Cultura irlandeză, între local şi global

Codrut Constantinescu | 13.10.2015

Pe aceeași temă

Societatea irlandeză a depăşit de cel puţin două decenii o izolare culturală determinată de statutul său periferic atât geografic, cât şi economic.

 

Societatea şi cultura irlandeză au fost cu un secol înaintea actualei globalizări, indiferent dacă vobim de cea economică sau culturală. Nu pentru că și-ar fi dorit-o neapărat, însă turbulenta istorie a Insulei de Smarald a forţat poporul ir­landez să se exileze într-o pro­porţie foarte mare. Prin­cipala cauză a emigrării ir­landezilor a fost dominaţia şi confruntarea cu Marea Bri­tanie. Proasta administrare a insulei de către britanici a condus la Marea Foamete, ca­re ocupă în mentalul irlandez un loc la fel de important pre­cum genocidul armenilor sau holocaustul evre­ilor. Marea Foamete a dus la scăderea dramatică a populaţiei Irlandei (nici măcar acum nu s-a revenit la nivelul demografic de dinaintea ei), căci se aproximează că două milioane de irlandezi au murit, iar alte două au emigrat în anii 1845-’49. De altfel, fe­no­menul imigraţionist a rămas o constantă du­reroasă a Irlandei până în anii 1970, când re­formele economice ale premierului Sean Le­mass au pus bazele schimbării radicale a con­diţiilor de viaţă din Irlanda.

 

Raportarea societăţii irlandeze faţă de oa­me­nii de cultură a fost una problematică şi deloc facilă. E drept că în capitala Irlandei în­tâlneşti la tot pasul umbrele şi rememorarea pre­zen­ţei marilor scriitori irlandezi care, de cele mai multe ori şi până relativ recent, nu au fost prea bine văzuţi şi trataţi de societatea ir­lan­deză, fie că vorbim de cele colonial-britanice, fie de noile autorităţi de după 1921. A fost adop­tată şi o legislaţie care a înfiinţat chiar un sistem soft de cenzură prin Censorship of Pu­bli­cations Act, din 1929. De altfel, cei mai mulţi mari scriitori s-au exi­lat, fie că vorbim de Samuel Beckett (în Franţa), Oscar Wilde (care a avut de suferit, e drept, mai degrabă datorită in­to­le­ranţei societăţii engleze vic­to­riene, murind în exil, la Pa­ris), Sean O’Casey, George Ber­nard Shaw (în Anglia) sau Ja­mes Joyce (în Europa, la Tri­este, Paris şi Zürich). Pa­ra­do­xal, în această privinţa ce­le do­uă mari partide sud-irlandeze, care au al­ter­nat la conducere, Fine Gael (partid care se află acum la putere la Dublin) şi Fianna Fail, au adoptat cam aceeaşi poziţie conservatoare, care con­venea Bisericii Romano-Catolice, ca­re a şi în­curajat-o. De altfel, eşicherul politic ir­lan­dez a fost foarte atent până recent la poziţiile ei.

 

