Bucurestiul Cultural, nr. 5/2009 (II)

Fara Autor | 16.06.2009

Pe aceeași temă

BIANCA BURŢA-CERNAT

Un roman cu un singur personaj

La sugestia lui E. Lovinescu, Ioana Postelnicu îşi rescrie  în cursul anului 1938  romanul din care citise la cenaclu mai multe pagini şi, la sfârşit, i-l încredinţează criticului spre stilizare. În aşteptarea debutului editorial al protejatei sale, Lovinescu intervine pentru publicarea unor fragmente de roman în Revista Fundaţiilor Regale şi în Azi. Ieşirea la rampă a acestei noi scriitoare, văzute de critic ca o creaţie a sa, este atent pregătită; odată încheiat romanul, Lovinescu începe să poarte tratative cu diferiţi editori şi, după ce reuşeşte să plaseze manuscrisul la Editura Librăriei Socec, se implică foarte însufleţit în promovarea efectivă a Bogdanei, redactând note de semnal (nesemnate!) pe care le trimite mai multor cotidiane (Seara, Capitala, Timpul, Semnalul)  „Un roman care va lansa o nouă autoare“; „Săptămâna cărţii vine cu revelaţia unui nou talent“  şi împărţind exemplare din roman. Articolul sintetic despre literatura feminină apărut în R.F.R. e scris, citim într-o însemnare din jurnalul criticului, „tot pentru Popea“. Lovinescu îşi asaltează cunoscuţii din lumea literară cu recomandarea de a citi Bogdana: „Sfârşesc art. Lit. Feminină p. R.F.R. Merg la Camil Petrescu şi îi las art. şi exemplar Bogdana cu o dedicaţie falsificată! Timpuri! (...) Conv. telef. cu Vladimir Streinu totdeauna sentimental  despre Popea“... Ceea ce nu-l împiedică totuşi să noteze, la câteva luni după lansarea (cu destulă pompă a) romanului: „Popea scrie atât de mediocru, încât toată poezia ce o acumulasem a dispărut. De ce e atât de banală?“.
Bogdana este un roman inegal, aşternut pe hârtie cu febrilitate, cu o plăcere a scriiturii din care ies deopotrivă pagini de certă acuitate analitică şi pagini de un lirism excesiv. Într-o convorbire cu Otilia Ţeposu, scriitoarea nonagenară, surprinzător de dezinhibată, afirmă că scrisul îi oferă „o bucurie aproape sexuală, atât este de intensă“; şi adaugă: „Eu scriu uşor, vorbele, metaforele ţâşnesc ca dintr-un izvor“. Dintre prozatoarele noastre interbelice cu (relativ) relief Ioana Postelnicu se apropie cel mai mult de ceea ce teoreticienii/teoreticienele „scriiturii feminine“ înţeleg prin „a scrie cu propriul trup“; proza ei de început (aceea publicată înainte de 1948) pare a ţâşni dintr-un preaplin al trupului avid de senzaţii  trăite intens, cu riscul punerii între paranteze a raţiunii , se hrăneşte din analiza experienţelor corpului, mai precis ale corpului feminin, cu pulsaţiile sale distincte şi cu relaţia tensionată pe care o întreţine cu masculinul. În cazul de faţă stările de conştiinţă îşi au rădăcina în fiziologic, iar luciditatea este mai mult o prelungire a senzaţiei, o retrăire a acesteia prin rememorare, decât atributul unei minţi capabile de detaşare şi de problematizare. Tema corporalităţii feminine ostentative, neeufemizate e de identificat şi la Hortensia Papadat-Bengescu, model declarat al Ioanei Postelnicu, doar că la creatoarea Hallipilor analiza senzaţiei e însoţită de o mult mai pregnantă reflexivitate şi subordonată unei viziuni complexe asupra umanului. În vreme ce, la autoarea Bogdanei, corpul  hipertrofiat  ocupă tot spaţiul narativ, blocând accesul la o perspectivă mai largă asupra lumii.
Bogdana este, s-ar putea zice, un roman cu un singur personaj: o femeie care se complace într-o deconcertantă inactivitate, simţindu-şi vidul, dar nereuşind să-l umple cu altceva în afară de amintiri, de fantasme, de aspiraţii nelămurite. Restul personajelor sunt siluete abia schiţate, prezenţe episodice, proiecţii fantomatice ale unei minţi îmbolnăvite de singurătate. De aici vine impresia de straneitate a atmosferei: din conturarea unui cadru pe care îl însufleţeşte (întrucâtva) numai această eroină abulică, Bogdana. Majoritatea secvenţelor narative o surprind pe Bogdana claustrată într-un apartament unde domneşte o linişte de moarte, privind de la fereastra camerei sale minimele variaţii ale peisajului, măruntele întâmplări ale străzii sau, alteori, hoinărind (tot singură) pe străzi. În doar câteva secvenţe eroina e văzută printre oameni, alături de ei, dar întotdeauna extrem de stingheră: scene de familie (niciodată armonioase), un bal la o şcoală de fete şi o serată unde Bogdana dansează (ambele terminate penibil), câteva scene conjugale (fie banale, fie violente) şi, în sfârşit, o aventură amoroasă ciudată, sfârşită dezamăgitor. Ceea ce „se întâmplă“ efectiv în spaţiul romanului se poate rezuma într-o frază sau două: formând la întâmplare un număr de telefon, Bogdana găseşte un bărbat necunoscut, la fel de singur ca şi ea; ia naştere o idilă „telefonică“, alimentată de imaginaţia naivă a eroinei, dar când, după câteva săptămâni de iluzii, cei doi se întâlnesc în sfârşit faţă în faţă, tot mirajul se spulberă. Romanul începe cu o scenă în care Bogdana aşteaptă „înfrigurată“ să primească un telefon de la iubitul „enigmatic“ şi se încheie cu întoarcerea femeii acasă, tot într-o stare de febrilitate, după cel dintâi şi totodată cel din urmă rendez-vous cu necunoscutul Val. Intervalul dintre aceste momente e umplut cu secvenţe analeptice prin care se reconstituie, pe un fir cronologic cuminte, trecutul eroinei: copilăria ei traumatică, adolescenţa nevrotică, „istoria“ mariajului  acceptat din plictiseală şi dintr-o acută lipsă a voinţei  cu un bărbat pe care nu-l iubeşte.
