți, oficiali din SUA și din statele Europei Centrale, universitari și analiști, ziariști și oameni de afaceri au dezbătut timp de două zile, în se­siuni deschise sau unele închise, prezentul și mai ales perspectiva dezvoltării relațiilor SUA cu țările central-europene, inclusiv cu Ro­mânia. Concluzia unanimă a fost că trebuie să rămânem împreună, solidari, toți pentru unul și unul pentru toți, astfel garantând ali­niamentul de apărare. „To hold the line“, ca să folosesc o formulă standar din limbajul mi­litarilor NATO.

Pe de altă parte, tocmai ținând cont de creș­te­rea rolului regional al SUA, de principal ga­rant al securității Europei Centrale, mai ales în actualul context regional, se poate ușor se­siza o intensificare a competiției central-eu­ropene pentru a câștiga un plus din atenția establishmentului de putere american. Astfel, atenția sporită se poate transforma în garanții suplimentare de securitate, în sprijin di­plo­ma­tic, în sporite investiții americane într-o zonă sau alta sau în livrări de gaz lichefiat sau de armament. SUA continuă să fie cel mai bun prieten al Europei Centrale, singurul care a de­monstrat deja că, atunci când avem nevoie, sare în ajutorul nostru. Iar acest ajutor nu es­te numai unul declarativ, diplomatic, ci unul practic, militar, americanii posedând și o sem­ni­ficativă capacitate de descurajare.