Recuperarea scriitorilor irlandezi care au ales sau au fost forțați să se exileze s-a desfășurat în ritm accelerat, începând cu anii 1970-’80, când întreaga societate irlandeză s-a deschis către lumea largă şi mai ales către Europa, un­de de altfel aproape toți marii scritori se exi­laseră (Republica Irlanda aderând la Co­mu­nitatea Europeană în 1972), atât din punct de vedere al asumării conștiente a parcursului lor, nu întotdeauna ortodox (a se vedea Oscar Wilde sau furia antiirlandeză a lui James Joyce care, de fapt, ascundea o dependenţă sen­ti­mentală faţă de locurile natale), cât și al re­cuperării memoriale. În Dublin poate fi vizitat Muzeul Scriitorilor (Dublin Writers Museum) care este găzduit de o frumoasă clădire care a aparținut familei Lordului Farnham, con­s­tru­i­tă după planurile arhitectului Thomas Sher­rand. În pragul secolul al XX-lea, imobilul a in­trat în posesia bogatei familii Jameson, ce­le­bră pentru producerea whiskey-ului irlandez cu acelaşi nume. Din 1914, familia Jameson nu a mai locuit la numărul 18 în Piaţă Parnell, imobilul fiind preluat de Municipalitatea Du­blin, care abia în 1985, la iniţiativa Asociaţiei de Turism Dublin, a decis să ofere clădirea pentru a găzdui actualul muzeu, lucrările de res­tauraţie şi amenajare fiind finanţate şi de Comisia Europeană. Muzeul a fost inaugurat la 18 septembrie 1991 de premierul Charles J. Haughey. Prin intermediul panourilor, dar şi al obiectelor (cărţi, maşini de scris, tablouri, cea­suri, călimări, tocuri), vizitatorului îi este ofe­rită o succintă, dar pertinentă trecere în re­vistă a evoluţiei literelor irlandeze. Să nu ui­tăm că această literatură a câştigat un nu­măr apreciabil de Premii Nobel în domeniu (acor­date lui Yeats - 1923, Shaw - 1925, Beckett - 1969 şi Heaney - 1995). O altă re­cu­perare simbolică amuzantă: o navă de pa­trulare a Marinei Republicii Irlanda care a in­trat în ser­viciu în mai 2015 poartă numele ma­relui scri­i­tor irlandez James Joyce, căruia nu cred că i-ar fi displăcut acest lucru, având în vedere atracţia sa faţă de eleni şi elenism, aşa cum se decantează din Ulysses. Totuşi, atitudinea lui Joyce faţă de Irlanda a oscilat de-a lungul timpului. Într-o scrisoare din toamna lui 1906 către fratele său Stanislaus, scriitorul, la în­ce­putul lungului său exil, în­cepuse să aibă în­doieli - oare nu fusese prea dur cu dublinezii săi? „Când mă gândesc une­ori la Irlanda, mi se pare că am fost inutil de sever. N-am exprimat în nici un fel (în Oa­meni din Dublin, cel puţin) atracţia exercitată faţă de oraş, căci nu m-am simţit nicăieri în largul meu de când l-am părăsit, cu excepţia Parisului. Nu i-am exprimat izolarea in­ge­ni­oas­ă şi os­pi­ta­li­tatea. Din câte pot să-mi dau seama, aceas­tă ultimă virtute nu există ni­căieri altundeva în Europa. I-am nedreptăţit fru­musețea: căci are, după părerea mea, o natură multă mai frumoasă decât ce-am văzut prin Anglia, Elveţia, Franţa, Austria sau Italia.“ În multe al­te momente tuna şi fulgera (a refuzat să facă parte din Academia Lit­e­re­lor Irlandeze, după cum îl rugase Yeats într-o scrisoare, re­tur­nându-i acestuia până şi re­gu­lamentul!).

 

Dacă părăsim terenul strict al literelor şi arun­căm rapid o privire către fenomenul culturii de masă, se observă cu uşurinţă faptul că so­cietatea irlandeză a depăşit de cel puţin două decenii o izolare culturală determinată de sta­tutul său periferic atât geografic, cât şi eco­no­mic (mai ales faţă de vecinul său cel mai apro­piat, Marea Britanie, a cărei limbă o vor­beşte), fiind foarte activă în sectoare culturale conexe, precum muzica sau cinematografia. În filmul irlandez The Commitments (1991), un tânăr dintr-o periferie mizerabilă a Dublinului doreşte să înfiinţeze o trupă de muzică soul în neîncrederea şi băşcălia generalizate a ru­de­lor, familiei sau prietenilor, care nu pot în­ţe­lege cum nişte irlandezi autentici pot fi atraşi de acest tip de muzică. Câte s-au schimbat de atunci! Geniul artistic irlandez a ştiut să folosească extrem de inteligent ex­plo­zia mediatică internaţională, nu puţine trupe (fie că vorbim despre muzică sau dans) de­ve­nind fenomene internaţionale (U2 sau Lord of the Dance, pentru a le enumera doar pe cele mai cunoscute) având o rezonanţă la care nici măcar nu se putea visa în anii războiului civil din Ulster.

 

*Proiect editorial co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22