Bogdana ilustrează o tipologie a femeii-umbră, care îşi acceptă cu durere, dar fără revoltă condiţia. O educaţie coercitivă şi discriminatorie a obligat-o să rămână şi la maturitate „mică, firavă, strecurându-se printre fiinţe, aşa ca aerul, fără s-o simţi. Plantă ce răsare şi se menţine într-o scorbură întunecoasă, hrănindu-se din te miri ce raze de soare strecurate zgârcit până la putregaiul în care erau înfipte rădăcinile“. În copilărie, creşte nebăgată în seamă, cu desăvârşire neglijată de o mamă care, ghidându-se după un implacabil instinct feminin, se îndoieşte că Bogdana ar putea deveni vreodată un exemplar feminin reuşit şi îşi revarsă toată grija maternă asupra fiicei mai mari, Elena, fetiţa întotdeauna „gătită ca o prinţesă mică“. Bogdana, fetiţa „uscăţivă“, cu „părul roşcat (...) veşnic lăţos“, hipersensibilă şi retractilă, pare din start descalificată într-o eventuală „cursă“ a feminităţii înfloritoare, sigure de sine. Ea e privită, de aceea, ca un accident, ca un defect stânjenitor înscris pe „blazonul“ familiei. Asupra sa apasă stigmatul de a nu fi frumoasă. În adolescenţă suferă înfrângerea de a nu putea atrage atenţia nimănui  „Parcă ar fi fost fum“. Când îndrăzneşte în sfârşit să pretindă ceva, o rochie nouă, pentru primul ei bal, stârneşte nedumerire: „Bogdana nu ceruse niciodată nimic până atunci. Mâncarea, îmbrăcămintea, cărţile, toate le primea indiferentă. Nu arăta vreo bucurie“. Rochia multdorită nu se potriveşte însă cu trupul său neîmplinit, aşa că Bogdana suferă o nouă înfrângere: repliată autist în sine, ea e singura care se priveşte cu admiraţie.
Adolescentă, Bogdana e la antipodul triumfătoarei Diana din romanul Cellei Serghi. Păcatul ei „capital“, urâţenia, e mai greu de ascuns decât acela al Dianei Slavu, provenienţa socială obscură. Faţă de anatema societăţii  exprimată prin ignorare, în cazul Bogdanei, ori prin repudiere, în cazul Dianei , cele două eroine reacţionează diferit: prima se retrage într-o singurătate nevrozantă, cea de-a doua alege să înfrunte dispreţul celor mai bine plasaţi decât ea. De aici şi două formule epice diferite: în Bogdana, o viziune mioapă şi o focalizare (de foarte aproape) asupra personajului feminin claustrat într-un spaţiu limitat; în Pânza de păianjen, o epică dinamică şi o mare deschidere, a eroinei şi a vocii naratoriale deopotrivă, faţă de lumea din jur. De aici, totodată, şi o diferenţă de impact între cele două romane, în favoarea Cellei Serghi.
Pierzând la capitolul anvergură, Bogdana câştigă totuşi în intensitate, în profunzime analitică. Din hipertrofierea detaliilor senzitive şi perceptive ia naştere proza stranie a corporalităţii – o corporalitate exhibată, obsesivă, suficientă sieşi. Mai întâi, în paginile despre copilărie şi adolescenţă, corpul eroinei e văzut ca semiabsenţă, ca accident, ca semn al neîmplinirii; în el natura feminităţii nu şi-a actualizat pe deplin potenţialităţile. Cu atât mai şocantă e ecloziunea sa ulterioară, târzie, neprevestită de nimic. S-ar zice că unicul ideal al adolescentei Bogdana e acela de a ieşi din indeterminare, de a dobândi un corp vizibil, nu unul „de fum“, prin care privirile celorlalţi trec nepăsătoare, un corp cu carnalitate armonioasă, capabil să dorească şi să deştepte dorinţe. La maturitate, corpul chinuit, odinioară minimalizat, al Bogdanei îşi ia în fine revanşa: fata descărnată, cu piele pergamentoasă dobândeşte – ca pe un dar otrăvit însă – îndelung visatul corp de femeie. Centrată exclusiv pe o puternică senzualitate, eroina nu a ieşit încă din umbră. Ea este doar corp, se bucură doar de o obscură viaţă organică, tânjind după un „altceva“ nedefinit. Trăieşte într-o continuă somnolenţă (stare pe care vocea naratorială o denumeşte ca „o ameţeală dulce şi un nesfârşit dor de somn“) şi pasivitatea ei imperturbabilă o reduce, în ochii singurului om pe care îl vede zilnic, soţul, la statutul de obiect.
Roman al interiorului domestic şi al interiorităţii feminine, Bogdana nu este totuşi şi un roman al intimităţii calde, protectoare. Perspectiva unui spaţiu casnic idilic, unde corpul şi sufletul deopotrivă se destind, se revitalizează după confruntarea cu zgomotul lumii largi, este, de fapt, până târziu în literatură, caracteristică pentru o percepţie masculină. Văzut din unghi feminin, din postura „vestalei“ destinate să întreţină focul căminului, acelaşi spaţiu domestic apare nu de puţine ori ca opresiv, creator de nevroză. Căci, pentru personajul feminin şi pentru autoarea aflată în spatele acestui personaj, „acasă“ nu înseamnă refugiu temporar, ci fixare definitivă, nu e un mediu unde individualitatea (femeii) se dezvoltă în voie, ci unul al depersonalizării, al renunţării la sine în favoarea celuilalt/celorlalţi.
În paginile în care, sondând inconştientul tenebros al eroinei, autoarea reuşeşte să transcrie panica în faţa obiectelor străine, reci, ostile, simpla prezenţă a obiectelor – a mobilei, a tablourilor, a fleacurilor decorative – produce angoasă, declanşând viziuni de coşmar, nu străine de maniera lui M. Blecher. Ca şi în Întâmplări în irealitatea imediată sau în Vizuina luminată, alterarea percepţiei lucide, distorsiunea liniilor realităţii, plonjonul într-un vis rău, trăit cu ochii deschişi sunt efecte ale unei claustrări prelungite şi ale permanentizării unei stări maladive. Şi la Blecher, şi în Bogdana criza declanşatoare de halucinaţii are la origine un sentiment al vidului – determinat de confruntarea cu limitele trupului bolnav, în primul caz, şi de psihicul borderline, în al doilea caz. Pentru Bogdana obiectele/imaginile cele mai familiare capătă adesea dimensiuni/semnificaţii ameninţătoare. O pasăre desenată pe capacul unei bomboniere se transformă într-o „umbră neagră şi mare, ca o pasăre răpitoare, cu aripile desfăcute şi întinse peste jumătate din perete“; umbre fantomatice dobândesc şi alte obiecte inofensive: sfeşnicele şi vazele de pe bufet, un termometru de perete, hainele din şifonier. O nelinişteşte mai cu seamă un tablou cu o bufniţă „cobitoare“, „cu ochii îndreptaţi mereu asupra ei“ – imagine pe care o asociază inconştient cu existenţa soţului detestat. Ceea ce trebuie remarcat este că autoarea are priză directă la acest spaţiu abisal tortuos, că reuşeşte să capteze firesc, fără exces de explicaţii, de raţionamente, imaginile inconştientului. Principala izbândă a Ioanei Postelnicu în Bogdana este tocmai această acuitate în analiza abisului.

