O carte-elixir despre îndepărtatul trecut recent

De­și digeră în fundal mii de do­cu­mente, arhive și texte canonice legate de istoria mentalităților, tex­tul d-nei Constanţa Vintilă-Ghi­țulescu  curge la tim­pul prezent, cu anecdote po­li­crome, ritmări dramatice, întor­sături funambulești și mai ales un soi de tandrețe ușor ironică, deloc opusă spiritului obiectiv și erudiției.

Constanța Vintilă-Ghițulescu își continuă explorările de istorie ro­­mânească publicând, tot la Hu­ma­nitas, volumul Patimă și des­fătare. Despre lucrurile mă­run­te ale vieții cotidiene în so­cie­ta­tea românească 1750-1860. Au­toarea s-a impus ca specialistă în perioada menționată, când Ță­rile Române ieșeau dintr-un Ev Mediu otoman, cu tușe post-bi­zantine și accente de Renaștere brâncovenească, pentru a pă­trun­de, cu ezitări și entuziasme deo­potrivă elocvente, în aria mai re­liefată și mai exigentă a mo­der­nității. Această perioadă călare pe secolul XVIII și XIX rămăsese, deși relativ apropiată de noi, prea puțin cunoscută. Și tocmai de aceea munca de arhivă și sin­tezele realizate de d-na Cons­tan­ța Vintilă-Ghițulescu merită elo­giate cu titlu de pionierat isto­rio­grafic.

Evident, studii punctuale au tot apărut în revistele românești de balcanologie și studii sud-est eu­ro­pe­ne. Au existat și alți istorici atenți la Școala Analelor, pre­cum Andrei Pippidi, Andrei Cor­nea  sau Daniel Barbu, care, încă din anii ’70 și ’80, au studiat ba pictura, ba mentalitățile politice sau instituțiile caracteristice, gro­s­so modo, domniilor fanariote. Vo­lumul despre care vorbesc aici este, așadar, nou ca exercițiu de istorie a vieții cotidiene (la nivel public și privat), dar și înrudit in­telectual cu precedentele sem­nalate. Chestiunea cea mai acu­tă, aici, nu mi se pare gradul de pertinență în ancheta istorică sec­torială, destinată cercurilor pro­fe­sioniste. Istoricii (ca și pa­tro­lo­gii sau fizicienii cuantici) se ci­tesc între ei, se critică, se laudă – și totul se petrece sub un clopot opac. Adevărata problemă e ace­ea de a desțeleni teritorii pe care istoriografia din comunism nu le atingea (cine se ocupa pe atunci, bunăoară, de istoria furculiței în Valahia?), dar și de a reda citi­torilor cultivați o imagine reală, nemistificată ideologic, despre societatea noastră, supusă unui nesfârșit val de experimente mo­dernizatoare, mereu trau­ma­ti­za­tă, dar și mereu refondată. Exi­s­tă în acea lume – evocată fan­tasmatic și în Aferim!, filmul lui Radu Jude – un soi de alteritate recentă, cu al cărei orientalism majoritar ne jenăm, tocmai pen­tru că occidentalizarea României nu s-a încheiat nici acum.

Incredibil de rudimentar este - și asta se vede din sutele de documente citate în volum – însuși stadiul de dezvoltare a limbii române în perioada de referință. O limbă pastorală, să­tească, violată de valurile mi­gra­torii ale neologismelor logic sau absurd adaptate, pentru a per­mite accesul la idei, concepte, pe scurt, la gândirea abstractă fără de care cultura urbană, ins­tituțională și elitistă nu poate func­ționa. O societate polarizată în trei stări perfect inegale, cu o țărănime statistic majoritară, să­racă, analfabetă, zguduită de boli infecțioase, subnutriție și un creștinism nu atât „cosmic“ (în versiunea idealizantă a unor Mir­cea Eliade sau Lucian Blaga), cât evident superstițios. Sigur, ca și în Occidentul european, docu­mentele – de la foi de zestre, ac­te contabile, rapoarte ale poliției până la registre parohiale și cro­nici domnești sau ecleziastice – privilegiază clasa sus-pusă, bo­ie­rimea autohtonă și cea im­por­ta­tă pe filieră rusă, poloneză, aus­triacă, greacă sau sârbă. Iar bu­că­tăria, medicina, igiena, ves­ti­men­tația, lecturile, evlavia, co­res­pon­dența, felul de a-și pe­trece tim­pul liber fac din această boierie moldo-valahă un ames­tec fas­ci­nant de grosolănie des­potică, fi­nețe franțuzită, pro­to­naționalism romantic, elan mo­dernizator și intrigăraie oto­ma­nă, pe care au­toarea cărții îl sur­prinde cu ta­lent epic oarecum călinescian. Ca dovadă că epoca vizată e la mo­dă, voi aminti aici și sofisticatul roman al Doinei Ruști, Ma­nu­scrisul fanariot (Po­lirom, 2015) care ficționalizează „patimi și desfătări“ similare. Aceste cărți, texte, perspective noi trădează nevoia firească de re­cuperare a istoriei naționale des­figurate sau caricaturizate de propagandiștii lui Ceaușescu. O nouă generație s-a născut în li­bertate (cu de­mo­crația, desigur, mai avem ceva de lucru) și aceas­tă generație este la rândul ei avidă de cu­noaș­tere a trecutului: anticipez că, pen­tru a satisface acest segment de piață, elita cre­a­toare va spori în viitorul apro­piat numărul de cercetări, bio­grafii și romane des­pre secolele XVII-XIX.

Mi se pare obligatoriu să oma­gi­ez uriașa bază bibliografică pe ca­re stă demersul d-nei Vintilă-Ghi­țulescu și talentul ei narativ: de­și digeră în fundal mii de do­cu­mente, arhive și texte canonice legate de istoria mentalităților, tex­tul domniei sale curge la tim­pul prezent, cu anecdote po­li­crome, ritmări dramatice, întor­sături funambulești și mai ales un soi de tandrețe ușor ironică, deloc opusă spiritului obiectiv și erudiției. Nu prea am întâlnit această capacitate de a face ști­in­ță și totodată literatură de op­ti­mă calitate, cu excepția marilor spirite din descendența unor Brau­del, Le Goff sau Gilbert Da­gron, pe care autoarea i-a citit, desigur, pe când își elabora teza doctorală, obținută la EHESS.

Sunt unii care susțin că acest tip de carte e o lec­tură perfectă de vacanță. Nu-i deloc adevărat! Pa­timă și desfătare e mai curând o plăcere de fotoliu, la lumina unui lampadar olandez, cu cre­ionul în mână. N-am vrut să-mi asezonez recenzia cu citate (e foarte greu să alegi!) și nici nu m-am apucat să mimez, prin ar­haisme pitorești, atmosfera so­cială, decorul psihologic și cul­tural pe care cartea îl pune în scenă cu migală și savoare. Vă invit pur și simplu să o citiți și să sperați, alături de mine, că d-na Constanța Vintilă-Ghițulescu își va continua drumul her­me­ne­u­tic pe care s-a consacrat.