Zile ale doliului, zile ale ipocriziei

S-a spus cândva că ipocrizia este reverența pe care viciul o face virtuții. De acord. Și totuși: parcă prea multe reverențe din toate părțile vedem zilele acestea! Haideți, încheiați odată dansul!

Sunt zile ale doliului, când continuă să moa­ră în spitale nefericiții răniți de la clubul Colectiv, când vinovățiile și arestările se extind și, presupun, se vor extinde mai departe, când descoperim stupefiați len­toa­rea (neglijență, incompetență, mândrie stu­pidă?) autorităților române în a cere ajutor internațional în acest accident complet ati­pic, ba și când aflăm îngroziți – din partea noului prim-ministru interimar, dar și mi­nistru al Educației – că marea majoritate a școlilor din România nu are aviz de la pom­pieri. Sunt zile tensionate, când lumea con­tinuă să se adune seara în piețele orașelor noastre, clamând nevoia reînnoirii nu doar politice, dar și morale. Sunt zile dificile ale creionării unui nou guvern (de tehnocrați?) pentru un an și, să sperăm, a unui nou pact politic ori poate chiar a unei noi ma­niere de a administra o țară. Sunt deci și zile ale speranței renașterii spiritului civic, ale maturizării politice a unei generații. Sunt, desigur, și zile ale solidarității cu victimele, din partea celor care donează sânge, din partea medicilor, a asistentelor, pom­pie­ri­lor, dar și din partea cetățenilor care do­nea­ză în beneficiul răniților, cât și din aceea a medicilor, spitalelor și guvernelor străine, care au acceptat transferul mai multora din­tre cei arși și intoxicați.

Dar nu putem să nu observăm: sunt și zile ale marilor ipocrizii.

Ipocrizia politicienilor, desigur, vine în prim-plan: acum ei își pleacă fruntea, de­clară că „au învățat lecția“ și, disperați, nu îndrăznesc nici măcar să propună un nume pentru funcția de prim-ministru. Ne­ru­și­na­ții! Sunt gata să se descarce de res­pon­sa­bi­lități pe seama unui tehnocrat, pe care, sun­tem siguri, îl vor jumuli în lunile ur­mă­toare, dacă acesta nu va ști să fie ferm, dar și susținut de președinte și de opinia pu­blică. Acum însă vrem să vedem și fapte, nu doar vorbe. De pildă: oare îl vom auzi pe d-l Sorin Câmpeanu, prim-ministru in­te­ri­mar și ministru al Educației, revocând co­mi­sia de etică a MEN care a acceptat doc­to­ratele fabricii de plagiate Ponta, Oprea & Co?

Ipocrizia televiziunilor și a moderatorilor lor principali, a feluriților „maeștri“, „con­sultanți politici“, „analiști“, „invitați spe­ciali“ (dar cvasi-permanenți) e următoarea la rând. Iată-i pe aceștia deplângând aproa­pe la unison reaua guvernare; în schimb, au amuțit cu privire la „cel mai bun guvern al României“ și au grijă să ne asigure că ei, personal, sunt democrați și țin cu strada și revendicările ei. Dar noi n-am uitat cum în 2012 mulți din­tre aceștia au susținut puciul par­la­mentar al troicii Ponta-Antonescu-Voi­culescu. N-am uitat nici de în­cer­că­rile lor repetate de a discredita DNA cu Daniel Morar și Laura Codruța Kö­vesi, Înalta Curte, Curtea Cons­ti­tu­țională și pe Monica Macovei, fără de care anticorupția nici n-ar fi început și care a fost exlusă din Guvernul Tă­ri­ceanu, deoarece era incoruptibilă. Da, au trecut de atunci opt ani, dar noi nu uităm că atunci eram abia trei sute de oameni care protestam împotriva acestei demiteri înaintea Teatrului Na­țional, acolo unde acum sunt 5.000. N-am uitat nici de acei intelectuali ca­re au oferit un sprijin moral puciștilor printr-un Apel adresat forurilor eur­o­p­ene, făcându-se că nu observă că în­cercarea de demitere a președintelui Bă­sescu (la vremea aceea, ultimul ob­sta­col major dinaintea acaparării jus­tiției) se realiza prin amenințări la adre­sa Curții Constituționale, dem­i­teri intempestive și acte legislative abu­zive în formă și în spirit. Cât de orb trebuie să fii pentru ca să susții în 2012 un regim instalat pe impostură, fraudă și abuz, care urmărea să-i sca­pe de pedeapsă pe penalii politici, re­gim care a acceptat regulile statului de drept doar forțat de Uniunea Eu­ro­peană și de Statele Unite? Și cât de ipocrit trebuie să fii pentru ca acum, în 2015, să te arăți mereu pe la tele­vi­ziuni, citând apăsat deviza pieței: „co­rupția ucide“? De ce, dragi tele­vi­ziuni, n-o chemați pe „procuroarea sta­linistă“, pentru ca ea, și nu alt­ci­neva, să explice conexiunea dintre corupție și neputințele guvernelor și ale societății românești?

Iar în final, să recunoaștem o doză bună de ipocrizie socială: auzim în zi­lele acestea din stradă atâtea voci cri­tice, bine intenționate și serioase; dar câți dintre tinerii care clamează de zor că vor o „altă clasă politică“ sunt ga­ta să se dedice organizării și aso­cie­rii civico-politice, cheltuindu-și din timpul dedicat slujbelor, familiei și con­cediilor? Câți vor măcar să stu­die­ze serios felul în care funcționează un stat democratic și să iasă din nai­vi­tățile pe care adesea le debitează? Mă tem că puțini. Mulți s-au indignat că președintele s-a întâlnit numai cu 20 de „reprezentanți ai societății civ­i­le“. Foarte bine: luați-vă revanșa, voi, cei nechemați ieri, și arătați-vă de ne­înlocuit mâine!

S-a spus cândva că ipocrizia este re­ve­rența pe care viciul o face virtuții. De acord. Și totuși: parcă prea multe re­ve­rențe din toate părțile vedem zilele acestea! Haideți, încheiați odată dan­sul!