BERNARD COMMENT

Arhivarul

N. în 1960, la Porrentruy, fiul pictorului Jean-Franµois Comment • a studiat la Universitatea din Geneva; stabilit la Florenţa în 1985; lector la Universitatea din Pisa; în 1990, se stabileşte la Paris; absolvă École des Hautes Études en Sciences Sociales (1992) • a publicat volumele: L’ombre de mémoire,1990, Le XIXe siècle des panoramas, 1993, Même les oiseaux, 1998, Le colloque des bustes, 2000, Un poisson hors de l’eau, 2004; autor de scenarii împreună cu Alain Tanner (Fourbi, Requiem, Jonas et Lila à demain şi Paul s’en va) şi corealizator, împreună cu Bertrand Theubet, al unui documentar/film de ficţiune (Le pied dans la fourmilière); autor dramatic (povestirea L’ongle noir a fost iniţial piesă de teatru), a lucrat pentru radio (secţiile ficţiune şi documentar) • scrie cronici la Tribune de Genève (1993 şi 1997); colaborator la emisiunea Presque rien sur presque tout de Patrick Ferla, la Radio Suisse Romande (până în 1997); editor la editura Denoël (1998– 2001); director, secţia ficţiune la France Culture (1999–2004); coordonator al colecţiei Fiction & Cie, editura Seuil (din 2004); publică în Nouvelle Revue Franµaise, Art Press, Inrockuptibles etc. • preşedintele comisiei „Roman“ a Centre National du Livre (din 2005)

I

De câte ori nu am repetat că era mai bine să priveşti lucrurile cu detaşare şi să răspunzi curiozităţii statului printr-o indiferenţă suverană? În orice caz, este de ajuns să priveşti modul în care Administraţia cenzurează dosarele, maschează sursele şi numele, pentru a înţelege cât de iluzoriu este gândul de a afla totul şi de a stabili întreg adevărul despre maşinaţiunile din umbră. ş…ţ
Cu atât mai mult, dacă stai bine şi te gândeşti, simplul fapt de a redacta o cerere şi de a dori să îţi vezi dosarul, dosarul acela afurisit care ajunge să umple toate coloanele tuturor ziarelor, fiecare descoperind în el câte ceva şi indignându-se cum de a fost posibil aşa ceva în ţara noastră atât de curată, afişând atâta transparenţă, cea mai veche democraţie din lume, cum ni se repetă zilnic, garanţia drepturilor omului şi dreptul la iniţiativă şi dreptul la referendum, toată abureala din manualele şcolare, ei bine, simplul fapt de a cere organelor centrale ceea ce fusese consemnat, interpretat, presupus în legătură cu propria-ţi persoană măruntă înseamnă să fii îndosariat la rândul tău şi, prin urmare, inclus în aceeaşi logică din care fusese dedusă supravegherea generală, pardon, „apărarea generală“. Înseamnă să intri în jocul tracasant al Administraţiei şi să confirmi temeiul presupunerilor făcute de ea. Pe scurt, înseamnă, pe de-o parte, să te laşi dus de nas că Administraţia ar putea fi vreodată transparentă şi, pe de altă parte, să justifici lipsa ei de transparenţă faţă de ameninţarea indivizilor care se considerau ei înşişi duşmanii ei. ş…ţ
La început m-au ascultat. La urma urmei, în anii glorioşi, avusesem uneori dreptate, cu argumentele mele alambicate, în urma cărora dobândisem o oarecare legitimitate, dacă nu chiar prestigiu. Pe urmă au zâmbit: hotărât lucru, despicam firul în patru. Apoi s-au impacientat. Şi în cele din urmă m-au ignorat. Era un prilej mult prea bun pentru a arăta că regele este gol, pentru a denunţa tirania statului, toţi fasciştii ăia care trag sforile – tot atâtea formule scoase la suprafaţă prin excitaţia actualităţii. Toţi au dat năvală, voiau să ştie, să dezvăluie, să aducă la lumină amploarea şi gravitatea acestui scandal. Fiindcă aveau acum mijloacele juridice.
*
Primele documente au început să le parvină celor care au depus cerere printre primii după două-trei luni, Ministerul Administraţiei Publice efectuase trierea documentelor în care informaţii considerate confidenţiale sau dăunătoare unor terţi fuseseră acoperite de linii negre şi opace, fapt care a stârnit o indignare zgomotoasă.
De cine îşi bătea joc statul? Nimeni nu ar cădea într-o asemenea capcană! Însă orgoliul, vanitatea şi-au regăsit rapid echilibrul. Trebuia să îi vedeţi pe tovarăşi plimbându-se cu teancurile de dosare în braţe, ridicaţi pe neaşteptate la rangul de foşti luptători, de eroi ai subversiunii sau ai rezistenţei, puţin mai lipsea şi erau decoraţi, deşi dosarele meritau mai mult, erau mai vizibile, mai spectaculoase. Câte pagini are dosarul tău? Zău? Şi al tău? Douăzeci şi cinci! Sau: al altuia are kilograme...
Da, trei kilograme şi praf, nici mai mult nici mai puţin, devine o chestiune de kilograme, glorie măruntă şi colesterol, nu puteam să rămân nepăsător, privindu-i cum se împăunează cu şi îşi înfrumuseţează tinereţea, lăsând să se înţeleagă că pericolele şi riscurile sporeau de la o zi la alta, iar eu nimic, încremenit în refuzul meu încăpăţânat de a întreprinde cel mai neînsemnat demers, redus la tăcere. Tot trecutul meu să fie uitat, ascuns de efectul prea vizibil al dosarelor lor, exhibate cu atâta mândrie de parcă ar fi primit Crucea de Război.

