Pe aceeași temă
(Fragment din volumul „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit“ de Lucian Boia, apărut recent la editura Humanitas)
Odată cu ieşirea din comunism, se dezleagă şi interpretările eminesciene. Fuseseră ţinute în frâu de imperativele ideologice şi de ipocriziile tactice ale defunctului regim. Cum să-l critici pe Eminescu că ar fi fost naţionalist? Dar nici să-l lauzi! Şi nici măcar să constaţi că aşa a fost, fără laudă şi fără critică! Pe de altă parte, cât de mare ar fi fost poetul, nu putea fi „cel mai mare“, poziţie ocupată în panteonul oficial de liderul suprem, în persoana căruia se contopeau, desăvârşindu-se, toate calităţile şi izbânzile eroilor neamului. Acum, asemenea oprelişti dispar. Eminescu revine în câmpul aprecierilor libere… sau dependente doar de prejudecăţi.
Susţinătorii supremaţiei eminesciene merg uşor până la capăt… adică spre infinit. Vorbele lui Petre Ţuţea, autor fără operă, dar rostitor de cuvinte memorabile, se întipăresc în gândul multora: Eminescu definit drept „sumă lirică de voievozi“ şi ridicat la rangul de „român absolut“. Basarabenii, treziţi acum la viaţă naţională, dau şi ei o mână de ajutor. Eminescu – simbolic cel puţin – e şi al lor, poate în şi mai mare măsură decât al românilor de dincoace de Prut; firesc, într-o mişcare naţională atât de tânără, cu entuziasme de secol XIX. „Eminescu să ne judece“ e refrenul unei poezii a lui Grigore Vieru, pusă pe muzică de Ion Aldea Teodorovici. Mai mult chiar decât „român absolut“, Eminescu apare aici ca un Dumnezeu al naţiei române; lui şi numai lui îi revine dreptul de a decide când avem sau nu avem dreptate.
O atitudine naţionalistă persistentă (de factură pronunţat etnicistă şi ortodoxă) s-a instalat în anii ’90 pe terenul lăsat liber de ideologia comunistă (ea însăşi cu o puternică încărcătură naţionalistă, aşa că între comunism şi ce a urmat e de văzut nu doar schimbarea, ci şi o semnificativă continuitate). În acest context, funcţia tradiţională a lui Eminescu, de exponent al românismului, nu putea decât să se consolideze. Sociologul Ilie Bădescu (profesor la Universitatea din Bucureşti) e unul dintre primii care reactualizează gândirea socio-politică a lui Eminescu, văzând în ea un antidot împotriva „înstrăinării“: „Niciodată primejdia unei atari înstrăinări nu a fost atât de acută ca astăzi, când falşii apostoli ai europenismului ne cer să ne dezicem de opera teoretică şi politică a lui Eminescu“. Până şi legionarismul schiţează o revenire, e drept, fără mare impact. În 1995, se publică (la editura Fundaţiei „Buna Vestire“, denumire care reia titlul unei cunoscute gazete legionare) broşura din 1950 a lui Constantin Papanace, Eminescu, un mare precursor al legionarismului românesc (cu o prefaţă, fireşte, favorabilă, a scriitorului Ion Coja).
Se îndârjeşte însă şi tabăra cealaltă, a adversarilor naţionalismului, dintre care unii ajung să fie, cu sau fără dreptate, şi adversari ai lui Eminescu. În 1991, Ion Negoiţescu îl taxează pe Eminescu drept „un om politic execrabil“ şi, mai precis, „un protolegionar“. Formula a stârnit proteste şi controverse. Adevărul e că, dincolo de apropierile identificabile, nu se poate pune semnul egalităţii între atitudinile naţionaliste, xenofobe şi antisemite ale secolului
al XIX-lea şi cele, mult mai radicale, şi cu consecinţele ştiute, din preajma şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Eminescu se regăseşte în ideologia legionară, dar se regăseşte în fond în mai toate manifestările, diverse, ale naţionalismului românesc (fiind preluat, cum am văzut, până şi de naţionalismul comunist). La vremea lui, exprima – e drept, adesea excesiv, dar gazetarul, să nu uităm, era şi poet – frustrările unei naţiuni, prea multă vreme supusă altora, şi care se simţea sufocată de „atâta străinătate“.
Nouă în anii ’90 nu e continuitatea (sau exaltarea) mitului eminescian, ci ruptura care se conturează. Eminescu nu mai fusese contestat – ca poet, cel puţin – de aproape un veac. Ultimul text care îl punea sub semnul întrebării, însă doar în parte, recunoscându-i şi multe merite, fusese acela, din 1903, al lui Anghel Demetriescu. Acum însă, mai precis în 1998, se declanşează marea ofensivă anti-Eminescu. De ce? Sau de ce atât de târziu? Cu siguranţă, dezbaterea s-ar fi petrecut mult mai devreme dacă n-ar fi fost deceniile de comunism. Comunismul a distrus enorm, dar, paradoxal, ceea ce nu a distrus a conservat aproape perfect. S-a instaurat printr-o revoluţie radicală, dar s-a menţinut printr-un conservatorism la fel de accentuat. A transmis, prin testament, urmaşilor, naţionalismul epocii precedente pe care iniţial îl condamnase. A lăsat o Românie încă în mare măsură rurală (cea mai rurală ţară europeană), la capătul unui gigantic program de industrializare şi urbanizare. După decenii de propagandă ateistă, România a ieşit din comunism ca ţara europeană cu cea mai intensă practică religioasă (exceptând, poate, Polonia). Aşa, şi cu Eminescu. A rămas precum fusese. Timp de decenii, imaginea lui s-a menţinut aproape neschimbată. Se vede totuşi că o îndepărtare de Eminescu începuse să se petreacă, acoperită însă de opinia dominantă. Îl ajungea şi pe el efectul „mutaţiei valorilor“ (în ciuda faptului că până şi Lovinescu îl exceptase de la o asemenea soartă); timpul nu iartă pe nimeni… mai devreme sau mai târziu. „Mutaţia valorilor“ nu se rezumă de altfel la sfera esteticului; totul se schimbă în lume odată cu trecerea vremii.
Faimosul număr 265 al revistei Dilema a apărut la 27 februarie 1998. Subiectul, anunţat cu caractere imense: Eminescu, deasupra imaginii bancnotei de 1.000 de lei, ilustrată cu chipul poetului. Iniţiativa a fost a scriitorului şi publicistului Cezar Paul-Bădescu, care deschide grupajul printr-un argument: „Când, în timpul liceului, m-am dus pentru prima oară acasă la o profesoară de română (care intenţiona să mă mediteze «în vederea» facultăţii), doamna mi-a spus, în cadrul intim al sufrageriei, taina întregii literaturi, aşa cum meşterul îi împărtăşeşte ucenicului preferat secretele meseriei: «Să ţii minte asta cât vei trăi – mi-a zis ea pe un ton confesiv – Eminescu e deasupra tuturor, e indiscutabil şi absolut; apoi, vin, la egalitate, pe primul loc, alfa şi cei trei mari beta». (Cum eu m-am arătat nelămurit, ea mi-a explicat pe dată termenii ecuaţiei – «adică Arghezi, Blaga, Barbu şi Bacovia»)“.
Aşa e şcoala, cu reflexe întârziate: la început, l-a primit pe Eminescu cu nesfârşite rezerve, acum nici cu o floare nu l-ar mai atinge!
