Teroarea bunelor moravuri

De la Tânăra Germanie, cu libertarienii săi subversivi, esteți și voluptuoși, până la re­sem­narea la picioarele Crucii – supremă blas­femie pentru Antihristul contemporan lui –, drumul lui Wagner a fost sinuos. Cu­fundat în cețurile mitologiei nordice, me­reu cu un sentiment al rătăcirii și ame­nințării, și-a orientat arta către pro­ble­ma­tica izbăvirii – nu trebuie să ai finețea și resentimentul lui Nietzsche pentru a se­si­za acest laitmotiv tematic. A existat însă și un Wagner înainte de Wagner, un com­pozitor italienizant și un libretist de ins­pi­rație shakespeariană, o tendință pe care a renegat-o ulterior, cu un trufaș dispreț fa­ță de inițialul său „gust depravat“.

Opera Maghiară clujeană a scos acum de la naftalină tocmai o astfel de mostră rară din afara canonului. Dragoste interzisă por­nește de la comedia lui Sha­kespeare Măsură pentru măsură, deși mo­dificările libretistului-compozitor sunt în câteva privințe semnificative. Deja am amin­tit de obsesia mântuirii, dar aceasta e mereu însoțită de glorificarea romantică a iubirii-pasiune – și nu o dată convergența lor condimentează drama. La Shakespeare, atmosfera erotică e însă diferită de mor­bi­ditatea întâlnită la Tieck, Novalis & co. Un alt ethos animă comediile sale, iar dacă du­hurile sprințare își fac de cap și peste voința îndrăgostiților, miza moralei în joc e dincolo de zarurile capricioase ale zeilor. Măsură pentru măsură are drept fundal o înăsprire a legislației împotriva sexua­li­tății extraconjugale – azi am și uitat că au existat, în Europa noastră, destule astfel de secole. Pretextul tramei ne pare acum benign: graba lubrică între logodnă și cu­nunie, o ofensă adusă – conform tradiției ecleziale – cuvenitei castități. Wagner mer­ge însă mai departe: protagonistul său pe­na­lizează orice manifestare erotică pu­bli­că. Dragostea ca atare ajunge în acest fel interzisă. Contextul ideologic era pentru el restaurația postnapoleoniană, reac­țio­na­ră și bigotă, dar tânărul regizor Máté Sza­bó îl actualizează la rândul său: tiraniile totalitare, cu pretențiile lor moralizatoare – de fapt, un simplu pretext de su­pli­men­tară represiune, sub acoperirea unei stra­tegii amăgitor securizante. Zbiri în haine negre de piele, razii terorizante, o violență trufașă ușor identificabilă drept fascistă – iată o opțiune care nu e singulară printre re­gizorii maghiari contemporani, dornici să zgândăre și sensibilități politice, mai ales într-o țară încă fascinată de soluții au­to­ritare. A fost și perspectiva regizorului-co­re­graf Peter Uray, care a montat anul tre­cut la Teatrul Național clujean un inedit Cum vă place, din care nu lipseau ringul de luptă și figurile atletice – o replică ne­vrotică, parcă, la eroizarea estetică sur­prinsă cândva de Leni Riefenstahl.