*
Până şi Corinne a sfârşit prin a se implica. La început mă susţinuse, mi se recunoştea prin asta integritatea, rigoarea analizei, totdeauna fusesem un lider, condusesem mai multe mişcări, nu eram unul dintre puştanii cu caş la gură, gata să se lase epataţi de manevrele grosolane ale Administraţiei, Marea Fiară Centrală, însă, încetul cu încetul, a cuprins-o o stinghereală, era jenată că nu aveam nimic concret, nimic palpabil să pun pe tapet. Bineînţeles că aş fi putut să scotocesc prin arhivele mele, toate acele broşuri pe care le inspirasem, le redactasem şi rapoartele organizaţiei, şi discursurile inflamante din timpul manifestaţiilor şi al mitingurilor, însă din cele mai spectaculoase, din tot ceea ce ar fi avut a face cu două sau trei mai semnificative, nu păstrasem, evident, nici o dovadă care să poată fi folosită astăzi, dar care ieri ar fi stârnit mirare şi ar fi dus la condamnare. Corinne a început prin a-şi exprima îndoielile, apoi frustrarea făţişă. Ah, dacă m-aş hotărî odată să cer nenorocitul acela de dosar care trebuie că va cântări multe kilograme, cel puţin prin comparaţie cu dosarele altora şi proporţional cu situaţiile noastre în serviciile respective.

*
Şase săptămâni şi nici un răspuns, în vreme ce anumite persoane care au depus cererea încă de la început au primit dosarul chiar în zilele următoare, o eficacitate obişnuită deja. ş…ţ

*
De-a lungul anilor şi al seriei de promovări de care a beneficiat fiecare, viaţa grupului s-a risipit, unii trăind de acum înainte în străinătate, la Berlin, Paris, Londra, New York, Roma sau în alte oraşe din ţară. Angajamentele scăzuseră în intensitate, diluate de realismul sau de oportunismul anilor ’80 şi, deodată, indirect, dacă se poate spune aşa, izbucnise scandalul, consecinţa unei alte afaceri senzaţionale care zguduise ţara. Aflasem atunci că statul, prin intermediul departamentelor de justiţie şi cel militar, dezvoltase un sistem de supraveghere şi de informare care viza nu doar mediile extremiste, ai căror protagonişti ori iniţiatori se presupunea că suntem, ci şi anumite partide recunoscute ca fiind de stânga şi având locuri în parlament, abonaţii la publicaţiile comuniste, organizaţiile antinucleare sau pacifiste, membri ai Amnisty International, militanţi ai nu mai ştiu cărei minorităţi lingvistice care îşi revendica independenţa şi chiar, în anumite cantoane, femeile care făcuseră avort. Marele delir federal. ş…ţ

*
Corinne mi-a adus scrisoarea care sosise la începutul după-amiezii într-un plic recomandat. ş…ţ Mi-a vârât sub ochi plicul gri, din hârtie reciclată, cu antetul Ministerului Administraţiei Publice, abia respirând, fără să fie o clipă alertată de subţirimea plicului, care, la urma urmei, nu m-a alertat nici pe mine: probabil că vor trimite restul dosarului separat, într-un pachet, tot ceea ce trebuie, că au adunat despre mine vreme de cincisprezece ani, bănuieli, informaţii, zvonuri, ipoteze, contacte dovedite, piste şi piste false, relaţii dubioase, declaraţii povestite sau deformate, scrieri catalogate, cam cinci kilograme, cel puţin. Aş fi vrut să fiu singur când voi deschide scrisoarea, dar o vedeam cum devine tot mai tensionată, gata să explodeze din cauza unei bucurii triumfale. Urma să aflăm cine luptase cu adevărat, cine contase cu adevărat, cine era inamicul public, ceea ce făcuse avea să apară în variantă administrativă şi să zdrobească totul ş…ţ.
Şi textul scris pe hârtie reciclată cuprindea trei rânduri. Administraţia era onorată să mă înştiinţeze că în fişierul central nu exista nici o informaţie referitoare la mine şi mă asigura de aleasa ei consideraţie.

III

Responsabilul care se ocupa se dosare nu voia să mă primească, credeţi-mă, Domnule, nu este rea-voinţă, dar dacă ar trebui să primim în audienţă pe toţi dezamăgiţii sau bănuitorii nu am mai ajunge vreodată să mai lucrăm. Dar a fost nevoit să îşi recunoască înfrângerea în faţa tenacităţii mele. Energia fostului militant ieşea la iveală, îmi veneau imediat cuvintele potrivite, eficace, tonul indicat, modul acesta de a-l constrânge pe interlocutor înainte de a-i încredinţa lui însuşi sarcina de a conchide asupra a ceea ce a fost dezbătut, o tehnică infailibilă prin care este asigurată supremaţia unui discurs.
La drept vorbind, m-a primit un asistent, tonul îi era ezitant şi în acelaşi timp sarcastic, am mai văzut dintr-ăştia, făcuţi în toate felurile de cei care fuseseră într-adevăr victimele supravegherii, dar să vină unul care să se plângă că nu are dosar se întâmpla mai rar şi avea, s-o spunem pe-a dreaptă, ceva suspect. Degeaba îi explicam că mi se părea improbabil să nu se fi consemnat nimic despre mine, în vreme ce alţii, mult mai puţin activi şi subversivi decât mine sau care au avut în mod clar un rol mai mic şi vădit de executanţi, erau firitisiţi cu un dosar gros, nu s-a clintit. Trebuia să mă limitez la fapte şi la consultarea metodică a fişierelor manuscrise, ca şi pe cea a bazelor de date electronice, în care nu apăreau nici numele meu, nici pseudonimul „Voline“, pe care îl folosisem pe atunci şi pe care am sfârşit prin a i-l spune fără să îmi fac prea multe speranţe, deoarece nu-l cunoşteau decât vreo doi-trei dintre cei care făceau parte din organizaţie, iar din aceştia nu mai rămăsese decât Jean, incapabil să trădeze un secret. Ipoteza că dosarul fusese greşit clasat, rătăcit la o altă literă a alfabetului nu i se părea posibilă, am căutat de două ori foarte atent, puteam să îl cred, o asemenea greşeală nu avea cum să scape vigilenţei lor.
Bărbatul tânăr, de vreo treizeci de ani, poate mai puţin, mirosind a transpiraţie stătută prin cămaşa lui de poliester, a binevoit în cele din urmă să-mi permită să consult personal fişierul corespunzător numelui meu, printre degete îmi treceau dosarele, toată prada fericită a statului poliţienesc, dar, spre disperarea mea, nu era nimic, nimic despre mine. Apoi m-a luat pe după umeri, pe jumătate ca să mă consoleze, pe jumătate ca să mă invite să plec, îndreptându-se către uşa încăperii întunecoase; parchetul scârţâia sub tălpile de cauciuc ale pantofilor mei solizi. Într-un final mi-a sugerat că sistemul, deşi foarte sofisticat, în mod obligatoriu, dădea uneori erori ş…ţ Îmi înţelegea neîncrederea, însă păream dezamăgit şi îi venea greu să creadă asta. ş…ţ

