Războiul clienți-bănci. Nu e doar vina băncilor

Incapacitatea de a rezista returnării creditului nu a fost provocată obligatoriu de bănci, ci de scăderea veniturilor populaţiei, de creşterea taxelor şi de pierderea locurilor de muncă.

În tranşeele instanţelor se duc bătălii as­pre între bănci şi clienţii înglodaţi în da­torii. Clienţii reproşează băncilor că, în lăcomia de a câştiga mai mult şi mai re­pede bani grei, au creditat scump şi au practicat co­misioane grase.

Dar oare doar băncile sunt de vină pentru că ne-au se­dus cu oferte de creditare aparent tentante? Să ob­ser­văm un lucru: majoritatea clienţilor care-şi caută drep­tatea în justiţie au luat credite în valută, nu în mo­neda naţională. Motivul? Leul era scump, împrumuturile în moneda locală fiind acordate, în anii euforiei, la dobânzi duble faţă de cele în valută. Era oare vreun moft sau vreo preferinţă a bancherilor? Nici vorbă. Leul era tarat de inflaţie, care afec­ta direct dobânzile la depozitele populaţiei şi firmelor. O mare parte din vină o poar­tă economia fragilă, care a rulat cu inflaţie mare ani la rând, ceea ce a interzis practic pentru vreo 16 ani creditarea. Aşa încât în momentul în care au apărut creditele în valută, mai ieftine, lumea s-a năpustit.

Cum băncile nu împrumută banii lor, ci pe cei ai deponenţilor, cum ne repeta re­gretatul bancher Bogdan Baltazar, do­bân­zile la credite trebuiau să le depăşească se­rios pe cele asociate economiilor noastre din bănci. Iată deci că băncile au ales să rişte în România banii deponenţilor din Aus­tria, Grecia, Ungaria sau Franţa. Acum, în calculul acestei mişcări masive de bani intervine şi riscul de ţară, care in­tră în cost. Ca atare, băncile-mamă re­co­man­dau un cost mai mare al creditării, pen­tru a tri­mi­te banii pe plaiurile mio­ritice.

Banca Naţională a României (BNR) mi­ro­sea riscul şi a limitat ca­pacitatea băncilor de a acor­da credite în va­lu­tă. A luat, cu forţa, 40% din valuta băncilor şi a ţi­nut-o în vis­tieria sa, prin cunoscuta rezervă minimă obligatorie. Desigur, BNR nu a plătit do­bândă mare, ci una aproa­pe pe­na­li­za­toare. 40% din valută stă­tea captivă la BNR, pro­du­cea costuri şi, evident, asta se reflecta în costul creditelor acordate. Une­le bănci au sfidat BNR şi au fixat aşa-nu­mitele comisioane pentru rezerva mi­nimă obligatorie. BNR s-a înfuriat la afla­rea veş­tii, a cerut anularea comisioanelor, pro­babil, considerându-le o sfidare. Au dis­­părut comisioanele respective, dar băn­cile în chestiune au făcut atunci exact cum pro­cedaseră rivalele: au camuflat chel­tu­iala în alte comisioane sau în marja de dobândă.

A fost deci BNR sursa creditelor scumpe? Nicidecum, nu şi-a dorit asta. Banca cen­trală stătea cu ochii pe o piaţă veselă, vi­oaie, pe care o considera, deja, primejdios de euforică şi încerca astfel să limiteze un eventual dezastru.

Apoi a venit criza financiară şi leul s-a de­zechilibrat în faţa euro, scumpind astfel toate creditele în moneda europeană. Lo­vitura de măciucă a venit însă de-abia atunci când francul elveţian şi-a dublat valoarea faţă de leul românesc.

Toţi clienţii au plătit şi ei aceste penalităţi. Creditele sunt în continuare scumpe în România şi vor rămâne, probabil, scumpe. Aici este problema războaielor cu băncile. Orice decizie se va lua în instanţe, ea tre­buie să ţină cont de regulile pieţelor fi­nanciare. Instanţele nu pot decide nici dispariţia dobânzii, nici neplata creditului. Sigur că băncile trebuie să-şi revizuiască atitudinea faţă de clienţi. Dar există un risc mare în această bătălie: ca unele de­cizii să propage efecte de bumerang, altele să deschidă adevărate cutii ale Pandorei. Băncile vor plăti şi vor afişa pierderi, dar cei mai păgubiţi vom fi tot noi, cei care avem credite în lei sau vrem să cum­pă­răm, cu credit, o locuinţă. Costurile aces­tor procese se vor reflecta în credite mai scumpe şi mult mai rare. Deja România este ţara cu cele mai puţine credite noi acordate din Europa.

Incapacitatea de a rezista returnării cre­ditului nu a fost provocată obligatoriu de bănci, ci de scăderea veniturilor po­pu­laţiei, de creşterea taxelor şi de pierderea locurilor de muncă. Faptul că mulţi clienţi au preferat creditarea în franci elveţieni a fost, uneori, o repoziţionare în faţa cre­ditului scump. Acum, când avem o do­bân­dă joasă la lei, susţinută de perspectiva unei inflaţii mici, creditul în moneda na­ţională poate părea avantajos, tentează. Dar o eventuală criză, provocată de pro­bleme ale economiei noastre sau de con­tagiunea faţă de eventualele crize re­gio­nale, poate scumpi instantaneu creditele în lei. În piaţa financiară nimic nu este si­gur, totul este volatil, în mişcare. Nimeni nu-ţi poate promite că vreo monedă sau alta se va aprecia în următorul an, aşa încât să câştigi tu bani pariind pe aceasta.

Rezolvarea acestei situaţii trebuie să apară în raporturile dintre bănci şi clienţi. Băn­cile trebuie să reducă povara creditelor scumpe, iar clienţii trebuie să se aşeze la masa negocierilor. Orice exces poate im­pli­ca bani publici în joc, aşa cum s-a în­tâm­plat în Ungaria, unde, e drept, au plătit băn­cile, dar a scos masiv bani din buzunar şi guvernul. Ne permitem noi în an elec­toral alte cheltuileli? Şi, mai ales, este corect ca toţi contribuabilii să fie pe­na­li­zaţi pentru ca unii să-şi reducă povara datoriilor asumate? Să nu uităm că în Ungaria, unde a fost impus un curs fix, cei mai câştigaţi au fost clienţii cu bani mulţi, deoarece ei erau şi cei mai afectaţi. Clienţilor săraci sau şomerilor cu credite nu le-a folosit prea mult reducerea po­ve­rii, era oricum prea mare.

Nu putem deci spune că doar băncile sunt vinovate pentru dificultăţile noastre fi­nan­ciare. Nimeni nu a impus, nici azi, reguli clare în piaţa imobiliară, una dintre sur­sele actualelor incapacităţi de plată.