Imagine din spectacolul Dragoste interzisă de la Opera Maghiară din Cluj

Oare condamnarea politică a dezmățului e doar o formă secularizată a puritanismului Bisericii? Ajunsă pe mâna călugărilor, te­o­logia a perorat nu o dată delirant cu pri­vire la mizele sexualității. Nu fără o pro­vo­ca­toare ironie, Jean Delumeau ne-a re­a­min­tit ce asocieri năstrușnice – pentru lu­mea nostră dezvrăjită – făceau strămoșii noștri acum nu multe secole. Chiar și o benignă variație a pozițiilor sexuale putea grăbi, pentru unele sensibilități religioase ale epocii, sfârșitul tragic al lumii. Dar nu toți tiranii moderni preocupați de puri­ta­tea moravurilor au fost niște pioși. Altele par să fi fost, mai degrabă, rațiunile unor ase­menea presiuni represive. Bergman a surprins în Oul de șarpe acea cloacă a di­soluției implozive, clocită în hrubele ab­jecției, potențată de ambiguitatea oricărui denunț, paralizantă ca o mlaștină otrăvită, dar în același timp fertilă pentru reacții de autoritarism paroxistic – într-o vis­ce­rală dialectică a abuzului. Fiindcă ceea ce discreditează, în cele din urmă, desfrâul e abuzul. De la uz la abuz e însă o cale mai lungă decât ne sugerează cerberii im­pro­vi­zați ai virtuții. Culpabilitatea difuză, into­le­ranța drapată în responsabilitate, an­xie­ta­tea în raport cu imprevizibilul existenței – împreună contribuie la conivența intimă cu reacțiunea. Când stânga ori dreapta sunt cuprinse de o febră transversal ideo­logică, instabilitatea mondenă a sufletelor e curând privită drept subversivă politic. Nici libertinele bolșevice, adepte ideo­lo­gi­ce ale amorului liber, nu au profitat prea mult timp liniștite de răvășirile re­vo­lu­țio­nare. Cum ne amintește Varlaam Șalamov, gluma preferată a gardienilor din Gulag era: „Să nu vă așteptați să mai vedeți vreodată o p…!“. Și, nu întâmplător, de­săvârșirea Arhipelagului a condus cu tim­pul la „măreața operă de separare totală a femeilor de bărbați“ – pentru a-l cita pe Soljenițîn.

În povestea lui Wagner vizate sunt însă nu atât păcatele budoarului, cât plăcerile convivialității. Ceea ce se sigilează nu e dor­mitorul, ci barul. Petrecerea e în­car­ce­rată, nu doar un amant nestăpânit. Dacă în Măsură pentru măsură ipocrizia e de­nunțată – cum sugerează și titlul – în nu­mele unei drepte judecăți, în Dragoste in­terzisă derapajul e epidemic, însuși spi­ritul public fiind amenințat cu necroza. Pa­lermitanii lui Wagner nu rezistă mult fără chef și fără flirt, refuză duhul pe­ni­tent al lui Savonarola – care, la un mo­ment dat, îl ispitise până și pe pictorul prea senzualului nud al Venerei – și aspiră la dispoziția euforică a tavernelor zgo­mo­toase, pigmentată cu o tonică cochetărie. Un univers de vodevil, cu alte cuvinte, cu eroul său tipic: fantele galeș și spilcuit, cu­ceritor energic și monden versatil – Le­vente Szabó în rolul lui Luzio. El este ade­văratul rival al zbirilor – fie ei tenebroși ori hilari.

Claustrare castă sau juisare nubilă? Iată o dilemă încă prea puțin chinuitoare pentru încă prea tânărul Wagner. Deocamdată, Isa­bella cea castă – un Parsifal avant la lettre – dezleagă ițele unei lumi în­tor­to­cheat de împătimită. Soprana Apollónia Egy­ed potențează nuanța de sagacitate a protagonistei, care o plasează într-o po­zi­ție privilegiată – de o invidiabilă nobilă de­tașare – în raport cu ce formidable bor­del. Tocmai de aceea, neașteptata căsă­to­rie cu fercheșul amăgitor Luzio e un ne­convingător supliment de happy-end – cei doi sunt buni aliați, dar un cuplu im­probabil. Deosebirea față de Parsifal, în ciuda aceluiași contrapunct jucat de cas­ti­tate, constă în profilul acestei eroine care numai idioată nu e.

Printre criticii ideologici ai lui Wag­ner, Denis de Rougemont a fost unul ambițios. Dacă Niet­z­sche atenționa sarcastic că Tris­tan și Isolda trebuie citită cu mă­nuși, elvețianul l-a integrat la loc de cin­ste pe compozitorul-libretist în seduc­ă­toarea mitologie a iubirii-pasiune. Denun­țul său major viza investiția idolatră a pa­siunii, care în fond sacrifică persoana (pre­tins) iubită unor (pretinse) imperative ale iubirii. Fără a mai aminti de cum pasiunea e dopată exponențial tocmai de un ob­sta­col – o situație ciudată, care ar trebui să ne facă ceva mai sceptici. În ecuația care reu­nește iubirea și moartea, de la Dra­gos­te interzisă la Tristan și Isolda se produce o răsturnare de perspectivă. Inițial, iu­bi­rea refuză cultura morții, în numele unui imperativ etic cu miză pacifistă – make love, not war. Din fericire, entropia urii și violenței are uneori un călcâi al lui Ahi­le: pasiunea irațională, salutar subversivă. E un duh tipic shakespearian, asociind în­drăgostirii efecte de metanoia umanizantă. Adeseori e vorba însă de un simplu ideal romanesc: protagonistul se trezește din con­formismul docilității, descoperind pros­pețimea unei însoțiri nebănuite – pre­cum Winston Smith în distopicul 1984. În prozaismul realității, în schimb, pasiunea înnobilează mult mai rar.