*
Existenţa unei „liste V“, incluzând aproape trei mii de nume de „potenţiali trădători şi sabotori“, mi-a dat speranţe. Şi mi-a confirmat neîncrederea iniţială. Pretind că deschid larg porţile fişierului lor central, scrieţi-ne şi vă vom spune totul, veţi afla toate informaţiile care vă interesează, cu precauţiile uzajului, dar, până la urmă, de îndată ce atingi ramificaţia dispozitivului, adică dosarele întocmite grupurilor sau indivizilor cu adevărat activi şi prin urmare bănuiţi ca fiind periculoşi pentru securitatea Statului şi pentru faimoasa „apărare spirituală“, de îndată ce intri în primul cerc al duşmanilor, unde sunt sigur că mă clasaseră, secretul rămâne absolut. Nu, Domnule, nimic despre dumneavoastră. Să i-o spui lui mutu! Pentru cei de pe „lista V“, prevăzuseră să ne pună sub o supraveghere strictă şi chiar să ne închidă, în caz că va izbucni un război sau o criză. Cu un trecut flamboaiant ca al meu, altceva decât militanţii jalnici de pe lista pe care o făcuseră valabilă de un an, este cu neputinţă să nu mă aflu pe „lista V“ şi printre primele locuri.

*
Cu trecerea anilor, alţii asemenea mie au avut aceleaşi dubii faţă de răspunsurile negative la cererea de a-şi consulta dosarul, aşa încât numărul cererilor şi al plângerilor a ajuns astăzi la peste două mii, se impunea aşadar un mediator numit de autorităţi. Şi, după intervenţia sa – nici cea mai neînsemnată şi uneori de durată –, dosarele au fost într-adevăr regăsite. Explicaţia a fost suprasolicitarea în muncă şi numărul mic de personal care se ocupa de această sarcina enormă, anume de a răspunde unui val de mai bine de trei sute de mii de cereri. De altfel, asistentul arhivarului-şef mi-a spus, cu un aer condescendent, că abia cincisprezece mii de solicitanţi, a rostit acest cuvânt cu o strâmbătură care îi masca greu dispreţul, daţi-vă seama, un fleac de cincisprezece la sută dintre ei erau cu adevărat fişaţi, în vreme ce două sute cinzeci de mii de indivizi se consideraseră supravegheaţi, denunţaţi, fără nici un temei. Asta, în opinia sa, spunea foarte multe despre spiritul pernicios care domneşte în zilele noastre în cadrul unui segment larg al populaţiei. Toată lumea este gata să dea cu mucii în fasole, să împroaşte cu noroi ca să aibă parte de o glorie neînsemnată şi, apoi, ar vrea să pozeze în victimă. Mucosului ăstuia i-aş fi povestit cu plăcere despre „lista V“, dacă aş fi ştiut pe atunci de existenţa ei şi despre dosarele regăsite „din întâmplare“, după ancheta mediatorului. El, cel puţin, va putea să mă înţeleagă, vă debloca lucrurile.

IV

Când l-am întrebat, pe un ton poate prea ambiguu, nu suficient de hotărât, dacă nu ar fi posibilă fabricarea unui dosar a posteriori, un dosar amplu, detaliat, în baza unei mărturisiri pe care aş face-o, la nevoie, sub jurământ, fiindcă aveam de dezvăluit secrete şi lămuriri care ar aduce o lumină nouă şi interesantă asupra anilor acelora, o mină de aur pentru generaţiile care vor urma, mediatorul m-a privi mai întâi cu un aer prostesc, apoi sever şi mi-a atras atenţia că, din punct de vedere strict juridic, aş fi pasibil de tentativă de corupţie a unui înalt funcţionar. De aceea prefera să spună că nu a auzit nimic, pe urmă şi-a recăpătat zâmbetul politicos de om obişnuit să se confrunte cu decepţiile altora.ş…ţ Cât priveşte actele mai mult sau mai puţin grave pe care i le mărturisisem, faptul că fuseseră ignorate de serviciile secrete şi de oricare alt observator, trebuia văzută partea bună, ca o verificare a abilităţii de care dădusem dovadă şi de eficacitatea noastră, fiindcă, dragă Domnule, şi fără să doresc să vă rănesc, veţi fi de acord cu mine că alegerea clandestinităţii nu are drept scop imediat menţionarea în rapoartele poliţiei. În timp ce mă conducea spre lift, mi-a amintit că nu putea exclude pierderea unui dosar, totul este posibil pe lumea asta, chiar şi din partea funcţionarilor zeloşi şi disciplinaţi, însă îi era cu neputinţă să ducă mai departe cercetările şi, cinstit vorbind, în urma experienţei acumulate în aceste luni, nu prea credea într-o asemenea ipoteză. ş…ţ
VIII

Să redactezi o scrisoare cu antetul Administraţiei e o chestie hazoasă şi va face valuri, cu siguranţă. Vor fi jenaţi de a avea de a face cu un asemenea document prin care se dovedeşte că atacul vine chiar din interiorul propriului lor serviciu de informaţii. De ceea, vor putea vorbi, în legătură cu lovitura, despre un „duşman din interior“. Va fi reactivată „lista V“, cea a bandiţilor. A sosit ceasul reglării conturilor. ş…ţ
Punctele nevralgice ale ţării şi ale economiei sale, ale transportului, ale valorilor patrimoniului său nu mai reprezintă pentru mine nici un secret. Aş şti cum să le distrug sau să le stric. Şi, de fiecare dată, le voi livra o descriere amănunţită a operaţiunilor, ca să nu aibă proasta inspiraţie de a atribui paternitatea şi responsabilitatea, adică proprietatea, altuia, aşa cum li s-a întâmplat de multe ori. De data asta nu este permisă nici o eroare. Vor afla cine este artificierul. Cu dovezi. Încă nu mi-am ales prima ţintă. Trebuie să las hazardul să hotărască.
Va urma întocmirea dosarului.

Traducere de Simona Brânzaru

 

Alain Paruit
La 9 iunie 2009 a murit, la Paris, cel mai mare traducător de literatură română în limba franceză, după o viaţă dăruită acestei profesiuni. Ascultătorii români ai postului Europa Liberă îi cunosc vocea inconfundabilă, iar în mediul editorial francez numele lui era o garanţie şi pentru autorul tradus. Alain Paruit a fost un om deosebit şi fermecător, de o rară rectitudine morală. În 2006 a primit Premiul Festivalului de la Neptun.
Transcriem un fragment din interviul pe care i l-am luat acum câţiva ani. (G.A.)

Traducerea, adică esenţialul pentru mine...

La Paris am lucrat într-o librărie, după ce am căutat 6 luni de muncă fără să găsesc nimic. Am înţeles repede că nu trebuie să spun că am o licenţă, că trebuia să spun că am numai bacalaureat ca să pot găsi de lucru. Am lucrat un an la librărie şi apoi Gallimard a vrut să publice cartea lui Paul Goma Ostinato şi căuta un traducător. Gallimard avea un traducător de română, profesorul Alain Guillermou, dar acesta n-a putut sau n-a vrut să traducă această carte. Unii spun că, în poziţia lui de titular al catedrei de română la Sorbona, îl deranja să traducă o carte a unui disident. Nu ştiu dacă ăsta e motivul, dar, în orice caz, Gallimard căuta un traducător. Eu în România citisem tot ce publicase Ţepeneag şi, într-o zi, cine mă sună la Paris? Ţepe. Cineva îi dăduse numele şi adresa mea spunând că pot să-i traduc nuvelele. Şi atunci, a venit la mine şi i-am spus că da, o să traduc, dar că o să meargă încet, căci lucram la librărie, şi că o să mai vorbim...
Deci, primul autor pe care ai început să-l traduci a fost Ţepeneag.
Ţepeneag, căruia îi traduceam nuvelele, pentru că avea nevoie ca să încerce o publicare, a zis: „Opreşte imediat traducerea nuvelelor mele, ca să traduci Ostinato, e foarte important, trebuie tradus Paul Goma“... Deci am întrerupt complet traducerea nuvelelor. M-am apucat de Ostinato, dându-mi însă cu mare uşurare demisia de la librărie... şi am tradus cartea lui Paul Goma, care a avut o presă formidabilă. Din momentul ăla trebuia să încerc să-mi câştig existenţa cu traduceri, ceea ce era foarte-foarte greu.
Greu pentru că erau puţine cărţi româneşti care se traduceau?
Da. Erau foarte puţine.
Paris, februarie 2002

Lista cărţilor traduse de Alain Paruit a fost completată până la această dată, februarie 2002. Acum lipsesc câteva dintre ultimele traduse, eu am adaugat doar ce am ştiut, al doilea volum din Orbitor şi Dimineaţa pierdută. Ştiu că erau peste 80 de titluri, atunci.

Gabriela Adameşteanu

Paul Goma: La Cellule des libérables (Gallimard, 1971), Elles étaient quatre... (Gallimard, 1974), Le Tremblement des hommes (Le Seuil, 1979), Les Chiens de mort (Hachette, 1981), Chassé-croisé (Hachette, 1983), Bonifacia (Albin Michel, 1986), Le Calidor (Albin Michel, 1987), L’Art de la fugue (Julliard, 1990)
D. Tsepeneag: Exercices d’attente (Flammarion, 1972), Arpièges (Flammarion, 1973), Les Noces nécessaires (Flammarion, 1973), Le Mot Sablier (P.O.L., 1984), Hôtel Europa (P.O.L., 1996), Pont des Arts (P.O.L., 1998), Au pays du Maramures (P.O.L., 2001)
V. Tănase: Portrait d’homme à la faux dans un paysage marin (Flammarion, 1976)
M. Eliade: Uniformes de général (Gallimard, 1981), Le Temps d’un centenaire (Gallimard, 1981), Les Dix-neuf roses (Gallimard, 1982), Les Trois Grâces (en collaboration) (Gallimard, 1984), A l’ombre d’une fleur de lys (Gallimard, 1985), Briser le toit de la maison (Gallimard, 1986), Les Hooligans (L’Herne, 1987), Les Moissons du solstice (Gallimard, 1988), L’Inde (L’Herne, 1988), Fragmentarium (L’Herne, 1989), L’Alchimie asiatique (L’Hene, 1990), Fragments d’un journal III (Gallimard, 1991), Cosmologie et Alchimie babyloniennes (Gallimard, 1991), Contributions à la philosophie de la Renaissance (Gallimard, 1992), Journal des Indes (L’Herne, 1992), Océanographie (L’Herne, 1994), Commentaires sur la Légende de maître Manole (L’Herne, 1994), La Bibliothèque du maharadjah (Gallimard, 1996), La Lumière qui s’éteint (L’Herne, 1996), Isabel et les eaux du diable (L’Herne, 1999), L’ille d’Euthanasius (L’Herne, 2001), Une nouvelle philosophie de la lune (L’Herne, 2001)
B. Nedelcovici: Le Second Messager (Albin Michel, 1985), Crime de sable (Albin Michel, 1989), Le Matin d’un miracle (Actes Sud, 1992), Le Dompteur de loups (Actes Sud, 1994)
D. Novacovici: En Roumanie derrière les barreaux (J.L.B., 1985)
M. Maïlat: S’il est défendu de pleurer... (Robert Laffond, 1988)
A. Papilian: Le Fardeau (Albin Michel, 1989), Des mouches sous un verre (Albin Michel, 1990)
M. Dinescu: Mirage posthume (Albin Michel, 1989)
N. Manea: Le Thé de Proust (en collaboration) (Albin Michel, 1990), Le Bonheur obligatoire (en collaboration (Albin Michel, 1991)
O. Paler: Polémiques cordiales (Critérion, 1991)
M. Marin: Les Ateliers (E.S.T., 1991), L’Aile secrète (E.S.T., à paraître)
Cioran: Bréviaire des vaincus (Gallimard, 1993), Solitude et destin (Gallimard, à paraître), Lettres à des Roumains (Gallimard, à paraître), La Transfiguration de la Roumanie (L’Herne, à paraître)
A. Vona: Les Fenêtres murées (Actes Sud, 1995)
V. Ierunca: Pitesti (Michalon, 1996)
M. Cârneci: Psaume (en collaboration) (Autres Temps, 1997)
I. Omesco: Au-delà des rives (in: „le Fumet de la Chimère“) (L’Harmattan, 1997)
M. Sebastian: Depuis deux mille ans (Stock, 1998), Journal (1935—1944) (Stock, 1998), Jouons aux vacances, L’Accident (Mecure de France, 2002); Paysages de France (2007)
C. Baltag: L’Appel du nom (en collaboration) (L’Esprit des Péninsules, 1999);
M. Cărtărescu: Orbitor , vol 1,2 (Denoël, 1999, 2005)
Gabriela Adameşteanu – Matinée perdue, 2005
M. Nedelciu: La Danse du coq de bruyère (L’Esprit des Péninsules, 2000)
***: Quinze poètes roumains (en collaboration) (Belin, 1990)
***: Une anthologie de la poésie moldave (en collaboration) (L’Esprit des Péninsules, 1996)
• a tradus dramaturgie, poeme şi povestiri de: V. Andru, I. Băieşu, A. Blandiana, E. Brumaru, L. Ciocârlie, I. Constantin, B. Corlaciu, I. Crăciunescu, L. Dimov, F. Gabrea, B. Ghiu, I. Hobana, I. Mălăncioiu, A. Marinescu, V. Mazilescu, G. Melinescu, G. Naum, I. Petrescu. M. Petreu, A. Pleşu,
D.R. Popescu, S. Reichmann, M, Sorescu, D. Turcea
• în curs de apariţie, traduceri din: N. Iuga, V. Mazilescu, A. Mirodan, C. Noica
• a publicat o culegere de umor politic din ţările din Est: Les Barbelés du rire (Albatros, 1978)