Șantajul sexual e consubstanțial istoriei. O mărturisesc și vechile Scripturi: era de ajuns o simplă baie imprudentă pentru a de­clanșa hăituirea lubrică. I-a căzut vic­timă nu doar Suzana, ingenua aproape prin­să în laț de doi libidinoși decrepiți, ci și Batșeba, soția unui fidel ofițer re­chi­zi­ționată fără ezitări de gloriosul David. Dar poate cea mai elocventă ilustrare a ipo­cri­ziei unui asemenea șantaj o găsim în Boule de suif, povestirea lui Maupassant. Vi­zată e chiar o prostituată, forțată să cedeze în­tr-un context extraprofesional. Statutul ei e doar o premiză suplimentară de vulnera­bilitate, dar abuzul nu e cu nimic mai justificat – decât în conștiința parșivă a pro­fitorilor. Ambiguitatea destabilizantă a șantajului sexual ține de asimilarea sa cu un viol consimțit. Dacă însă Bebe, abu­za­to­rul meschin din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, era bine adaptat oportunităților vie­ții într-o hrubă totalitară, baritonul Sán­dor Balla îi conferă guvernatorului Frie­drich – reprezentativ pentru o lume mai puțin paralizată și cu resorturi de reacție mai vii – o aură mussoliniană: un pleșuv in­fatuat, impetuos și pofticios, combinație de grandilocvență și senzualitate, care nu e cu totul străin de spiritul farsei. Ceea ce va și permite, în cele din urmă, de­mon­ta­rea șantajului sub semnul irezistibilului car­naval: o soluție isteață în duhul lui Fi­garo. În schimb, în lumea lui Beria – vio­la­torul instituționalizat – pasiunile de la curtea țarului roșu sfârșeau nu o dată în Gu­lag. Fără happy-end.

In ciuda unui aer de operetă frivolă și li­cențioasă, cu nuanțe de la buf – sprin­țarul Zsombor Rétyi în rolul lui Pontio Pilato, victimă naivă și tor­ționar nă­tâng – la picant – dezghețata Judit Hary, o Dorella ispititoare plină de nerv –, dramatismul (teatral și muzical) ră­mâne determinant. Realitatea impr­e­scrip­tibilă a autorității transformă arestul „de-o noap­te“ – în comisariatul plin de pră­zile bri­gă­zii de moravuri – în celula (în­că per­mea­bilă) a condamnatului la moar­te. Zăbrelele nu suficient de strâmte per­mit un du-te-vino simbolic între viață și moarte, de o totuși gravă zburdălnicie. Iar scenografia „în trepte“ – trei niveluri, ca­re permit o dis­tribuție a fluxurilor de miș­care nu doar pe orizontală – reușește să su­gereze și acea complexitate a realității care face po­si­bile alternative (morale) mul­tiple. Asi­s­tăm, de fapt, la un carusel al op­țiunilor.

Chiar dacă referințele spectacolului sunt indiscutabil europene, tema e profund actuală într-o lume în vârtejul globalizării. Mai ieri, legionari, comuniști ori tra­di­țio­naliști militau pentru combaterea liber­ti­najului și a degenerescenței în ale eroticii. Astăzi, talibani, wahabiți ori mulahi stau, mai amenințători ca oricând, cu mâna ri­di­cată pentru a lapida vreo îndrăgostită im­prudentă. Mulți, prea mulți, sunt me­reu gata să interzică dragostea – în nu­me­le lui Dumnezeu ori al ordinii publice. Bri­gada de moravuri e o tragică constantă a istoriei.

// DRAGOSTE INTERZISĂ , de Richard Wagner
// Regia: Szabó Máté
// Dirijor: Selmeczi György
// Cu: Balla Sándor, Szabó Levente, Pataki Adorján, Egyed Apollónia, Barabás Zsuzsa, Szilágyi János, Sándor Csaba, Jordán Éva, Hary Judit, Rétyi Zsombor, Plesa Róbert, Mányoki László
// Opera Maghiară din Cluj