IRINA HOREA

„Toţi participanţii sunt
la fel de importanţi pentru noi“

Ce ne mai puteţi spune despre Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură“ de la Neptun?
Deocamdată, sunt în plină desfăşurare pregătirile finale. Mapele pentru participanţi, listele de sosiri şi plecări, transportul intern, programele. Încă nu am isprăvit totul. Şi mai sunt doar câteva zile. Festivalul începe cu lecturi literare, la Complexul Ambasador din Neptun. Este o sală foarte primitoare acolo, care se deschide spre grădină. Păunii ne-au ţinut companie la ultimele două ediţii. Sper să îi întâmpine şi anul acesta pe cei peste patruzeci de poeţi şi prozatori care vor citi din creaţiile lor vineri şi sâmbătă. Colocviul începe sâmbătă dimineaţă, la Hotelul President din Mangalia. Şaptesprezece participanţi s-au înscris deja la cuvânt pentru cele două sesiuni, de sâmbătă şi duminică, majoritatea ne-au trimis textele comunicărilor. Iar noi le-am trimis mai departe translatoarelor, care vor face dificila muncă de translaţie simultană.
Faptul că am fost nevoiţi în aprilie să reducem formatul festivalului ne acordă puţin mai mult timp liber – ca să iau partea plină a paharului. Aşa că vom avea răgaz de o vizită la Constanţa, la Muzeul de Istorie şi la statuia lui Ovidiu, la Cazinou, la Mamaia. Vom avea apoi răgaz de un prânz la Vama Veche. Iar Primăria Mangalia ne oferă cu generozitate – la alegere – o croazieră pe mare sau o vizită la herghelie.
Ultima seară va fi dedicată ceremoniei de decernare a premiilor, care se va desfăşura la Complexul Ambasador.
Astfel se conturează programul.
Şi anul acesta, ca şi anii trecuţi, toţi participanţii sunt la fel de importanţi pentru noi, organizatorii. De aceea ne străduim să oferim tuturor un sejur cultural şi literar cât mai plăcut şi mai fructuos. Să acordăm fiecăruia o măsură egală de timp în cadrul sesiunilor de lecturi şi ale colocviului. Faptul că doar unii sunt laureaţi nu înseamnă că ceilalţi sunt mai puţin valoroşi. Ne bucurăm pentru fiecare invitat care ne acceptă invitaţia, regretăm fiecare neparticipare.
Cum credeţi că va evolua desfăşurarea temei Literatura şi politicul în cadrul festivalului?
Dacă aşteptăm răspunsuri definitive, ele nu se vor da. Este vădit din conţinutul comunicărilor şi chiar şi din reţinerea câtorva dintre cei invitaţi să participe la colocviu de a se înscrie la cuvânt, preferând să comenteze ulterior, pe baza materialelor prezentate. Cu siguranţă vor urma dezbateri despre rolul literaturii, obligaţiile scriitorului, prezenţa scriitorului în agora şi responsabilitatea faţă de cititor, despre tranziţia de la literatura realismului socialist la literatura profund angajată politic, despre diferenţa între literatura angajată şi literatura comandată, despre prezenţa politicului în literatură şi măsura în care literatura are datoria (cum consideră unii) să reflecte politicul, scriitorul între putere şi vulnerabilitate, asocierea şi/sau disocierea literaturii cu (de) politic, literatura comunistă şi postcomunistă, cât se poate respinge, cât se poate accepta. Apoi este această extraordinară schimbare care s-a petrecut în spaţiul cultural şi implicit literar după căderea comunismului. Ca să nu mai vorbim de noul fenomen al globalizării. Şi mai sunt şi aspecte pe care titlul colocviului le-a inspirat vorbitorilor.
Important consider a fi schimbul de experienţă – pornind şi de la diferenţa de perspectivă – între scriitori de generaţii diferite, din ţări marcate de istorii mai mult sau mai puţin recente atât de diferite sau, dimpotrivă, atât de asemănătoare, din zone europene frământate încă de conflicte.
Fie că vorbitorii tratează tema propusă dintr-o perspectivă istorică, fie că opiniile le sunt inspirate pregnant de actualitate, că exprimă încrederea în rolul scriitorului şi al literaturii şi consideră o datorie implicarea scriitorului în politic, fie că, dimpotrivă, au o atitudine pesimistă, contribuţiile participanţilor deschid tot atâtea căi noi de discuţii. Care nu se vor limita la spaţiul alocat sesiunilor colocviului. Este şi ceea ce aşteptăm de la colocviu – să dea posibilitatea dialogului pe termen lung, lucru confirmat de ediţiile anterioare ale Zilelor şi Nopţilor de Literatură. Din câte ştiu, unele contribuţii au şi fost promise pentru publicare în reviste culturale din România.
Ce impresie v-a creat până acum festivalul în sine?
Bună. Şi chiar foarte bună, dacă îl compar cu întâlniri literare sau festivaluri pe care am avut ocazia să le văd prin alte părţi ale lumii. S-a impus o anumită rigoare (în sensul bun al cuvântului), care este benefică. Participanţii sunt aleşi şi în funcţie de tema colocviului, dar şi pentru a acoperi întreaga arie de manifestare a culturii scrise: scriitori, traducători, editori, critici şi redactori de presă literară. Se stabilesc relaţii multiple de colaborare, scriitorii se cunosc între ei, se citesc, îşi propun traduceri, urmează invitaţii la alte manifestări asemănătoare. Autorii îşi cunosc traducătorii şi invers. Directorii de institute culturale se arată mai dornici de colaborare. Directorii de edituri propun scriitori pe care îi publică în traducere şi cărora le organizează lansări cu ocazia venirii lor la festival. Se scrie despre festival pe bloguri străine. Se vorbeşte despre el în cadrul altor festivaluri. S-a creat o tradiţie. Festivalul este aşteptat. Bineînţeles că totul înseamnă o muncă intensă din partea organizatorilor. Şi speranţele că totul va decurge bine atunci, în acele zile, sunt mari.
Iar dincolo de muncă, mai sunt şi discuţiile plăcute de la Vila Scriitorilor, unde toţi sunt invitaţi să se reunească după cină. Vine cine vrea la un pahar (tot partea plină) de vorbe şi glume. Uneori se prelungesc mult după miezul nopţii. Dar a doua zi sunt punctuali la program.
Mi-aş dori să pot participa la un asemenea festival!
Prin ce se distinge de ediţiile anterioare?
Prin scriitorii români şi străini care participă pentru prima oară la această ediţie. Prin programul mai „relaxat“. Croaziera pe mare (cei care au optat pentru această ofertă sunt convinşi că marea va fi liniştită şi vremea senină) şi vizita la herghelie (Primăria Mangalia ne-a asigurat că avem ce vedea acolo). Cazarea aproape a tuturor participanţilor la Vila Scriitorilor – o dorinţă manifestată la ediţiile anterioare şi care acum se împlineşte de voie (iau din nou partea bună a lucrurilor). Problemele cu totul noi care s-au ivit pe parcurs. Şi premiile...
Ce ne puteţi spune despre premii?
Pe lângă cele două tradiţionale – Marele Premiu „Ovidius“, unei personalităţi literare de notorietate (acordat de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional) şi Premiul Festivalului, pentru un tâ­năr scriitor (acordat de Primăria Municipiului Mangalia), la ediţia din acest an se vor mai decerna, de către Institutul Cultural Român, trei premii pentru contribuţie deosebită la răspândirea şi promovarea literaturii române prin intermediul traducerilor; şi încă un premiu din partea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, pentru o apariţie editorială importantă, pe care-l va acorda ministrul Theodor Paleologu.

Interviu realizat de Alina Boboc

 


„Zile şi Nopţi de Literatură“ ediţia a VIII-a

Uniunea Scriitorilor din România organizează, în perioada 11–16 iunie 2009, a opta ediţie a Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“, care va avea loc la Neptun şi Mangalia. Sesiunile de lecturi vor oferi poeţilor şi prozatorilor posibilitatea să citească din creaţiile lor. Colocviul invită la o dezbatere privind Literatura şi politicul – cât respectăm, cât criticăm. Opinia cea mai răspândită este că scriitorul este un opozant prin însăşi natura artei sale, altfel spus, un cenzor moral al societăţii. Acest rol este cu atât mai evident în cazul literaturii politice sau care comportă o temă politică. O întrebare este dacă scriitorul este un opozant cu orice preţ, dacă atitudinea lui constă inevitabil într-un refuz al ordinii consacrate sau al puterii. Întrebarea revine la a şti dacă scriitorul nu trebuie cumva să fie neutru, să acorde respect în măsura în care critică. Şi, mai ales, la a conveni asupra limitelor (există ele, în definitiv?) corectitudinii politice, morale, religioase sau, dacă preferaţi, ale dreptului la blasfemie.
Ultima zi este dedicată ceremoniei de decernare a premiilor: Marele Premiu „Ovidius“, unei personalităţi literare de notorietate, acordat de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (în valoare de 10.000 euro); Premiul Festivalului, pentru un tânăr scriitor, acordat de Primăria Municipiului Mangalia (în valoare de 5.000 euro). La ediţia de anul acesta se vor acorda şi următoarele premii: trei premii pentru contribuţie deosebită în răspândirea şi promovarea literaturii române prin intermediul traducerilor, acordate de Institutul Cultural Român; premiul pentru o apariţie editorială importantă, acordat de ministrul Theodor Paleologu, din partea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
Partenerii tradiţionali sunt şi anul acesta Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Institutul Cultural Român, Primăria Municipiului Mangalia şi Institutul Polonez. USR a mai încheiat parteneriate şi cu Editura Curtea Veche şi Editura Paralela 45, bucurându-se, de asemenea, de sprijinul Directoratului General al Cărţii şi Bibliotecilor – Ministerul Culturii din Portugalia. Toţi partenerii sunt şi coorganizatori ai ediţiei 2009.
Parteneri media: România literară, Ramuri, Noua Literatură şi agenţia Cook Communications.
Alături de Uniunea Scriitorilor se regăsesc şi anul acesta Hotel President (Mangalia) şi Hotel Cocor (Neptun).
Participanţii la a VIII-a ediţie a Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură“ – 2009 sunt următorii:
Kiril Kovaldji, Vladimir Sorokin (Rusia); Krzysztof Varga, Szymon Wcisło, Janusz Drzewucki (Polonia); Lucija Stupica, Aleš Debeljak, Marko Sosič (Slovenia); Aleksandar Sajin (Danemarca); Yasuhiro Yotsumoto (Japonia); Rui Zink (Portugalia); Omar Lara (Chile); Brigitte Freund (Germania); Myriam Diocaretz, Philip Meersman (Belgia); Mariana Dan, Enes Halilovic (Serbia); Sean Cotter, Joey Goebel, Dumitru Radu Popa, Sharon Mesmer, Eva Hoffman (Statele Unite ale Americii); Péter Esterházy, Anamaria Pop (Ungaria); Arnau Pons (Spania); Dinu Flămând, Ioana Crăciunescu (Franţa); Leo Butnaru (Republica Moldova); Nicolae Stoie, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Andrei Bodiu, Alexandru Vlad, Călin Vlasie, Ion Mureşan, Radu Voinescu, Traian T. Coşovei, Augustin Frăţilă, Florina Ilis, Ioana Ieronim, Filip Florian, Florin Toma, Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, Szilágyi István, Florin Bican, Denisa Comănescu, Nicolae Prelipceanu, Nicolae Manolescu, Angelo-Nicolae Mitchievici, Nicolae Rotund, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Dan Cristea, Horia Gârbea, Irina Horea, Magda Groza (România).
Vor mai fi prezenţi, reprezentându-i pe partenerii festivalului, următorii: Dan Croitoru (Institutul Cultural Român), Luiza Săvescu (Institutul Cultural Polonez), Grigore Arsene şi Adrian Buz (Editura Curtea Veche), Luminiţa Marcu (Noua Literatură), Cosmin Ciotloş (România literară), Teodora Stanciu şi Carmen Săndulescu (Societatea Româ­nă de Radiodifuziune), Iolanda Malamen (Ziua), Ana-Maria Vulpescu (Jurnalul Naţional), Roxana Dascălu (Cook Communications).

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22